Articol scris de Iulia.

…

Ieri m-am dus la megaimajul sătesc. Lista mea de cumpărături arăta așa: bere, vin, lapte (dada, alandala priorități, nu săriți la beregată, copchilu mai avea lapte, era pus pe listă preventiv, în timp ce noi nu mai aveam beutură delocdelocdeloc, așa că… să nu v-aud!), mâncare pisică. Am plecat de la mega cu 2 sacoșe și mai săracă cu 178 de lei. Și ca să nu pățiți și voi ca mine, am decis să vă las acilea un mic ghid, nu de alta, da io la teorie sunt doxă. Practica mă cam omoară…

Înainte de orice însă (deși probabil v-ați prins deja, din faptul că articolul ăsta nu mai e pe bază de smiorcăială, jale și tristețe, Duamneajutălatoatălumea să fie tot așa în continuare…), vă fac un mic update despre starea cățeluței – distinsa divă a familiei se simte mult mai bine, nu e încă 100% ea, dar e clar că e mai bine pe zi ce trece. În continuare nu știm exact ce a avut, consensul general (Mihai, e pleonasm să zic așa?) e că a fost clar ceva parazitar, însă încă nu știm ce. Mai facem în continuare analize, cu speranța că până la urmă vom afla ce naiba a fost, continuăm tratamentul și ne ținem pumnii să îi meargă tot așa și să se recupereze complet.

Boooooon. Revenind la oile noastre. Adică la cumpărături. Cum procedăm noi când trebuie să mergem la cumpărături? Simplu, ați zice! Facem o listă, nu? Ei bine, nu. Că treaba e așa: lista aia cu siguranță va fi incompletă, dacă te apuci s-o faci la 5 după-amiaza, când îți dai seama că ai vrea să faci o mămăligă și tu n-ai mălai în casă. Și atunci te gândești să tragi o fugă pân la magazin. Da dacă tot mergi, ia să iei și niște mere, că nu mai are ăla micu ce să ronțăie.

Paranteză: cei care aveți copii, vă rog să-mi confirmați că nu e numa al nostru defect. Dacă nu avem lapte în casă, îi trebuie musai lapte. Cumperi a doua zi lapte și nu se atinge de el nici dacă e ultima resursă alimentară din casă. Sau: îi e poftă de banane. Tu n-ai mai cumpărat banane, că ultima dată au rămas în coșul cu fructe până au trecut dincolo de nivelul de maro „lasă, că-s încă bune, mâine fac banana bread”. Azi chițăie că vrea banane. Mergi la cumpărături. Vii acasă cu banane, radiind de fericire că-i faci o bucurie micului heruvim dolofan. Care se uită la ciorchinele de banane de zici că tocmai i-ai oferit tocană de limacși cu sos de sneicși de-ai lu Vasilescu. *^%&%$&*#@ de copchil! Închidem paranteza.

Dacă tot tre să iei mălai și mere, mai arunci o privire fugară prin bucătărie și frigider și constați că și pâinea se cam termină, și smântâna e pe sponci și nici cu detergentul de vase nu stați prea bine. Na, că deja s-au adunat vreo 4 chestii, așa că te apuci să faci o listă. Ntz. Greșit. Pentru că, invariabil, lista aia va fi incompletă. Că la ora aia oricum ești deja chiaun după o zi întreagă de muncă, eventual niscai stat în trafic, poate și oleacă de hissy fit de la copil sau o ciondăneală cu jumătatea ta mai bună, așa că siiiiigur n-o să treci pe listă tot ce ai de luat.

Așa că, procedura corectă e următoarea: se începe de sâmbătă, sau cel târziu duminică. Pasul 1: se face meniul pentru săptămâna viitoare. În funcție de care cum aveți programul și câți și cum sunteți în famelie, planificați micul dejun, prânzul și cina, numai micul dejun și prânzul, numai prânzul și cina sau orice alte combinații ale ăstora. În plus, mai luați în calcul și gustările. Nu prea multe, să nu trebuiască să modificăm ușile la final de lună, da? Da un măr, o alună, acolo, d-astea.

La noi treaba e cam așa: copilul are asigurat micul dejun și prânzul la grădi, așa că, în principiu, la mesele astea nu îl iau în calcul. Bine, de multe ori greșesc abominabil, pentru că îi trebe de mâncare de când face ochi, că mna, firește, nu te poți duce la grădi cu burtica goală… Ce dacă acolo te așteaptă fix mâncarea? Și ce dacă, la ora 2, îl luăm proaspăt ridicat de la masa de prânz – cu 2 feluri, da? Asta nu înseamnă că n-o să intre în casă și primul lucru pe care îl va zice, în timp ce se opintește să-și dea jos papucii fără a folosi în vreun fel intervenția membrelor superioare, întrucât alea sunt utilizate pentru a se scobi în nas, este: maaaaaamiiiiiiii, mi-e fuaaaaaameeeeeeeeeeeee!

Nfine. Eu nu mănânc dimineața altceva decât cafea și țigări, că nu-mi trebe. Fritz asemenea. Pe el îl mai pocnește însă uneori foamea pe la un 10-11, după ce vine cu câinii de la plimbare. Așa că, planul meu de meniu, conceput duminica, începe cu lista de chestii potențial comestibile ca mic dejun: pâine, cașcaval, unt, iaurt, d-astea… Apoi, masa principală la noi e cina, pe care o mâncăm pe la 5-6, că încercăm în general să mâncăm cu toții și cam pe atunci i se face foame micului taliban – asta dacă nu a mâncat al doilea prânz imediat după ce a ajuns acasă, caz în care, invariabil, foamea aia mare îl va păli fie fix înainte de a merge la baia de seară, fie, dacă avem noroc, fix după ce e îmbrăcat în pijamale și pregătit de povestea de seară și culcare.

Așa. Ziceam deci că avem trecute pe listă elementele necesare întocmirii unui mic dejun pentru următoarea săptămână și avem și un plan care include măcar 5 mese principale. Acu, nu știu cum e la alții, da la noi treaba nu e așa simplă. În speță pentru că distinsul meu soț nu prea mănâncă același fel de mâncare de mai mult de 2, hai, maaaaaaxim 3 ori – dar asta numai și numai dacă felul respectiv îi place super-extra-mega mult. Nu prea există feluri de mâncare care să îi placă super-extra-mega mult… Așa că nu prea pot să fac o tocană și-o ciorbă și să zic ura și la gară pentru restul săptămânii. Nu de alta, da nici tocană nu mănâncă.

Deci gândesc un meniu care să includă măcar 3-4 feluri principale, plus măcar un tip de zeamă. Nu de alta, dar dacă îl pălește cumva foamea înainte de 5, bagă iute un castron de zeamă și se mai liniștește, că altfel îl apucă năbădăile alea mari de la foame. Plus că și fi-miu e mare fan zemuri, așa că mă scot și cu el pe partea asta. Bineeee. Avem deci ideile de mâncăruri (aprobate unanim în consiliul de familie, nu de alta, dar dacă nu, muncim de pomană), purcedem să facem lista ingredientelor, vedem ce avem din ele prin casă și ce n-avem, trecem pe lista de cumpărături.

Rețineți, toată treaba asta se întâmplă sâmbătă sau duminică, da? Ca să scăpați de corvoadă pentru tot restul săptămânii care vine. Oooook, după ce ați terminat cu partea „alimentară” a listei, apucați-vă să faceți un tur al casei și luați la rând toate încăperile și vedeți ce vă lipsește. De la curpapir la pungi de gunoi, de la șervețele umede la sirop de tuse pentru ăla micu, luați și scrieți frumușel pe listă tăt-tăt-tăt. Apoi plecați la cumpărături și uitați lista acasă. Vă întoarceți cu 3 pungi de pufuleți, 2 perechi de chiloți, că erau la ofertă la Lidl și o jucărie nouă pentru pisică.

Glumesc, evident, așa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată. Oarecum. Că noi n-avem pisică. Adică avem, dar nu o interesează jucăriile decât dacă sunt vii, au blană și/sau pene și pot fi fugărite bine de tot înainte de a fi căsăpite. Revenind. Așa-i că nu sună foarte greu de făcut toată treaba asta? Plus că vă scutește de cele minim 17 drumuri suplimentare la magazin, din ciclul: să-mi bag picioru, nu mai avem șervețele de muci! Aoleu, s-a terminat balsamul de rufe și așa mai departe. Firește, sună foarte bine și frumos în teorie totul, dar, cum ziceam la început, practica, fir-ar mă-sa a dracu, practica ne omoară. Adică pe mine. Dacă voi sunteți mai breji, puteți să vă opriți din citit aici, că sigur o să vă enerveze ceea ce urmează.

Acum, după ce ați citit această teorie frumoasă și idilică, să revenim cu picioarele pe pământ și să vă zic cum stă treaba în realitate. În realitate, io funcționez conform celor de mai sus, până la un punct. Adică, îmi fac sâmbăta sau duminica un plan cu ce să gătesc în săptămâna care vine, completez lista și cu alte socoteli și daraveli de care aș mai avea nevoie și mă duc la cumpărături.

Țin de lista aia cu dinții și ghearele și jur solemn că nu mă abat de la ea nici c-un capăt de ață. Și ca să nu cad pradă tentațiilor la care ne expune Oculta în magazine prin tertipuri mișelești de marketing și psihologie a consumatorului, depinzând de magazinul în care urmează să mă duc, îmi aranjez lista în funcție de cum sunt aranjate raioanele. La Oșan, par egzamplu, trec primele pe listă chestii gen despuțitor de podele, spălător de boarfe și bureți de frecat tingiri. Apoi chestii gen spray anti-duhoare la persoane, beuturi și la urmă de tot, haleala. Că aia e cel mai în spate în magazin.

Problema intervine sub forma faptului că diavolul se ascunde în lucruri mici. Cum ar fi, de exemplu, faptul că aveam pe listă ciuperci și când am ajuns la raionul de conserve, am constatat că e ofertă la năut. Și m-a pocnit brusc, așa, din senin, o poftă de hummus de-am zis că leșin. Așa că am zis că iau și doo conserve de năut, ce mama supărării, că n-o fi foc, e cinlei bucata. Și e la ofertă! Bine, bine, am luat io năut, da oare tahini mai avem acasă? Să sun la Fritz și să-l pun să scurme prin frigider nu era o opțiune, că dacă nu e ketchup sau muștar, cu siguranță n-o să-l identifice. Așa că am mai pus ș-un borcan de tahini în coș. Și dacă tot fac hummus, parcă e păcat să nu iau și niște lipii, nu? Hai la lipii! Da, oare n-ar fi mai fain dacă aș face și niște crackerși? Că lu ăla micu tare îi plac crackerșii cu hummus. Hai la făină, că parcă nu prea mai e multă p-acasă și oricum, făină e bine să ai în casă.

Păi și dacă tot am ajuns aici, hai să refacem și stocurile de praf de copt, drojdie și d-astea. Că nu strică la casa omului, nu știi când ai chef să frămânți o pâine sau niște covrigi, ceva. E, și că tot veni vorba de covrigi, ia să iau și niște susan, să am ce presăra pe ei. Da dacă fac covrigi, îi fac așa, numa cocă simplă? Nu mai bine fac cu cașcaval sau cu telemea? Hai la brânzeturi, că oricum era pe listă unt și… aoleu, lista! Să dea dracii, iar nu m-am ținut de ea! Gata, punct, nu mai iau NIMIC din ce nu e pe listă.

Mă duc la raionul de lactate. Iau unt, smântână și ce mai era pe listă. Și văd, cu colțu ochiului, brânzică de vaci la ofertă. Mmmmm, un cheesecake cu niște sos de fructe de pădure… Nu! Nu, nu, nu și nu! Am zis că nu mai iau nimic ce nu-i pe listă și gata! Stai că sună telefonul. Fritz și-a adus aminte că nu mai avem lichid de parbriz. Mă pregătesc să manevrez căruciorul înapoi spre raionul cu chestii de curățat, spălat și despuțit, timp în care îi povestesc cum era cât pe ce să cad în capcana consumerismului și să cumpăr brânzică de vaci la ofertă, să fac cheesecake. El: „Mmmmm, cheesecake…” *&&$#%$)”* mă-sii de treabă! Mă întorc la lactate, arunc cutia de brânză de vaci în coș cu ură, de zici că mi-a băgat-o careva pe gât cu forța.

Plec spre raionul cu chimicale. Găsesc lichid de parbriz. Iau un bidon, pun în coș. Dau să plec. Îmi aduc aminte că mașina lu Fritz are rezervor de 487 de litri pentru lichidul de parbriz, așa că, cu un singur bidon nu fac nici o sfârâială. Mă întorc să mai iau unul. Văd odorizante de mașină în formă de omuleți colorați, îmi amintesc că am primit unul acu ceva vreme de la prietena mea. Mirosea a vanilie. Vreo doo luni a mirosit la mine în mașină ca într-o cofetărie. Plus c-am citit io undeva, pe internetul cel mare, cândva, că cică mirosul de vanilie îți dă senzație de sațietate. E clar, îmi trebuie odorizant omuleț cu miros de vanilie. Da dacă iau pentru mine, tre să iau și pentru Fritz. Da lui nu pot să-i iau cu vanilie, că aruncă cu el după mine. Iau altul. Habar n-am a ce miroase, da e bleu, de băieței, deci sigur e ok.

Revin la lista mea. Mai am de luat carne și pâine. Pfff, păi n-ai fost la raionul de pâine, îmbrobodito, când ai luat lipiile? Așa-ți trebe dacă nu gândești nici de ici până colea! Târ de coș ca de un cal mort, mă duc spre zona de măcelărie. Pe listă scrie că tre să iau carne de porc, că aia avem în meniu. Da dacă tot sunt aici, parcă aș lua și niscai pui sau curcan sau altă vietate, ceva, că nu se știe niciodată, poate pun de-o supă sau poate scap de cumpărăturile de săptămâna viitoare, dacă fac stocuri.

Păi bine, bine, iei tu carne de curcan, da ce sărăcia gătești cu ea? Lasă, mai bine iau o bucățică cinstită de vacă. Pun de-o supă. Și poate și de-o salată bef și pac, m-am scos, am doo feluri de mâncare. Pfuai, mai că-mi vine să mă pup de inspirată ce sunt. Da stai, am tot ce-mi trebe pentru supă și salata bef? Oare morcovi or mai fi? Da țelină? Tăiței? Sau să fac cu găluște? Păi griș sigur sigur nu mai am în casă. Lasă, fac cu tăiței. Și dacă n-am nici d-ăia? Nu mai bine mă duc să iau un pachet? Și acu, dacă tot am ajuns la paste, ia să mai iau un pachet – două, că nu se știe niciodată când i se face poftă lu fi-miu de macaroane cu brânză. Da brânză d-aia de care îi place lui pentru macaroane avem?

Și uite-așa, plec de acasă cu lista întocmită regulamentar, logic, ordonat, structurat și bine gândit până în cele mai mici detalii și ajung la casă asudată, cu lista smotocită într-un colț de geantă sau un colț de notă din telefon (de ajunge, săraca, de unde cuprindea „lapte, ouă, smântână”, să includă „lephte, skj87nnnnn, ioiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii”), cu un coș plin ca naiba și care, evident, a început să tragă într-o parte, de zici că-i un bețiv d-ăla împușcat într-o aripă, la care îi bate direcția grav, de nici nu mai știu exact dacă io trag de coș sau coșul de mine…

Acu ziceți voi: tot așa, deranjați ca mine, sau mai pă organizare, așea?

sursa foto: freepik.com