În mod normal, atunci când zappezi printre programele tv și dai peste ceva abstract care nu face parte în niciun fel dintre preocupările tale obișnuite, primul impuls este să treci mai departe. Iar eu chiar trec mai departe de obicei, dar există și niște excepții: documentarele despre construcții, avioane și submarine.

Oricât aș fi eu de atehnic și genul care are nevoie de trei oameni să-l ajute să schimbe un bec, dacă dau peste un documentar pe unul dintre astea trei subiecte, s-a terminat. Pe programul ăla rămân până se termină. Uneori sunt doar reluări pe care le-am mai văzut, dar n-are importanță, tot mă uit.

Iar dacă la avioane și submarine e de înțeles, cred că nu există oameni pe care să nu-i intereseze cele două subiecte, la documentarele despre construcții chiar nu pot să-mi explic de ce mă fascinează. Singurele mele cunoștințe despre orice construcție fiind la nivel de mirare profundă că există. Altfel, habar n-am care este diferența dintre ciment și beton. Amănunte și detalii care nu mă împiedică să mă uit ca hipnotizat.

Dar cred că știu de unde mi se trage. Sau dacă nu mi se trage de-acolo, măcar povestea asta a contribuit decisiv la fascinația mea pentru documentarele despre construcții impunătoare.

În vara lui 2005 am ajuns absolut întâmplător pe Viaductul Millau. Zic „întâmplător” pentru că fix așa e. Mă rătăcisem prin Franța (nu era cu gps și tehnologie pe vremea aia) și efectiv bâjbâiam pe-acolo când m-am trezit cu ditamai viaductul în fața ochilor. Când m-am mai și văzut mergând cu mașina pe el, cred că mi-a scăpat o lacrimă de emoție.

La ora aia, în 2005, era una dintre cele mai impresionante construcții de gen din Europa. Bine, nu că n-ar fi și acum, doar că intre timp au mai apărut și altele. După care am aflat c-am avut și o doză impresionantă de noroc, în sensul că era dat în folosință doar de câteva luni. Pe scurt, dacă mă rătăceam în vara lui 2004, acum vorbeam degeaba.

Dar partea și mai interesantă s-a petrecut la ceva vreme după ce mă întorsesem acasă. Zappam într-o seară plictisit printre canalele de la tv, pentru că nici internetul nu era cum îl știți voi, pe vremea aia. Și cum apăsam obsesiv pe butoanele telecomenzii, am ajuns pe National Geographic.

Moment în care am rămas cu gura căscată: acolo, pe ecran, era documentarul despre construcția Viaductului Millau. Cred că e de prisos să vă mai spun c-am sorbit fiecare minut, după care am căutat când e în reluare și m-am mai uitat o dată.

Ăla cred c-a fost momentul meu zero în ceea ce privește documentarele despre mega-construcții: când am văzut cum a fost construit un loc pe care îl văzusem cu ochii mei, cu doar câteva săptămâni înainte.

De-atunci, dacă prind pe undeva documentare sau reportaje despre marile construcții mă uit ca hipnotizat. C-o să ajung vreodată să le văd, că n-o să ajung, nici nu mai contează. Microbul mi-a fost deja sădit și nimic nu-l mai poate scoate.

Am scris toată această introducere doar ca să vă pot anunța ceva foarte tare. Prieteni, astăzi, marți 10 octombrie, la ora 21:00, dacă sunteți pe lângă un televizor, sfatul meu e să dați pe National Geographic.

Pentru că astăzi începe, în premieră absolută, seria nouă: Construcții Imposibile cu Daniel Ashville.

Astăzi este primul episod din seria de doar cinci. Cinci săptămâni, în fiecare marți de la ora 21:00, Daniel Ashville va fi acolo sa ne arate când imposibilul devine posibil.

Credeți-mă, nu e o exagerare formularea „când imposibilul devine posibil”. O să vedeți că toate cele cinci mega-construcții care vor fi prezentate, în fiecare episod, sunt genul ăla la care te uiți și-ți zici în gând: „așa ceva nu există”.

Toate cinci sunt proiecte care vor rămâne în istorie, proiecte imense, proiecte care par imposibile. Doar că unele lucruri devin posibile atunci când oamenii își pun ceva în cap. Pentru că forța umană, atunci când se combină cu ingeniozitatea și dorința de a depăși limitele, devine de neoprit.

Ei bine, toate astea vor fi prezente pe National Geographic, în fiecare marți de la ora 21:00, timp de cinci săptămâni, începând de azi. Tot ce pot să sper este că veți face și voi ce-o să fac eu: vă veți uita la toate cinci. Îmi mulțumiți după.

Atât pentru azi.

Acest articol a fost scris în parteneriat cu National Geographic.