Am fost mai înainte în cel mai apropiat orășel, Kriopigi pe numele lui, c-aveam nevoie să cumpăr un prelungitor. Intru în două mini-marketuri (bine, ei le zic super-marketuri), n-aveau. Mă îndreptam pleoștit spre mașină, când îl văd și pe-al treilea. Hai să intru și-aici, îmi zic, deși părea cel mai mic și mai sărăcăcios.
Intru. Nimeni. Efectiv eram singurul client. Doar la intrare stătea pe un scaun kyrios Panaiotis, adică cetățeanul grec care se ocupa de bunul mers al mini-marketului (scuze, al super-marketului), cel care desfășura o activitate foarte captivantă pe telefonul lui cu husă roșie. Cel puțin bănuiesc că era extrem de captivantă, pentru că nu m-a băgat în seamă, nu m-a observat, nu nimic, era prea prins de ce făcea acolo. M-am mai uitat o dată în jur, poate-poate o mai fi cineva în magazin. Nope, nu era, singurele două ființe care respirau în zonă eram eu și kyrios Panaiotis.
Băi, nu pot să bag mâna în foc, dar aproape că s-a auzit când m-a înjurat în gând, în momentul în care i-am dat kalimera și i-am arătat telefonul meu, telefon pe care trona o poză cu un prelungitor. De ridicat s-a ridicat de pe scaunul ăla, dar în viața mea n-am mai văzut pe cineva să se miște cu atâta sictir cât avea la fiecare mișcare kyrios Panaiotis. Pentru o secundă, până și eu mi-am simțit amenințat titlul de campion mondial al procrastinării.
A venit cu mine, dar la fiecare pas pe care-l făcea prin magazin după nenorocitul ăla de prelungitor care-l făcuse să se ridice de pe scaun, simțeam nerostitele cuvinte „mai du-te bă și-n prelungitorul meu”, le auzeam, deși nu le rostea. Am încercat și-o glumiță în engleză să mai detensionez atmosfera. Dacă îl înjuram de mamă, obțineam același rezultat: un rictus însoțit de un scrâșnet de dinți.
Până la urmă, a găsit raftul cu prelungitoare și mi-a făcut semn către el. Am luat unul la întâmplare (doar nu era să mai stau să-l și aleg, să-l mai țin în picioare încă 30 de secunde pe kyrios Panaiotis, doamne ferește) și-am plecat amândoi către casa de marcat. Avea în mișcări aceeași târșă sublimă, același sictir desăvârșit care nu e la îndemâna oricui, se obține doar după ani lungi și grei de practică și antrenament.
Când i-am arătat că vreau să mai și plătesc cu cardul, vă jur că viața mea a atârnat de-un fir de păr. După care, am înțeles și de ce: POS-ul nu era la casă, cum știam eu că trebuie să fie. Era undeva pe un raft, i-a mai luat încă vreo câteva minute să se târâie până la el, să-l pornească și să-mi ia banii.
Am băgat sărăcia aia de prelungitor în pungă și-am ieșit, moment în care am simțit cum i se luminează ciacrele de fericire, jur.
La plecare, exact când ieșeam pe ușa, am văzut ce făcea kyrios Panaiotis pe telefonul lui cu husă roșie lăsat pe măsuța de la intrare: juca table.
Sursa foto: pixabay.com
Marț? 🤣🤣🤣
Comentariu beton!20
Sper. Că prea era băgat în problemă.
Cu asta, cred, se ocupa si Kyros Vassaras la F.R.F., la cum se misca arbitrajul in Romania.
Comentariu beton!16
Aaaaiiiiii, l-ai scos din partidă! Păi mareșef, așa ceva este demn de un „malaka” gospodăresc!
Mi se strânge sufletul când mă gândesc ce durere i-ai pricinuit
Comentariu beton!27
Ma mir ca grecul nu a propus in consiliul local ca turistul care l-a deranjat sa fie alungat din tara :-))
Aoleu, daca l-ai scos din mînă după aceea, gen dat cu zaru numa doi-unu și trei-doi, nici nu vreau să mă gândesc ce „urări de bine” ți-a transmis
Comentariu beton!18
Sunt absolut convins.
Mooooooooooorrrrrrrr! 😂 Cu acest articol mi-ai facut ultima zi de vara mult mai frumoasa! 😊
Ce fel de table? Fuga, porți sau placare? 😀
Eu nu prea am avut ghinion de procrastinatori atroce în Grecia, ci de prea-implicați. Pe la supermarketuri în general îi văd pe (unii) oameni că zbârnâie, dacă am întrebat pe cineva de un anumit produs, uneori aproape că m-a dus de mânuță până la raft. Ba uneori, angajații din servicii, sunt de-a dreptul un pic agresivi în rapiditatea și eficiența lor. Anul ăsta, ajungem la un stabiliment pe o plajă, ne apropiem de o masă care ne făcea cu ochiul, vine rapid Manolis, un tânăr la vreo 25 de ani, ne ia cu un „welcome, coffee or food?” cam mecanic. Faghito, zic și eu scurt, adică mâncare. A, nu o să stați aici, că dă să plouă și va trebui apoi să vă mutați cu toate de pe amsă. Eu eram deja pe picior de mutat cu totul de-acolo, da’n fine, chiar stătea să plouă. Manolis doar așeza oamenii la mese, de comandă și adus mâncare s-a ocupat altcineva. Foarte bună mâncarea și servirea. Ei, și la un moment dat, că era o răcorică plăcută, îi zic soțului „măi, suntem în Creta și nu am băut și noi un rakomelo.” Ca o paranteză pentru cine poate nu știe, asta e o băutura care se face din raki (un fel de rachiu) și miere. E o băutură alcoolică dulce și caldă și care în zona de Chania a Cretei și împrejurimi era omniprezentă. Aici, în partea cu Irakleio, raki cela se servește fără miere și rece. Și oprește soțul o domnișoară din cadrul personalului, o întreabă dacă fac și rakomelo sau de nu, dacă știe unde s-ar putea găsi. Tipa zice că ei nu au în meniu, deși, hmmm, se prepară atât de ușor. Stați puțin, să văd ce se poate face. Ne-a adus rakomelo „apo emas”, adică din partea lor. Tot din partea lor, dar conform politicii locului, ne-au mai oferit o farfurie cu mix de fructe și o bucată generoasă de prăjitură cu ciocolată, drept îndulcitor de dinaintea notei de plată :-D. Mbun, frumos, m-a impresionat plăcut. A doua zi, iar ajungem acolo după ce am decoperit că o tavernă care ne plăcuse cu ceva zile înainte era închisă la ora aia, Manolis iar e oleacă cam mecanic și repezit, da’ acum ne-am amuzat. În fine, ne așază Manolis la o masă, la un moment dat apare și domnișoara din ziua precedentă, ne salutăm, ne zâmbim. La momentul desertului, tadaaam, iarăși apare un rakomelo, farfurie cu fructe și cremă de zahăr ars de data asta, iarăși „apo emas”. Trece Manolis pe lângă masa noastră, se oprește, își pune mâinile în șold, se apleacă puțin ca să vadă mai bine lichidul un pic gălbui, zâmbește: „rakomelo? Servim noi așa ceva? Din ăsta îmi dădea bunica când eram mic.” 😀
Comentariu beton!68
Hai sa zic si eu una! Grecia, Poulithra. Inceput de octombrie. Prima seara pe terasa la taverna lui Nikos. Doar eu cu baiatul meu si la o alta masa un cuplu. Vine Nikos, amabilitati, si pana sa ne hotaram noi ce mancam Nikos apare cu uzo si nelipsitele felii de pâine unse cu ulei de masline (din partea casei). Preia comanda, pleaca si pentru noi incepe asteptarea (eram morti de foame). Terasa chiar pe malul marii cu o priveliste superba amplificata si de o luna mare, sangerie. Trec 15, 20, minute si apare Nikos cu mâinile goale. Ne intreaba (vorbea o engleza OK) daca ne simtim bine. Eu ii spun ca ne este foame, la care el cu un zâmbet angelic intreaba ca de ce ne grabim, de ce nu savuram seara aceea frumoasa? A plecat si s-a intors cu uzo si Mythos (tot din partea casei) reconandandu-ne sa ne relaxam. Imi venea sa-l strâng de gât. In final am savurat (datorita foamei?) preparate din peste si fructe de mare delicioase. Amintiri! Pace noua!
Comentariu beton!37
Povestită de niște prieteni, care au fost prin Halkidiki, nu mai știu exact ce zonă. Dar celebră cică era o tavernă, a lui Dimitris (dacă țin bine minte). Laude nețărmurite aflaseră ei la adresa mâncării, se duc. Nici nu se așază bine, jap li se aduc meniurile, la câteva minute vine Dimitris cu încă 2 după el. „Ready to order?” Încă nu, adică nu toți, că na, erau grup mare, unii se hotărăsc mai greu, alții mai repede, alții parcă ar mai vrea să admire un pic înainte de masă ramura asta de măslin. Observă ei ceva nemulțumire pe chipul lui Dimitris, se prind că nu-i loc de șagă și relaxare prea mare aicișa. Revine, cu aceiași 2 după el, comandă oamenii, eu aia, eu ailaltă. Un nefericit a comandat o bere și o salată grecească și l-a scrutat Dimitris cu un ochi și un fulgerel mai că aproape să-l trăsnească, nu alta. Cei doi, care trepidau pe loc lângă Dimitris, au primit fiecare niște instrucțiuni rapide, după care au făcut stânga împrejur și au țâșnit simultan spre bucătărie, citez „de parcă aveau niște motorașe cu reacție în c*r.” :-)) Mâncarea a venit repede, prea repede chiar.
Pe Nikos și pe Dimitris îi văd cu taverne una lângă alta. Și pe-un Manolis la întâmpinare de oaspeți: Pe o scală de la 1 la 5, cât de foame vă e?
4,5? Fuga, fuga la Dimitris. 1, 2? La Nikos e de voi. 3? Ah, critici culinari, mergeți la oricare dintre cei doi. 😀
Comentariu beton!39
Cred că te-ai dus la ora siestei și ăluia îi era lene să-ți povestească prin semne că de fapt e închis până la 5 și că el în siesta lui joacă table, nu deranjați. Și ce dacă e ușa deschisă la magazin, toată lumea știe cât e ceasul 🙂
Comentariu beton!22
Adică omul ăla mai era acolo dacă era ora de siestă? Am serioase îndoieli. 😀
Cumva povestea mi-a amintit de o scenă citită într-o carte, într-un alt veac…
„Îndată după prînz, în timp ce oamenii săi se îndreptau spre malul mării, Anton Lupan se duse la Căpitănie. Femeia care ieri frigea guvizi, acum jumulea o raţă, sub şopronul
părăginit. Dinăuntru se auzea ţăcănitul obişnuit al jocului de table, atît de cunoscut celor ce au trecut vreodată prin faţa cafenelelor de la Stambul.
― Şase-şase! striga căpitanul, în clipa cînd uşa se deschise în spatele lui.
Anton Lupan se opri în prag, nedumerit; în afară de ceafa căpitanului şi de un fes roşu care se ridica deasupra ei, nu mai vedea nimic. Dar căpitanul lovi cu palma în masă
şi strigă victorios, aplecîndu-se spre invizibilul său adversar învins:
― Marţ! Să nu joci cu mine, dacă eşti ageamiu!
― Bună-ziua, domnule!
Pe ceafa groasă, cutată adînc, se vedeau trei negi aşezaţi în triunghi, doi jos şi unul mai sus. De o parte şi de alta a urechilor clăpăuge ieşeau în lături două capete de mustăţi
băţoase ca fuiorul de cînepă meliţat de curînd. Lîngă cutia de table aburea un ibric cu cafea, iar un ciubuc, al cărui tub şerpuia pe podea pînă la narghileaua din fund, scotea
firişoare împletite de fum.
― Bună-ziua! repetă Anton Lupan, după ce tuşi de cîteva ori, ca să-şi vestească sosirea, cum face în asemenea împrejurări omul bine crescut.
Căpitanul se întoarse greoi, cu scaun cu tot, şi rămase zgîit. Avea obrazul la fel de gros ca şi ceafa şi un nas ca o trompa de elefant, să te miri că în răsucirea asta nu dărîmase totul în calea lui.
― Vor-vorbiţi româneşte?
Se mira, ca şi bătrînul Ifrim, fiindcă şi lui i se părea că are de-a face cu un străin.
― Aş putea vorbi turceşte, răspunse Anton Lupan, cu ochii la fesul din capul lui. Dar asta e o limbă pe care o cunosc mai puţin. ”
Comentariu beton!45
Ce de flash-uri mi-ai stârnit cu comentariul ăsta…
Scena a fost transpusa si in film! 😊
Ai deranjat omul de la table?? Vaaai..să zici mersi că nu te-a strangulat cu prelungitorul. Şi pe deasupra voiai să plăteşti cu cardul?! Ai scăpat ieftin doar cu strâmbături!
În periplurile mele prin deosebita Eladă nu îmi amintesc să fi întâlnit asemenea personaje comode, cu excepția unora de la hotelul unde am stat în Agios Nikolaos, care se uitau la tine ca la felul 7 dacă cereai ceva de la bar şi care, pătrunşi de procrastinare până în măduva oaselor, preferau să servească în pahare de plastic în loc să le spele pe cele de sticlă.
E posibil să nu fie numai chestie de lene, ci și de costuri. E foarte posibil să fi fost mai ieftine cele de plastic decât spălatul cerolalte.
Acum niște ani, în Corfu, m-am oprit la o doamnă foarte în etate să cumpăr suveniruri pentru cei de acasă. Și o întreb pe doamna dacă nu îmi face o reducere că iau mai multe, era bucata vreo 15 euro. Și ea zice sec nu. Eu insist. Ea insistă că nu. Și o pune pe nepoată să îmi traducă in engleză că eu plec, ea rămâne și vor veni alți turiști să cumpere la prețul cerut. Civilizație antică csf ncsf
Comentariu beton!13
Cumva era in ultimazidevara??
Fix. 🤣
Să îți spun una și mai faină. Eram în excursie, făceam turul Greciei, două săptămâni, fain de tot. La un moment dat, era cam la mijlocul excursiei, unul dintre șoferi, că erau 15 autocare, ratează o curbă și „ia” oglinda și bara unei mașini parcate lateral. Nimic grav, dar un român neaoș te fugărea cu toporul pentru asta. Să îți imaginezi scena: 15! autocare (de acelea mari) parcate pe străduțe pentru rezolvarea problemei: să găsim proprietarul mașinii „avariate”. Eram grup, agenției, mergeam toți la punctele de pe listă. (acum 20 și mai bine de ani) După 25-30 de minute, se ridică un grec de la terasa unde își sorbea cafeaua și își fuma țigărușa și, fără deranj, se recomandă ca proprietarul mașinii, ia asigurarea autocarului și se reașază la masă pentru a continua cu un vin. Rose. Îți dai seama că eram câteva sute de oameni care așteptau să își termine ăsta cafeaua și să ia asigurarea? Că văzuse tot „accidentul” live și nu s-a ridicat? Asta înseamnă relaxare! Care faliment, domnule? Statul grec? Să vină falimentul! Ce? Este al meu? Eu îmi beau cafeaua! Și vinul! Rose rece! 😀
Comentariu beton!54