După ce ne-au eliminat pe noi, am ținut cu Turcia, următorul adversar al Olandei. Dar azi, în semifinală, nu mai pot să țin în mod default cu adversarii lor, pentru că azi îmi fac calcule ce finală ar fi mai mișto: Spania – Olanda sau Spania – Anglia?

Cum n-am ajuns la vreo concluzie până să înceapă meciul, a rămas că cel mai tare mi-ar plăcea să fie un egal cu multe goluri, care să se termine la penalty-uri. Nu e ceva nou, asta e dorința mea când nu țin cu nimeni și vreau să văd fotbal mai mult.

Deși, ca să fiu extrem de sincer, Anglia nu-mi spune absolut nimic, mai degrabă aș ține cu naționala țării care i-a dat lumii pe Johan Cruyff sau Marco van Basten.

Și poate chiar aș fi reușit să țin, dacă n-aveam încă proaspete în minte fețele arogante ale olandezilor din jurul meu, la meciul cu România.

Hai c-a început meciul și mie îmi arde de nimicuri d-astea.

M-am temut că va fi un meci urât, dar cele două acțiuni de poartă, câte una de căciulă, de până în minutul 5, îmi dau speranțe. Sper să nu cobesc.

Doamne apără și păzește! Lasă că mai mult ca sigur este unul dintre cele mai rapide goluri marcate vreodată într-o semifinală de Euro, dar trăiesc cu convingerea că pentru goluri ca ale lui Simons a fost inventat fotbalul. Probabil că dacă vom trăi suficient de mult, vom apuca vremurile când un gol de genul ăsta va conta cât două.

Cele două ocazii ale lui Harry Kane sunt tot atâtea semne că Anglia s-a cam trezit, nu mai echipa de până acum. În sfârșit li s-a curățat ficatul jucătorilor. Unde mai pui că a doua a dus la penalty-ul pe care a ținut neapărat să-l bată tot el și să marcheze.

Dacă era nea Viorel Hizo antrenorul Angliei, nu pupa Kane în viața lui să dea gol din penalty. Știți, în fotbalul mioritico-carpatin este adânc încetățenită deviza: „niciodată nu bate ăla care l-a obținut”.

Cea mai bună parte este c-au trecut 20 de minute și habar nu am când. Dacă se jucau toate meciurile din grupe și din fazele eliminatorii precum semifinalele, am fi avut cel mai tare Euro dintotdeauna.

Nu pot să nu remarc că fețele olandezilor arată cu totul altfel decât la meciul cu noi sau la cel cu Turcia. S-a dus ulii de suflet superioritatea evidentă pe care o afișau până și când băteau un aut. Mai mult ca sigur simt și știu că Anglia este cu totul altă mâncare de pește, chiar și în varianta asta destul de subțire.

Chiar dacă vin tot timpul peste englezi, chiar dacă Malen și Dumfries ar fi putut să facă 2-1 (se mai zguduie transversala aia și acum), se simte respectul pentru englezi în tot ce fac.

Nici semifinala asta nu mă lasă să mă țin cu scrisul după ce văd pe teren. Între timp a mai avut și Foden o bară pentru care cândva, în viitor, se va acorda gol. N-am nicio îndoială că se va schimba regulamentul și ocaziile de genul ăsta, șut de la mama dracu’ în bară laterală, se vor pune ca goluri.

În minutul 35, a sunat Gigi la fraierii ăia de pe banca Olandei să-i spună lui Koeman să-l scoată pe Depay, că nu joacă nimic. L-a scos bietul omul, ce sa facă? Nu te pui cu Jiji, bine ca nu i-a spus să-l bage pe Tavi Popescu.

Mă uit la câtă calitate tehnică este pe teren și mă gândesc că am putea să răpim cinci olandezi și cinci englezi, să le punem nume românești și să-i obligăm să joace pentru noi. La o adică, îi răpim cu tot cu familii, ca să fim siguri că nu fac gură.

Mă rog, am mai avea și alternativa să investim în centre de copii și juniori, să facem selecția lor pe valoare, nu pe șpăgi, dar asta e muncă grea și complicată, cuvinte pe care noi le urâm din suflet. Tot mai bună varianta rapidă cu răpirea.

Pauză. Dacă mă iei repede n-aș putea să spun care semifinală mi-a plăcut mai mult până acum, dar ăștia de azi încă mai au șansa s-o dea de gard în repriza a doua.

A început repriza a doua și se simte în aer o tensiune care n-a existat în prima, tensiunea „cine pierde pleacă acasă”.

Când l-am văzut pe Kane coborând în sprint în propria jumătate, ca să primească o pasă banală la 35 de metri de poarta Angliei, mi-am dat seama cât e de groasă. Până azi, Kane nu sprintase 300 de metri adunați, în tot turneul.

E minutul 53 și pe imaginile din stadion văd că încă n-au revenit toți englezii de la bere. Vorbesc de ăia din tribune, că cei de pe teren au fost obligați de regulamentul jocului de fotbal. Ca să înțelegeți ce înseamnă pentru organizatori câtă bere beau englezii, olandezii era toți la locurile lor când s-a fluierat.

Partea proastă e că de la atâta tensiune, jocul nu mai e la fel de mișto ca-n prima repriză. De fapt, nu mai e deloc. Au trecut deja 15 minute și nimic nu s-a întâmplat. În ritmul ăsta, iar sună nea Jiji pe banca Olandei.

De unde în prima repriză nu mă puteam ține cu scrisul după ritmul meciului, acum mi-am pus niște cireșe în față ca să am ce face cu mâinile. M-au simțit olandezii că șomez și-au băgat repede o ocazie prin nen-tu Virgil, de era să-mi stea sâmburele-n gât.

Așa urât cum se joacă și tot n-ai cum să nu remarci cât de simplu este pentru băieții ăștia să dea o pasă de 40 de metri cu exteriorul.

Doamne ferește, au trecut 25 de minute și nu s-a jucat nimic. Am cobit la pauză. Mi-am mai pus niște cireșe. ☹

Îmi plac foarte mult meciurile în care țâșnește presiunea pe teren, dar cu condiția ca din când în când să mai țâșnească și niște fotbal d-ăla pe vechi, ăla cu faze de poartă și cu goluri.

Am ajuns în minutul 80 și încă nu mi-e clar mecanismul prin care 22 de băieți ajung la concluzia că: „gata cu fotbalul, mai bine hai să jucăm o țurcă sinistră”.

Noroc cu golul englezilor din ofsaid, c-am mai avut parte de cinșpe-douăzeci de secunde de acțiune.

Jumătatea de ocazie a olandezilor, după un contraatac șmecher tare, este cel mai bun lucru care s-a întâmplat în 84 de minute. Exagerez, nu chiar, cel mai mișto lucru este de departe modul cum pronunță unul dintre comentatori: „Vfărgeil van daic”

Tocmai mă pregăteam să scriu că vin prelungirile, Bărbosul să ne aibă în pază, când Watkins atinge mingea pentru prima oară de când a intrat pe teren, din minutul 81. Și dacă tot o atinge, o trimite în coltul lung al porții olandeze, ca să ne scutească de chinul prelungirilor.

Pot să jur că înfrângerea asta a durut mult mai tare decât dacă-i scoteam noi în optimi, treabă care mă unge un pic pe sufletul meu mic și hain. Pățăști.

Repet, nu țin și n-am ținut cu Anglia, dar după ce-am văzut pe teren, cred că englezii sunt singurii care pot să țină piept Furiei Roja duminică seara.

Mai e un singur pas până la „it’s coming home”, dar pentru asta trebuie să treacă de cea mai hermosa echipă de Euro.

Dios mío, ce finală o sa avem!