Articol scris de Iulia.

V-am mai povestit eu și cu altă ocazie că am avut o interacțiune cu justiția română ca urmare a unui incident în trafic.

Ei bine, poate o să vă surprindă, dar nu a fost singura interacțiune de acest tip. Adică a mai fost încă una. Și vă spun mintenaș ce și cum și-n ce fel.

Era prin anul domnului 2010-2011, tocmai mă mutasem dintr-un departament al corporației în altul și corporația, în nețărmurita-i generozitate, m-a trimis la un treining. Un curs, pe românește. Pe mine și încă vreo 2 alte gâsculițe aflate în aceeași situație cu mine – adică relocate de pe alte posturi.

Mărețul curs s-a desfășurat la una dintre unitățile de școlarizare ale corporației, aflat undeva pe lângă Sibiu.

Întâmplarea a făcut că, în zilele alea în care am fost eu să mă școlarizez, a avut și mama ceva treabă pe la Sibiu, așa că am plecat împreună. Ea, io și gâsculițele mai sus menționate.

Fost la curs, terminat tobă de carte, întors spre Brașov. De mers am mers cu mașina mea. Pentru că nu mai știu exact de ce, da nici nu contează. Ce contează e următoarea întâmplare:

Pentru cine mai ține minte, în perioada aia, drumul dintre Sibiu și Brașov era într-o mare operațiune de reparare. Așa se face că marcaje nu prea existau p-acolo. Unde prin „nu prea” se va înțelege că erau fix ioc, canci, zero și deloc.

Și cum mergeam eu așa pe drum spre Brașov, numai ce mă nimeresc în spatele unui camion. Mă holbez io ce mă holbez pe după el, încercând să diblesc momentul oportun pentru o depășire, dar ciuciu. Când vedeam ceva, veneau mașini, când nu veneau, n-aveam vizibilitate.

La un moment dat însă, șoferul camionului decide să îmi facă un favor și dă semnal dreapta, indicându-mi să-l depășesc. Mi-am făcut cruce cu limba-n cerul gurii, m-am asigurat cât am putut de bine date fiind condițiile și m-am băgat în depășire.

Care depășire s-a finalizat foarte brusc și dintr-o dată cu tragerea pe dreapta a subsemnatei de către echipajul de organe amplasat strategic câteva sute de metri mai încolo.

Se prezintă el, plutonierul Căpșună și-mi explică scurt pe doi că-mi ia permisul fără drept de apel, pentru că am depășit pe linie continuă.

Acu, să fim bine înțeleși, eu nu contest că la un moment dat acolo, pe sectorul ăla de drum, fusese – și posibil urma să mai fie și cândva în viitor – linie continuă. Dar fix în ziua aia și la ora aia la care am executat eu depășirea, pe jos era numai și numai asfalt negru, proaspăt turnat. Și având în vedere faptul că se refăceau inclusiv marginile drumului, cu tot cu parapeți și tot ce trebe, nici indicatoare sub formă de table pe marginea uliței nu existau.

Acestea fiind zise, capra din mine n-a putut să-și țină fleanca. Ceea ce, evident, n-a ajutat. Că poate dacă îmi țineam melița închisă și făceam suficient de mult pe proasta, aș fi avut o șansă să scap cu obrazul nepătat și permisul neluat. Așa, am scăpat cu dovada de circulație în mână…

Norocul meu și ghinionul meliției române a fost reprezentat de faptul că, așa cum vă relatasem la început, alături de mine în autovehicul se afla și doamna mamă. A mea, personală.

Care mi-a dat ea câteva ghinonturi și coate atunci, în încercarea de a mă face să nu mai flencăn ca o moară neferecată. Dar pe de altă parte, s-a enervat și ea, că practic organu îmi luase permisu pentru că știa el că acolo e linie continuă, nu pentru că ar fi existat vreun marcaj sau indicator care să confirme oficial și legal treaba asta.

Așa că, ce să și facem? Dăm în judecată meliția, pentru ca să-mi deie ei mie permisul înapoi. Odată cu întreprinderea acestei acțiuni, aflăm că presupusa contravenție s-a produs pe raza măreței localități Avrig. Prin urmare, judecata cea dreaptă urma să aibă loc, unde altundeva? La Judecătoria Avrig.

Trec primele termene, că mna, așa e justiția română, multă lăbăreală (scuzați-mi franceza) pentru nimic și ajungem la acel moment al procesului la care urmau să aibă loc depozițiile martorilor.

Acu, cred că v-am mai zis eu, mama e avocat din fire. Dar, deoarece fusese și părtașă (vorba vine) la eveniment, în calitate de martor, nu avea cum să mă reprezinte tot ea. Așa că desemnat cu această vajnică sarcină a fost colegul G.

Ne suim noi toți în mașină la G. într-o frumoasă zi de primăvară și purcedem spre Avrig. Ajungem la Judecătorie, intrăm în sală.

Pentru înțelegerea deplină și completă a situației, mai trebuie să fac precizarea că G. pe vremea aia era stagiar la maică-mea, dacă-mi aduc bine aminte. Așa că vă puteți imagina că era destul de stresat și timorat pe sub roba aia a lui. Că mna, cu șefa la instanță, ba să mai trebuiască și să o audiezi în boxa martorilor, nu era chiar cea mai mișto situație în care să fii pus ca începător într-ale meseriei. Dar, după cum avea să se dovedească, nu avea să aibă prea mult de treabă în ziua aia.

Încep să se strige, pe rând, cauzele. Cauze, mna, ca la Avrig. A lu’ Covete să bătuse într-o seară la birt cu a lu’ Mitrea, porcu lu’ ăla a lu’ Iancu rupsese gardu ălora ai lu’ Enache și tot așa… Evident, toate aceste cauze importante, tot cu martori. Că mna, bătaia fără martori nu e bătaie.

Ajunge la un moment dat toată tărășenia la ultima cauză dinaintea alei noastre și strigă grefiera pe martorul Jenică Jelache. Nimic, liniște-n sală. Așa că doamna jude decide că mergem mai departe și ia următoarea cauză. Adică a mea.

Colegul G. se apucă să expună și să dezbată el acolea ce avea el de zis, după care cheamă martoru. Adică pe onor maman. Care se plantează regulamentar în boxă și începe să răspunză la întrebări. Dar pentru că meteahna din fire nu prea are lecuire, din când în când, onor maman nu numai că răspundea la întrebări, ci se mai și apuca să-l corecteze pe bietul G. Care, după vreo 5 minute și 47 de intervenții ale maică-mii, practic nu mai făcea decât să stea cuminte într-un colț, că maman preluase cuvântul și zicea ea acolo cum știa mai bine.

Doamna jude a lăsat-o să turuie o bucată, după care, într-un moment în care mama se oprise ca să tragă aer în piept, a ridicat cu puțină teamă un deget și a îndrăznit să murmure încetișor:

Nu vă supărați, dumneavoastră cu ce vă ocupați?

– Ăăă, sunt avocat, dar nu contează asta. Să revenim…

Și dă-i și turuie mai departe. Practic, a susținut doamna martoră cam toată pledoaria, de se uita și madam jude, și grefiera, și colegul G. la ea ca la cinema.

Într-un final, mulțumită de treaba făcută, doamna mamă a privit spre G. cu o privire care spunea clar: „Mno, mai ai alte întrebări?”, după care și-a răspuns probabil singură în gând și a coborât din boxă.

Ușor uluită de aceste evenimente care se derulaseră sub privirile ei, doamna jude a decis că rămâne în pronunțare. Iar noi ne-am pregătit să ne luăm picioarele la spinare și să ne cărăm.

Însă când să ieșim din sală, aud cu colțul urechii că doamna jude zice să se mai încerce odată strigarea cauzei anterioare, așa că grefiera ridică din nou tonul și întreabă dacă se află în sală numitul Jenică Jelache.

Moment în care din ultimul rând de băncuțe al sălii de judecată se ridică un cetățean, care după felul clătinat de vânt în care stătea în picioare era clar că-și luase deja jocul pe ziua respectivă. Că deh, să fi tot fost ceasurile 10 – 10 jumate dimineața.

Ce n-am precizat eu e că cetățeanul respectiv fusese în sală încă de dis de dimineață, de când veniserăm noi în sală. E drept însă că suspectez că atunci, dis de dimineață, se băgase în colțul sălii și trăsese un puiuț micuț de somnic, că prea șezuse cuminte și nemișcat tot timpul ăla.

E, și când grefiera repetă din nou întrebarea dacă e în sală Jenică Jelescu, cetățeanul se ridică și răspunde, răsucind în mâini o șapcă soioasă:

– Da, sărumâna, e aiciea. Adică io sunt aiciea. Că io sunt Jenică!

– Păi și matale acum ai ajuns sau erai deja în sală?

– Eram aiciea, sărumâna!

– Păi și atunci de ce n-ai zis așa, domnule, când te-am strigat prima dată?

– Mi-o fo’ rușîni, sărumâna!

Astfel s-a încheiat marea mea aventură la Judecătoria Avrig, ieșind din sală râzând ca o capră descreierată și nemaiputând să-mi scot din cap imaginea lui Jenică, mărturisind instanței că lui i-o fo’ rușîni.

P.S. În caz că erați curioși, da, am câștigat procesul și mi-am recuperat permisul.

sursa foto: freepik.com