Am văzut zilele trecute o poveste mișto despre un scafandru japonez care își vizitează prietenul, un pește, de peste 25 de ani, și mi-am adus aminte să vă povestesc ceva.

Să știți că eu am avut acvariu vreo 5 ani. Și nu numai c-am avut acvariu, dar am învățat cu ce se mănâncă fenomenul acvaristică fix pe sistemul în care te aruncă cineva în apă ca să înveți să înoți. N-aveam absolut nicio legătură cu domeniul, când am primit cadou un acvariu cu pești în el.

M-am trezit cu acvariul în casă, fără să am habar ce rase sunt peștii ăia, ce mănâncă, cum se întreține apa, nimic, nimic, nimic. Așa c-am fost nevoit s-o iau, nu de la zero, de la minus infinit, și încă repede, că peștii ăia trebuiau întreținuți, n-aveau chef să stea după mine cu lunile.

Pe scurt, în câteva săptămâni eram un fel de Jacques-Yves Cousteau față de momentul în care mă procopsisem cu acvariul. Și tocmai pentru că am devenit un semi-expert, am jurat că nu voi mai avea acvariu niciodată.

Prieteni, dacă nu ești pasionat de domeniu, este un chin infernal să pierzi mereu o grămadă de timp cu tot ce înseamnă întreținerea unul acvariu și a populației din el. Pentru că dacă vă imaginați că-l lași într-un colț și tot ce ai de făcut e să admiri peștii, ei bine, sunteți niște dulci naivi. Mă trec fiorii când îmi amintesc cât îmi lua să curăț doar cele două pompe de oxigen.

Fetele mele și-au exprimat de câteva ori dorința de a ne lua un acvariu, dar, din motivele expuse mai sus, m-am opus cu osârdie. Nu câtă vreme îmi amintesc cu groază că un singur cărășel auriu se poate căca la fel de mult cât un pui de rinocer.

Nfine, acum că aveți contextul, o să vă povestesc c-am avut și eu un prieten pește (și nu, nu d-ăla care scotea fetele la produs). Aveam în acvariu un Betta mascul care arăta exact așa:

Motiv pentru care îl botezasem Stelică. Dacă nu vă e clar de ce Stelică, vă zic eu că venea de la Steaua, pentru că era colorat în roșu și albastru. Dăăă.

Ce avea deosebit Stelică de ajunsesem să-i dau nume? Pentru că, da, nu eram nebun să botez peștii din acvariu, oricât de greu v-ar fi să credeți. Dar Stelică era deosebit, pentru că Stelică venea să-l mângâi. Vă dau cuvântul meu că nu fac mișto. Băgam vârful degetului arătător în apă și Betta ăla (care e un pește luptător) venea să-l mângâi pe spate.

Și nu doar că venea, dar stătea acolo până mă hotăram eu să plec. Dacă îl mângâiam o oră, Stelică stătea o oră, dând mulțumit din aripioare. Iar eu mă puneam la mintea lui și chiar stăteam să-l mângâi pe spate cu zecile de minute. Habar nu am cum funcționa mintea lui de pește, dar cum mă înființam lângă acvariu și băgam arătătorul în apă, cum apărea și Stelică.

E prima oară când povestesc asta și n-aș fi avut curaj s-o zic nici acum, dacă nu vedeam videoul cu japonezul și prietenul lui Yoriko. Cum să vă zic așa ceva, când toți prietenii mei cărora le povesteam că am un pește care vine la mângâiat se uitau la mine ca la nebuni? Niciodată. Măcar acum, dacă e să mă luați la mișto, trebuie să-l luați și pe scafandrul japonez.

Și dacă tot am dus povestea până aici, o să vă zic și tristul ei final.

Într-o zi, când am venit acasă de la muncă, l-am găsit pe Stelică pe jos, pe gresie. Acvariul nu avea capac și Stelică, nu știu de ce, hotărâse că vrea să sară afară. Dacă mi-ar fi spus cineva c-o să bocesc după un pește în această viață, i-aș fi zis să se caute la medici.

Am plâns cu Stelică în mână până mi s-au uscat lacrimile. După care m-am dus și l-am îngropat, pentru că mi s-a părut un sacrilegiu să-l arunc la gunoi sau, mai rău, în veceu.