În timp ce pe arena Ferenc Puskás, din Budapesta, avea loc concertul formației degrabă promovatoare de manele, Coldplay, la Stuttgart, pe Mercedes-Benz Arena, urmașii marelui Puskás încercau să răzbune 2‐3‐ul ăla din finala Cupei Mondiale din 1954.

Ei au încercat, dar nu degeaba „a încerca” este singurul verb care presupune din start eșecul. Că una e să încerci și alta chiar să faci. Ungurii n-au făcut, doar au încercat, dar nici nu poți să-i învinovățești prea tare, că nu sunt multe echipe care să poată cu Germania.

Voi aveți din când în când senzația aia că știți încă de la începutul meciului cine o să câștige? Că mie mi se întâmplă câteodată, foarte rar ce-i drept, cum mi s-a întâmplat la meciul ăsta. Abia începuse, dar eu știam foarte clar că Germania o să câștige și că ungurii n-au nici cea mai mică șansă.

De altfel, senzația că nimic nu se poate întâmpla era sporită de calmul celor doi comentatori ai canalului Das Erste, pe care am văzut eu meciul. Vorbeau atât de monoton, fără să crească tonul măcar o dată, că simțeam cum mă ia somnul. Cred că și pe ei îl lua în studio, că nu cred că erau la stadion.

Dar dincolo de senzația acută de plictiseală pe care a degajat-o acest meci, mă uitam câtă forță degajă Mannschaft-ul, i-au învins pe unguri împingându-i în permanență spre propria lor poartă, ca un tăvălug pe care nu-l poți opri.

Ungurii nu au o echipă slabă și în niciun caz nu sunt slabi din punct de vedere fizic, dar pe lângă forța nemților păreau niște elevi de clasa a cincea care încearcă să țină piept golanilor de a doișpea.

La primul gol, nici nu au de ce să fie supărați pe nemți, c-a fost gol pe filiera turcească sută la sută. Gündoğan a dat pasa, Musiala a dat golul. Teşekkür ederim!

La al doilea, Gündoğan era atât de liber în careu c-am crezut că e jocul oprit și n-am observat eu când a fluierat arbitrul. Nu era.

Al treilea gol n-a mai fost. La cât fotbal s-a jucat, parcă era și păcat să se dea trei goluri.