Dezastrul

Articol scris de Iulia.

…

Azi o să vă povestesc cum m-au ajuns din urmă blestemele sindicatului menajerelor, pe care aparent l-am foarte ofensat cu articolul de săptămâna trecută.

Duminica trecută am făcut un grătar și am avut în vizită și două alte familii de prieteni, care cu copii mai mici, care cu copii mai mari – cea mai mare dintre ei având 5 ani, cel mai mic, 5 luni. Fetița în vârstă de cinci ani este și colegă de grădiniță cu fi-miu. Și, aparent, când se reunesc ăștia doi, dezastrul e numai o chestiune de „când” nu de „dacă”.

Așadar, copiii au fost foarte cuminți cam toată ziua (vorbesc aici de ăștia doi, de 4 și 5 ani, că ăilalți doi, unul de 5 luni și unul de 11 luni nu fac obiectul discuției de azi, ei au fost cuminți că n-au avut de ales), au stat pe afară, au mai intrat și în casă, toate bune și frumoase.

În casă și-au văzut de ale lor, s-au jucat cu diverse, s-au mai uitat și la niște desene, na, chestii de copii de 4 și 5 ani. La un moment dat, s-au retras în biroul nostru, care este și camera unde fi-miu are toate jucăriile – altele decât cele din camera lui – și unde se joacă el preponderent. Au fost ei cuminței și-acolo… până n-au mai fost.

Ca să vă puteți imagina cam toată tărășenia, scenografia era cam asta: eram 4 adulți și 3 copii. Noi, adulții, eram în sufragerie, care este alăturată biroului. Tocmai se făcuseră toate cele puse pe grătar, așa că, în timp ce eu m-am apucat să pun masa, prietena mea s-a dus la copii să îi anunțe că urmează să mâncăm. Erau perfect cuminței, ca niște mici heruvimi cu obrăjori durdulii, stăteau pe jos și desenau.

Au anunțat că lor nu e le foame, ceea ce, de altfel nu ne-a surprins, pentru că se îndopaseră cam toată ziua ba cu una, ba cu alta. Așa că i-am lăsat în pace. Cinci minute mai târziu, după ce terminasem de pus masa, m-am mai dus și eu încă o dată la ei, să îi întreb dacă sigur nu vor să mănânce. M-au refuzat din nou și erau în continuare preocupați să deseneze.

Însă în intervalul de vreo 10 minute care a urmat, au reușit să creeze un dezastru de proporții destul de… semnificative, aș zice. Și dau aici acest interval de timp cu atâta exactitate pentru că ne-am uitat ulterior pe camere, să vedem cam cât a durat trecerea de la îngerași perfecți la draci împielițați. Și cam atât a fost, în jur de 10 minute.

Să vedeți. Cu o nonșalanță și un calm demn de niște infractori de profesie, au subtilizat din sufragerie (unde ne aflam patru adulți, da? Deci fix de sub nasul nostru) o lumânare. O prostie din aia decorativă, de vreo 10 cm înălțime și 4-5 cm diametru. Lumânarea aia era pusă, logic de altfel, într-un suport decorativ pentru lumânări. E, ăștia micii au subtilizat-o și s-au cărat cu ea în birou. Unde nu, nu au încercat să o aprindă (măcar atât…), ci au vrut să vadă ce se întâmplă dacă dau cu ea de pământ. În mod repetat. Iar. Și iar. Și iar. Și din nou.

Aici, prin „pământ” se va înțelege parchetul care acoperă podeaua respectivei încăperi. Iar prin „iar și iar și iar” se va înțelege că au dat-o de pământ până când s-a transformat în bucăți și bucățele, pe care le-au mai dat apoi de pământ iar și iar și iar până când marea majoritatea a acelei lumânări s-a transformat în pulbere fină de ceară… Care nu numai că s-a lipit bine bine de tot de parchet, dar am mai fost și propulsată pe cam tot restul obiectelor din cameră – jucării, mobilă, pereți…

După ce au terminat cu această încântătoare activitate, au venit foarte senini să întrebe dacă nu mai avem cumva niște ceară, că le-ar mai trebui. Și ăla a fost momentul în care am descoperit producerea dezastrului.

Băbăieți și fete, nu vreți să știți cum am scos io ceara aia din camera respectivă…. Bine, din camera respectivă este un eufemism, pentru că mititeii, după cum spuneam, după ce și-au terminat treaba, au venit în sufragerie. După care am mai intrat și noi, adulții, în birou. Și am ieșit. Și au mai intrat și câinii, curioși să vadă ce se întâmplă. Deci a fost oleacă de trafic pe acolo. Așa că pulberea aia fină de ceară a fost transportată binișor și prin restul parterului. Un deliciu, vă zic!

Așa că, ce făcea mandea duminică seara după ce a culcat copilul? Vă spui acuș: stăteam frumușel în patru labe, cu un lighean cu apă călduță și detergent alături și cu un card de fidelitate de la megaimaj în mână. Și răzuiam frumos ceara de pe parchet cu cardul și apoi ștergeam cu cârpa. Și apoi mai răzuiam câțiva centimetri pătrați și apoi iar ștergeam cu cârpa. Și tot așa. La final, am ajuns la concluzia că tot a fost și-o parte bună în treaba asta, că așa curat nu cred c-a fost vreodată în casă. Nu de alta, dar cel puțin de când locuim noi aici, cu siguranță n-a spălat nimeni vreodată pe jos cu cârpa și ligheanul.

Ei, dar pentru că toată treaba asta nu putea să fie chiar așa simplă, a mai existat și un bonus. Și anume acela că, înainte să mă apuc de treabă, am dus copilul la culcare. S-a schimbat el în pijamale și s-a cărat la baie să se spele pe dinți. Eu nu mai știu ce naiba făceam, dar eram prin preajmă. Și la un moment dat mă strigă că nu poate pune capacul la loc la pasta de dinți.

Și cum mă îndreptam eu așa vijelios spre baie – nu știu exact de ce naiba m-oi fi grăbit, că nu era ca și cum exploda pasta aia de dinți sau ceva, dar mă rog, naiba să mai priceapă și ce e în capul meu uneori – unde nu mi-au plecat odată picioarele de sub mine pe gresia din hol și unde n-am executat un fel de tulup-șurup-țucahara-hopașa, de m-am trezit că dosul meu, reprezentat prin buca dreaptă, a intrat în contact rapid și foarte dureros cu solul, cracii mi s-au dus în aer de ziceai că degetele mele de la picioare ar fi vrut să se uite la stele, iar palma mea stângă, într-o încercare disperată de a mai amortiza șocul, probabil, s-a sprijinit iute de sol.

Problema cea mai mare a acestei mișcări deloc grațioase și foarte dureroase a fost că, la deplasarea deloc rectilinie și absolut neuniformă a făpturii mele înspre sol, între podul palmei stângi – cea care a încercat o sprijinire, vă amintiți, da? – și podea s-a strecurat mișelește brățara pe care o port la încheietura mâinii stângi. Care brățară e o sărăcie d-aia cu mai multe medalioane agățate de ea. Și pentru că mie îmi plac tare zdrăngănelele, brățara asta are vreo 5-6 agățate de ea. Foarte simpatice ele, de felul lor, mai puțin atunci când decid să ți se înfigă în palmă în timp ce tu te pleoștești pe jos cam cum se pleoștește o prună excesiv de coaptă din copac într-o zi caldă de vară.

Rezultatul? M-am ales cu o palmă de un vinețiu culoarea vântului turbat și umflată de ziceai că mi-am pitit sub piele un ou de găină de țară, d-ăla, generos, așa, cu d-ăla amărât, de pui de Gostat. Și uite așa mi-am încheiat eu weekendul, c-o bucă și o palmă vinete și curățând ceară de pe jos cu cardul de mega. Ah, presimt că articolul ăsta le va face să crească pipota-n ei ălora care mă consideră o lepră puturoasă și exploatatoare de menajere. Să vă fie de bine, dragilor! J

La voi? Cum a fost weekendul trecut? Mișto, soare, grătare?

PS: dacă sunteți cuminți, săptămâna viitoare vă povestesc cum am făcut eu duș cu-n camion al Eroilor în Pijama. Dacă nu știți cine-s Eroii în Pijama, aveți timp să vă documentați până atunci.