Articol scris de Iulia.
…
V-am mai povestit eu vouă despre diferitele personaje din cap de la mine. E destul de aglomerație, ce să zic… O am pe grasa interioară, pe putoarea interioară, pe nebuna cu diversele chestii care o enervează și așa mai departe. În plus, o mai am și pe madama cu fobiile. Acuma, nu bag mâna în foc c-o fi chiar fobii conform definiției clinice, da cert e că am tot felul de chestii de care mi-e frică. Și cel mai groază mi-e de diferite vietăți.
Mi-e groază, de exemplu, de păsări. Orice fel de păsări. Nu contează că-s găini, porumbei, ciori, acvile sau peruși, mi-e o frică de ele de mă cac pe mine. Am o prietenă care are găini și curci. Dacă mă duc pe la ea și-s orătăniile libere, nu calc în curte. Nu mă apropii nici măcar de țarcul lor, atunci când sunt bine închise și ferecate. Nu vă mai zic ce panici mă încearcă când mai umblu prin Piața Sfatului, unde e plin de șobolani cu aripi (cică porumbei le-ar zice… aiurea, șobolani înaripați, vă zic!). Dacă se apropie vreo jivină din aia de mine, sunt în stare să fac culcat pe burtă în mijlocul pieței și să mă joc „de-a oposumul” până pleacă sau să o iau la o goană care l-ar face invidios și pe conașu’ Bolt.
Îmi mai e frică de chestii care se târăsc, gen șerpi, râme, melci, limacși și d-astea. În general nu prea am treabă cu ele, dar de când am copil, nu știu cum dracu să fac să fug mâncând pământul când apare fi-miu cu vreun melc în mână, bucuros nevoie mare, iar eu simt că mi se înmoaie genunchii, mă ia cu greață și transpirații reci și m-aș urca pe casă, dacă aș putea… Da nooooo, nu poți să faci d-astea, că tre să încurajezi copilu să exploreze natura și alte rahaturi d-astea (aici îmi dau ochii peste cap cu zgomot, în caz că vă întrebați). Bă, și al naibii, numa la mine vine cu toate scârboșeniile astea, lu tac-su nu i le-ar arăta neam.
Dar cred că cel mai groază îmi e de insecte. Pot tolera muștele (în sensul că am 2 pliciuri de muște în casă și le ucid cu plăcere și sânge rece) și țânțarii (la fel ca în cazul muștelor, îi ucid prin orice mijloace). Hai, poate și buburuzele, să zicem. Pot să suport să mă uit la ele, ba uneori chiar lupt cu nebuna interioară, îmi adun tot curajul de care dispun și pun mâna și le scot din casă, dacă se mai rătăcesc pe vreun pervaz. În rest, dacă apare vreo insectă prin preajma mea, fac ca toți dracii ăia răi, țip, fug și/sau mă ascund pe unde pot. E, și cum am io panica asta de astfel de lighioane, am pățit odată una pe care o s-o împărtășesc cu voi.
Se făcea că eram la Viena. Cred că am mai zis pe undeva, am lucrat la un moment dat la niște austrieci și uneori mai mergeam la biroul de la Viena cu diverse treburi. Și pentru că șefa mea era o femeie nemaipomenită și pentru că ne înțelegeam foarte bine, când mergeam acolo, mă caza la ea în apartament. Care apartament era în buricul Vienei, pe o străduță laterală (Seilerstätte, dacă sunteți curioși să căutați pe gugle meps) care dădea în străzile mai mari din centru.
Într-o seară caldă de vară, șefa mea și-a pus țoalele ăle bune, a dat cu niscai tencuială pe dânsa și și-a văzut de drum la ceva petrecere sau bușeală sau ce-o fi avut ea de făcut, nu mai țin minte exact. Cert este că am rămas singură în casă. Într-un apartament la etajul 6, cu geamuri spre o stradă pe care circulau mașini, da? Să fim bine înțeleși. Nu eram pe undeva pe la cucuruz sau prin jungla amazoniană.
Și ședeam io binișor pe pat, cu geamul deschis și perdelele trase, că era vară și cald, și mă uitam la tembelizorul austriac la ceva. Și la un moment dat aud așa, un poc! venind dinspre geam. Mă uit din pat, nu văd nimic. Îmi văd de treabă. Adică de nefăcut nimic. După care mai aud niște zgomote. Zic, hai totuși să îmi salt fizicul, să văd ce dracu o fi. Mare greșeală. Mare de tot. Că ce mă aștepta acolo, nici cu gândul nu gândeam. M-a ridicat de pe pat și m-am dus la geam, am dat perdeaua la o parte și am văzut pe pervaz cea mai odioasă chestie pe care mi-aș fi putut-o imagina. Nu știu cum de n-am leșinat instant, dar cred că de groază, cred că aia m-a ținut vie. Pentru că pe pervazul de la etajul 6, din mijlocul unui oraș, se lăfăia o ditamai lăcusta verde. Băi fraților, da nu orice lăcustă. Era mama și tata tuturor lăcustelor. Era dinozaurul lăcustelor. Vă zic, era cât un câine d-ăla de-l poartă pysy-urile prin poșeți pe la moluri.
Io ce vă povestesc acum, vă povestesc cu calm și blândețe în glas, dar trebuie să știți că în momentul în care am dat perdeaua aia la o parte și m-am trezit nas în nas cu bestia, am tras un urlet de indian scalpat și am sărit în spate taman până-n cealaltă parte a camerei. M-am lipit cu spatele de ușă, eram transpirată toată, îmi bubuia inima să-mi sară din chept și pur și simplu mă blocasem, nu mai știam ce să fac, eram paralizată de panică, uitându-mă la fiara de pe pervaz. După vreo câteva minute, am zis că-mi bag picioarele, ies din cameră și poate-poate, dacă vede că nu e nimic interesant p-acolo, își ia tălpășița. Da dup-aia m-am gândit mai bine. Dacă voia să se convingă lepra naibii că nu e nimic interesant p-acolo, și se apuca de explorat camera? Io de unde puteam să știu dacă plecase au ba, dacă nu mă mai aflam în încăpere? Sau dacă plecam io d-acolo, dar animalul decidea să exploreze și restul casei? Închideam eu ușa, dar cum ajunsese până la etajul 6, o amărâtă de ușă nu cred că i-ar fi stat în cale…
Am stat o bucată așa, țeapănă, cu spatele lipit de ușă și privirea înghețată pe dihanie și m-am chinuit cu diverse gânduri și scenarii, dar la un moment dat am decis că nu mai merge, trebuie să fac ceva, că era aproape 11 noaptea și trebuia să dorm și io dracului, că a doua zi mergeam la birou. Așa că mi-am adunat toate fărâmele de curaj pe care le-am găsit prin interiorul ființei mele, am deschis ușuuuuureeeel ușa, am ieșit cu spatele din cameră, fără să pierd inamicul din vedere și am aruncat scurt o privire în jur, doar-doar oi da cu ochii de vreun obiect sau vreo soluție salvatoare. Și ce să vezi, karma a ținut cu mine, pe o comodă în hol, la nici un metru-doi de ușa camerei, ședea cuminte o cutiuță de tablă cu napolitane (Manner Schnitte, pentru coneseuri). Era o cutiuță roz, cam cât juma de cutie de pantofi, să zic. Am înșfăcat-o cu o mână, cu ochii încă lipiți de dragonul verde, am zis iute un tatălnostru, îngerîngerelulmeu, ajută-măkrishna în gând și am pornit la luptă.
Planul meu măreț era să scot capacul cutiei și să o trântesc cu fundu-n sus peste jivina diavolului. În teorie, suna bine, însă, ca de obicei, practica ne omoară. Că îndreptându-mă eu așa, cu cutia în mână, înspre poziția inamicului, mi-am dat seama că singura chestie care va sta între mine și el la momentul crucial va fi o lungime de braț de-al meu. Ori io n-am mâini foarte lungi, că-s destul de pitică. Și îmi și imaginam cum mă apropii, cu mâna întinsă, tremurând din toate încheieturile, de pervazul fatidic și, când să arunc capcana peste bestie, aia sare direct la mine și mă atacă. Și m-am blocat iar. Am înțepenit lemn.
Gândindu-mă acum, tre să fi fost o imagine destul de… interesantă… Eu, în pijamale, în mijlocul camerei, cu o cutie de tablă în mâna întinsă, stând țeapănă, asudată și cu pupilele dilatate a teroare, holbându-mă la o insectă de dimensiunile unui ponei. Mi se uscaseră gâtul și gura, cred că aveam puls 140 și eram la un pas să mă apuce plânsul. Dar până la urmă, mi-am tras o palmă mentală și mi-am zis: Ce mama dracului? Mă face pe mine o bâzdâganie cu capu? Nu, nene, io tre să dorm și gata, nu se mai poate așa. Am tras deci aer în piept de vreo câteva ori, am strâns din dinți și am început să parcurg cei trei sau patru pași care mă despărțeau de frontul inamic.
Dar după doi pași m-am oprit. Că mă căcam pe mine de frică. Am bătut în retragere, revenind la poziția ocupată anterior, din mijlocul camerei. Am zis să mai stau un minut, să se refacă rezervele de curaj. Mamă, ce-aș fi fumat o țigară în momentul ăla… Da cine avea curaj să se ducă hăpt, până la bucătărie (că acolo aveam liber la fumat), și să scape janghina din ochi? Deja mă gândeam cum mă apucă zorii, răsare soarele, vine o nouă zi, iar io tot acolo o să fiu, țeapănă, în mijlocul camerei, cu mâna tremurând, întinsă, și degetele încleștate pe cutia aia.
Gata, îmi zic în sinea mea. Acum ori niciodată. Nu te mai gândi, dă-i drumu și gata. Am dat să fac un pas. M-am oprit. Dacă totuși sare la mine? Am mai rotit rapid privirea în jur și am ochit o carte de telefoane (oare mai știe cineva ce e aia?) pentru Viena și împrejurimi. Un catastif cam cât Istoria Literaturii lu’ conu Călinescu. Mi s-a părut că are potențial bun de armă pentru autoapărare, așa că l-am înhățat cu mâna stângă, în timp ce dreapta era în continuare întinsă în fața mea, cu cutia ținută bine și am pornit pe drumul fără întoarcere.
Un pas. Dihania nu mișca. Încă unul. Nici un semn cum că m-ar fi văzut venind. Pas. Panică. Dau să renunț, dar nu-mi dau voie. Ultimul pas. Eram la o lungime de braț de un coșmar de-adevăratelea. Cu ultimele scântei de forță interioară și voință, am reușit să arunc cutia, poziționată strategic deja din mână cu fundul în sus, peste fiară. Am prins-o! Am dat un chiot de bucurie, dar bucuria mi-a fost scurtă, pentru că diavolul verde, când s-a trezit captiv, a început să se zbată ca toate fiarele iadului și unde n-a început să mi ți se plimbe cu cutia ceea pe pervaz, făcând niște zgomote drăcești și izbindu-se de cutie cu toate puterile.
Mai-mai să intru iar în stare de șoc, că deja vedeam cum se zbate lighioana cu cutia, reușește să o dărâme de pe pervaz, cade pe jos cu ea, după care clar vine la atac, că acu am înfuriat-o. Dar o forță nebănuită mi-a dat mintea cea de pe urmă. Mi-am dat seama că încă țineam în mâna stângă catastiful cu numere de telefon. Așa că l-am trântit cu năduf peste cutie, că așa sigur nu mai putea să plece cu cutia. Ha! Ia d-aici, bestie! Într-adevăr, cutia s-a oprit din plimbarea pe pervaz, dar dușmanul tot se izbea de toți pereții cu ură. Am zis deci, better safe than sorry, așa că am mai adunat rapid de prin casă vreo 2-3 romane în ediție cartonată, plus un sfeșnic din ceva metal greu al dracului și le-am ordonat frumușel într-un turnuleț peste cutie și catastif. După care am închis ușa la cameră și m-am dus și m-am culcat pe canapea în sufragerie.
Unde m-a găsit șefa mea a doua zi dimineață. Femeia a crezut că oi fi adormit uitându-mă la televizor, așa că nu și-a făcut prea multe gânduri inițial. Dar când am auzit-o că se foiește prin casă, m-am trezit și i-am istorisit toată pățania și am dus-o să vadă nevăzutul. Nu fără teamă, mărturisesc. Că dacă totuși reușise bestia să se elibereze? Da oricum, nu mai eram așa paralizată de spaimă, că de data asta aveam întăriri. A râs femeia cu sughițuri vreo 5 minute când a văzut capcana de monștri improvizată de mine. În timpul ăsta, eu eram afară din cameră, ținând bine de ușă și pregătită să o încui cu cheia și să fug, dacă era cazul. Am prins totuși curaj suficient cât să las un șpalt de 5-10 centimetri, prin care mă holbam cu juma de ochi la ce se petrece. A dat femeia mea toate cele la o parte, a ridicat cutia, a luat lăcusta în mână și a aruncat-o pe geam afară. Am leșinat.
sursa foto: freepik.com
Mie îmi plac păianjenii, nu îi omor niciodată. De fapt îi iau cu mâna, atent, să nu îi rănesc și îi dau afară. La fel cu albinele sau cu orice vietate care este folositoare. Păstrez o distanță sănătoasă față de alea care mă pot hali, mutila sau mă pot transforma într-o carcasă diformă, în categorie intră și un grup de suedeji furioși.
Bine scris. Congrats.
Comentariu beton!75
Mulțumesc.
Nu știu cum poți pune mâna pe așa ceva, dar ai tot respectul și toată admirația mea!
Și îți doresc cât mai puține întâlniri cu suedeji, furioși au ba 😁
Comentariu beton!13
@Edel, hai să iei cu mâna și un Redback de prin zona noastră! Ce aveți voi pe acolo nu sunt păianjeni, ci animăluțe de companie. 😜😂
Comentariu beton!13
Muste si tantari, omor si eu, cu delicii, ori de cate ori le/ii prind.
Mi-e frica si mie de oratanii inaripate de prin curti, gen gaini, rate, gaste si alte asemenea.
Ce ma paralizeaza de frica insa, sunt cutremurele. Aveam vreo 16 ani la ala din ’77 si l-am realizat din plin. De atunci, pana am plecat din Romania, intepeneam pur si simplu de panica la fiecare cutremur. Intepeneam la modul ca, a doua zi, aveam febra musculara.
Slava cerului ca, in Nemtia, nu sunt cutremure. Dar tot mi-a luat ceva sa ma obisnuiesc cu usoarele scuturaturi ale casei cand trecea tramvaiul pe strada.
Comentariu beton!17
Nu l-am prins pe ăla din 77 că nu existam, dar am prins unul prin doomii și numaiștiucât, în București. Stăteam la etajul 9/9 și aveam într-un colț în sufragerie un corp de bibliotecă tip „soldat”. Și pe el era depozitat un monitor CRT d-ăla cu tub, ditamai namila.
N-am să uit niciodată cum stăteam paralizată și mă uitam cum se bălăbăne drăcia și îmi imaginam cum o să se prăbușească, o să facă gaură în podea și o să ajungă la moșul de dedesubt…
Dar ce m-a panicat cel mai nasol a fost cât de mult s-a mai simțit balansul în bloc, după ce se terminase cutremurul. Brrrr… 😳
Comentariu beton!22
Prin 2004 toamna tarziu sau 2005 devreme a fost cutremurul acela in Bucuresti, seara pe la 11, parca.
M-am trezit brusc cand mi se misca patul (etaj 5/9), privirea spre sifonier unde se deschisese usa si am inmarmurit cateva zecimi de secunda, se miscau umerasele cu cele 2 paltoane noi. Primul gand a fost ca vrea cineva sa imi fure paltoanele.
Al doilea a fost ca e cutremur, cand am vazut monitorul cum se cam clatina.
Al treilea a fost ca trebuie sa ajung jos, am pus mana pe ce mi se parea esential (tastatura si un mouse wireless plus portofel), am sarit in sosoni si am zburat pe scari.
Radea un vecin cand m-a vazut cu tastatura in brate, ca in loc sa iau ceva de mancare…
Si eu am fobia cu pasarile de cand m-a muscat un curcan, copil mic fiind.
In urma cu cativa ani, grasa mea interioara (Si nu doar interioara) savura un burger absolut de-lins-pe-degete intr-un oras de pe coasta English Channel cand un urias sobolan cu aripi, ironic numit pescarus (bunica avea pui mai mici decat ala) s-a repezit din spatele meu, mi-a furat pretiosul burger si a zburat cu el. Am ramas secundele alea stana de piatra, din clipa cand i-am simtit aripile pe umar si pe gat pana mi-am dat seama ca ma uit doar la hartia in care fusese ambalat.
Ma doare cand imi amintesc cum am vrut eu, curajoasa, sa tai un pui singura, asa ca o sa pretind ca nu s-a intamplat.😉
Comentariu beton!25
Dada, ăla a fost, seara era… Groaznic!
Cât despre pescăruși, ăia sunt next level de obrăznicie, bleacs! 😵
Şi eu sunt la fel cu cutremurele. Îmi amintesc de cel din toamna lui 2004, eram la liceu pe vremea aceea, acasă la Piteşti şi mi se părea aşa în semi-somn că stă taică-meu şi-mi scutură patul.
Unul dintre factorii care au contribuit la alegerea facultății din Tg Mureş a fost că m-a convins maică-mea că acolo nu se simt cutremurele 😀 nici aşa n-am scăpat, am simțit unul în toamna lui 2013 produs undeva în Țara Hațegului. Mă uitam la un episod dintr-un serial care se desfăşura pe vapor şi aveam senzația că mă bălăngăn şi eu pe valuri!
Am prins si eu cutremurul din ’77, copil fiind, si am ramas speriata pe viata. Si am prins si unul prin vara lui ’86, altul in ’90 sau ’91, ambele peste 6 grade Richter.
Daca stau la birou, de exemplu, si cineva se bîțîie alaturi si face biroul sa tremure, ma ia cu sudori reci si paralizez. Asa ca m-am mutat in Fr unde nu sint cutremure… Da’ de fiecare data cind ma intorc in tara, tot ma gindesc doar n-oi avea io ghinionul ala…
Cit despre insecte, pasari si alte lighioane, noroc c-am avut bunici la tara si un frate mai mic 😉 Ne-am jucat cu toate soiurile de insecte, pe care le prindeam si „studiam”.
Cutremurul din ’77 nu l-am prins, că ai mei nici nu se cunoscuseră încă, p-ala din ’86 nu mi-l amintesc, la ăla din ’91 eram cu mama în piață, n-am simțit mare lucru, era piață deschisă, niște tarabe de ciment, cu niște copertine de tablă deasupra, au zăngănit alea nițel, lumea a zis c-o fi cutremur și gata, da’ când am ajuns la tataie, frate-meu ne aștepta la poartă, nițel cam palid.
La ăla din 2001 eram în București, penultimul etaj din multe, pe burtă în pat, învățam pt sesiune, când a început patul să alunece față-spate am înțepenit. Și înțepenită am rămas minim 10 minute după ce s-a terminat tot.
La cel din 2004 (sigur din 2004, că-n 2005 locuiam în Militari, la parter 🙂 ), tot București, 7/7, am înțepenit stând pe marginea patului și uitându-mă cum se apleacă ditai biblioteca, cât peretele. Știți mema aia cu tanti blondă care se uită ponciș si-n jurul ei calcule complicate?! Aia eram eu calculând dacă pică biblioteca pe mine. 🙂
Dacă a fost unul din 2013, e posibil să fi fost ăla de după ce mă mutasem la mine acasă, când m-am aproape trezit în creierii nopții că se zgâlțâie patul și se pocnește de perete și am crezut că se f… cu năbădăi vecinii d-alături. Până să raționez eu că-s cel puțin 2 pereți între noi (vecinii ăia erau la scara alăturată) și că-n trei ani n-am auzit nimic și sa mă strabată gândul c-o fi cutremur se terminase tot tărăboiul, așa că am adormit la loc, cu gândul să întreb a doua zi la birou.
Faza e că dacă un cutremur mă prinde trează, eu ințepenesc, nici de clipit nu mai clipesc.
Ma întorceam de la o petrecere de la munte, împreună cu încă o familie. Și cum dormitam puțin pe bancheta din spate a mașinii, un urlet neomenesc a țâșnit lângă mine. Nu știu cum sa scriu ca să înțelegeți, a fost un urlet atât de pătrunzător, încât un impuls inconștient , m-a făcut sa ma izbesc cu toată forță de portiera, într-o disperata încercare sa scap de pericolul nevazut. Spre norocul meu nu am nimerit mânerul care o deschidea (mașina evident rula cu viteza mare). În sfârșit, calm, soțul meu a tras mașina pe dreapta și în timp ce neuronii mi se reasezau pe poziții, la locul lor, stiu ca am incarcat sa îmi salvez amica de lighioanele care probabil o inhătaseră. Nop, nu era monstru, nu era nici măcar o biata albina, era o mica omida care încercase sa se odihnească și ea pe un umăr. Iar eu sunt încă în viata pt ca:
– nu am reușit sa deschid portiera în mers , impulsionata de urletul animalic;
-am un sot cu nervii tari pt ca nu a tras de volan când femeia i-a racnit in ceafa, mbine, nu a tras de volan deși avea doo nebune în spate: una care racnea și una care încerca să facă cascadorii în mers;
– nu conduceam eu, caz în care sigur intram in păpușoi cu automobilul;
Iulia, tu conduci mașina? Hmmm…
Comentariu beton!44
…și sunt la polul opus, prind tot felul de lighioane, de la șopârle la șoareci, soparlele mici sunt ca niște broșe mici pe bluza.Lăcustele mi se par f drăguțe, la fiecare urcare în munți încerc sa prind exemplare interesante. Păianjenii îmi displac, iar aligatorii au o pielea catifelata, da, am încercat și asta .
Pfff… Ești o curajoasă! Și da, dacă eram în locul prietenei tale, fix la fel reacționam… Dacă ai auzi ce urlete neomenești trag când intră vreun fluture de noapte prin casă, ai înțelege 🤦♀️
Cu șoareci, șobolani, șopârle sau cârtițe n-am nici o treabă, da vino cu o omidă lângă mine și s-ar putea să mor pe loc.
Acu câteva ceasuri… Plec cu copilul în vizită la bunici. Drum de 20 de minute. Nu trecuseră 5 minute de când plecasem de acasă, când îl aud pe fi-miu din spate:
– Ău, aute mami, o insectă!
Am înțepenit. Am reușit să îngaim cumva un „unde” anemic în timp ce-mi făceau ochii-n cap ca girofaru, să mă holbez și la șosea, să scanez și prin mașină după intrus.
Am aruncat rapid o privire în oglindă, să văd direcția pe care o indica un deget grăsun. Panică și transpirații reci… Cotiera! Mă uit cu inima strânsă, cu-n colț de ochi înspre locul cu pricina. Un păianjen se plimba agale la câțiva centimetri de cotul meu.
Aveam pe scaunul din dreapta portofelul, că abia îi cumpărasem copilului pufuleți. L-am înhățat și i-am ars una în cap jivinei. Nu cred că l-am nimerit, dar măcar l-am speriat suficient încât să dispară din raza mea vizuală.
Tot restul drumului am simțit că îmi mișună ceva pe sub haine…
Cumva, la volan reușesc să mă controlez bine și nu fac mișcări bruște dacă nu e nevoie să evit ceva. Oricâtă panică mi-aș lua. Și azi mi-am cam luat oleacă 😨
Superb!
Mulțumesc ❤️
Dumnezeule mare, ești totală! Pentru expresia „mi-am tras o palmă mentală” cereți copywrite, săr’na? Am râs cu lacrimi de mi s-a trezit coptilu’!
Mulțumesc ❤️
@Simona cred că e copyright, nu copywrite.
Mia mia placut poşeții!
Draga mea, daca te-ai decide sa apelezi la un psihiatru, respectivul ar putea sa-si scrie teza de doctorat, ar scoate vreo doua tratate, ar fi invitat la tot felul de congrese, nemaivorbind de faptul ca n-ar mai avea nici un fel de griji materiale… :))
Astea fiind zise, am plecat, ma duc sa vizitez un targ cu vechituri pentru pescari, numai oameni super normali, unu si unu’, e la 90 de km de aici si trebuie sa fiu inapoi la pranz.
Comentariu beton!24
🤣🤣🤣Știi tu vreunul care caută? 🤔
Baftă multă la pește! 😈
Nu…chiar daca aflu, ar avea destula treaba cu mine. 🙂
Revin, urgenta absoluta, trebuie sa fug. 🙂
Deci ziua de azi putea fi una perfecta, articolul Iuliei, am strecurat soparlita, urma un schimb spumos de replici…de unde…:(
Toate bune si frumoase pina la pranz.
Acum, sincer, daca ar trebui sa descriu ce a urmat, ar iesi o poveste numai buna de blog, dar nu mai am energia s-o scriu.
Las ingredientele, construiti voi narativul: cabinetul sotiei la parter, un bloc de 4 etaje deasupra, o conducta de evacuare infundata, vecini care n-au auzit de strategia Vasilescu cu ziarul, un administrator idiot si o firma de vidanjare care vine dupa 8 ore. Si in fata acestei urgii de duhoare, eu.
Inarmat cu o matura si un mop.
Aia 300 spartani aveau mai multe sanse in fata lui Xerxes.
Pina la ora patru a fost Razboiul stelelor, la sase cand am disparut pe nepusa masa urma Imperiul contraataca.
Maine dimineata e Return of the Jedi.
Ma duc sa atac o bere.
Comentariu beton!11
Sincerele mele păreri de rău pentru lupta nedreaptă ce a trebuit s-o porți, cavaler al mopului!
Dar privește partea bună a lucrurilor, mâine e duminică și după o zi de 💩 poți să pui la loto! Eu una îți țin pumnii! 🤞
Hah, aici extragerea e sambata si iti dai seama ca in perioada armistitiului, cum era programata si sesiunea de cumparaturi pentru masa cu invitati de maine, am deviat de la traseu sa iau si biletul de rigoare. Categoria 1 nu s-a mai castigat de un secol, sunt 20 de milioane adunate acolo. 🙂
Problema e ca la sus mentionata masa figura ceva numit „Gigot de 7 heures”, care, asa cum ii spune si numele, sta la cuptor 7 ore. Trebuia sa fie gata la 11. Va fi…la 2 noaptea. Asa ca daca te plictisesti, eu mai stau prin preajma o vreme.
PS. Nici prin gand sa nu-ti treaca sa mergi la un psy, noi te iubim asa cum esti. Bine, noi doar te citim, nu traim cu tine. 🙂
Ceea ce ma face, cel putin pe mine, ca respectul pentru domnul Fritz sa creasca exponential. 🙂
Din păcate n-am apucat să mă plictisesc, pen căci copilul din dotare a decis să regurgiteze în mod repetat și pe mare parte din parcursul nopții cam tot ce a aglutinat în ziua anterioară, așa că am avut plăcerea să îmi petrec noaptea schimbând pijamale, așternuturi, pijamale, așternuturi, pijamale…
Acu m-ai făcut curioasă cu rețeta aia, mă duc imediat să îl întreb pe chef gugle despre ce e vorba 😁
Cât despre psihopupu, la terapie merg, la psihiatru încă n-am ajuns, dar timpul nu e pierdut 😂
Iar Fritz nu te gândi că e vreun martir, că are și el piticii lui, numa că el nu scrie despre ei în spațiul public 😂 Și până la urmă, așa cum am mai zis… Sacu și petecu 😜
Din păcate doar gândacii negri mă fac să mi fie silă, dar asta nu înseamnă că nu i tuf un papuc 😁
Gândaci, da, bleacs! Am căpătat experiență în anihilarea lor cât am stat la București. Slavă Bărbosului, aici nu sunt.
An murit de ras 🤣🤣🤣
Ești tare👍😁
„Porumbeii- șobolani inaripati” 🤣 iar finalul…🤣
Poi nu aia sunt? 😁
de unde tragem concluzia că (cel puțin una) vienezele sunt mai țărănci decît brașovencele?
șepoo!
Comentariu beton!14
Daaa, șefa mea era crescută la țară, ai ei aveau văci, găini, toate cele, era mult mai puțin panseluță decât mine femeia.
Vai de capu meeeu!! Exact asta am patit asta vara si stau la parter. Si tot asa n am crezut pana nu m-am ridicat in capu patului:)) La mine miscarea a fost simpla: evacuarea din dormitor 2 3 zile. Intram doar sa iau haine de lucru si atat A trebuit sa aștept sa vina ai mei sa o scoata si, surpiza, nu mai era..am facut de curand curat in dulapul cu umerașe, unde jos de tot am cutii..si cum stergeam prafu dupa ele am simtit ceva ca o frunza uscata…ce sa crezi..mizeria a murit acolo dupa cutie..a intrat pana in dulap ca in crizele alea de adunat haine in 2 secunde, am lasat usa deschisa..anu asta se lasa cu pus sita la geam
Comentariu beton!16
Brrrrr… Mi s-a ridicat părul de pe ceafă, numai gândindu-mă cum o fi fost să pui mâna pe nenorocire… Brrrrr 😱😱😱
mi.am tinut voma in stomac..am stat nemiscata câteva secunde pana m.am prins pe ce pun mana
Brrrr… Asta e tot ce pot să zic. A, și… Brrrr… Am mai zis oare? 🤣
acum vreo 15 ani munceam pe la niște capitaliști vorace dintr-o oarecare țară imperialistă occidentală și, într-o frumoasă zi de vară, când deja mă usturau ochii de atâta stat în fața monitorului capitalistului exploatator la care lucram, sună telefonul! la celălalt capăt, una bucată jumătate isterică ce îmi spune că s-a mutat la hotel din frumoasa și noua casă în care ne mutasem cu un an înainte, că ea nu se mai întoarce acolo și să fac bine să vin mai repede acasă (avem de stat încă vreo două luni), că ea nu poate sta într-o casă plină de jivine. la întrebarea mea despre ce jivină vorbim, am aflat că e vorba de un greiere, așa că a trebuit să sun un prieten, să meargă la mine acasă, să prindă greierele, să i-l arate jumătății mele, pentru ca ea să capete curaj să se întoarcă acasă (ceea ce prietenul, priceput, a făcut. m-a costat o navetă de bere).
acum (adică exact acum, sâmbătă dimineață, în timp ce scriu), liliecii care stau la mine în pod dau semne de trezire din hibernare, furnicile umblă harnic prin bucătărie, ceea ce face ca bucătăria să fie curată lună tot timpul (nu le place deloc mirosul de detergent pentru gresie, dar doamne ferește să fie vreo firimitură pe jos!), în timp ce o aud pe jumătatea mea cum înjură prin curte culegând manual gândacii păroși care-și fac de cap în perioada asta printre flori!
Comentariu beton!37
Io o înțeleg complet, aș fi făcut fix la fel! 😂
Been there, done that. Noroc ca jumătatea era deja pe drum spre casa. 🤣🤣🤣
ai inlocuit jumatatea intre timp?
Cu șerpii aveam o relație de „aoleu, măicuță, mor”. Am citit despre ei, m-am uitat la filmulețe, poze și la unii stafidiți pe marginea drumului, în Sulina, numai chelea de ei, așa că am îmbrățișat toleranța. Strâng un pic din dinți la vederea ălora mai mari, dar nu mai urlu, știind că și ei se sperie de mine. Bunică-mea îi omora, ca Xena.
Cu alte din astea alungitoare încă mă lupt, pentru că, ghici ce, refuz treaba cu „face the fear”, cred că nici nu-i frică, e profund dezgust (viermi, râme, melc fără casă).
Cu lăcustein-ul tău austriac m-aș fi împrietenit, cu siguranță. Mi se par simpatice. Călugărițele să vezi ce vietăți interesante sunt, merg de zici că dansează tehno.
Sunt la țară acum, am scos o furnică din cafea în timp ce scriam aici, deci „face de fuckin’ fear”, îi zic metoda 3F. 😉
Comentariu beton!23
Furnicile nu mă deranjează, sunt mici și ele, cum zice fi-miu. Și da, cred că ai dreptate, cred că e mai degrabă dezgust profund. Da și umpic de panică 🤔
Mie imi plac păsăricile.
Comentariu beton!21
🤣🤣🤣
Acum câțiva ani a început copilul masculin să exploreze natura marină. Cu taică-su. Uite-aici un crab, așa se prinde, așa se ține, așa se redă mării. Uite-aici arici de mare, grijă să nu-l atingi pe țepi, așa se desprinde de pe stâncă, așa se ține în mână, așa se repune pe stâncă. In fine, a prins copilul gustul de catch&release a acestor viețuitoare. Eu le acceptam cu seninătate existența, dar mă feream să am contacte cu dânsele, altfel decât vizuale. Până când l-am auzit pe cel mic „vrei să-l ții și tu în mână?” Era un arici. Nu voiam, ba chiar deloc, ba chiar cred c-am făcut o grimasă anume numa’ la gândul că. Atât i-a trebuit. „Ti-e cumva frică, mami?” În fine, eu n-am scăpat, a trebuit să țin ariciul cela în mână.
Îți povestesc asta ca să fii pregătită pentru vreun moment de genul „mami, vrei să ții și tu melcul acesta în mână?” 😁
Comentariu beton!22
Mulțumesc pentru pregătire… Mă gândesc cu groază… Până acum am scăpat cu admirat de la distanță, dar mi-e frică de ce-o urma 😱
Asta îmi amintește de o poveste de când era fata mea mică… Fiind în vizită la țară, a salvat un șoricel din gura pisicii. Pe care șoricel îl aduce în mânuță la mine, spunând că i-a fost milă să-l lase să-l mănânce pisica. Eu o întreb de ce nu l-a lăsat totuși, iar ea îmi spune: „Nu vezi ce ochișori frumoși are?!”. Atunci avea 3 ani și jumătate, acum, la treizeci și, nu ar pune mâna pe mica arătare cu nici un chip.
Cu vietățile marine am un love story din copilărie: pe la 5-6 ani în vacanță la mare mergeam dimineața cu taică-meu pe plaja de la Neptun-Olimp şi aruncam meduzele eşuate înapoi în larg, fără să ne punem problema că dacă ne înțeapă am pus-o 🙈
Uite de asta nu pot sta eu la casa. Prea multe chestii care zboară și nu poți sa îți acoperi curtea cu o plasa. Adică poți, dar trebuie sa urci cu ceva sa faci curat pe plasa ( alta nebunie cu care ma lupt). Porumbeii ( șobolanii cu aripi, excelenta denumire) și pescărușii sunt inaripatele pe care nu le suport deloc, iar despre insectele care zboară, nici nu pot vorbi ( inclusiv fluturii îs îngrozitori). As fi făcut exact ca tine. Șiiii, am doua exemple care trec borderline’nu ușor de tot – m-am întors singura ( și am rămas singura) din Grecia, cu avionul, lăsându-mi masina proprie și pe tinerelul cu care îmi petreceam viața in momentul respectiv in urma, pentru o gluma nesărată in care mi-a pus in camera vreo trei fluturi mari și negri. Înainte sa va întrebați, sa știți ca știa perfect fobia mea și încercările de a o tine sub control. Mare lucru ca n-am făcut infarct in noaptea aia, dar am ieșit val vârtej din camera de hotel și nu m-am mai întors. Și apoi, acu’ vreun an, singura acasă, bărbatul intr-o deplasare, văd pe la 2 dimineața un gândac imens pe perdeaua din dormitor. Ei bine, eu n-am avut curajul tău. L-am șpreiat bine de la distanța ( am o soluție folosită pentru culturi care omoară orice insecta instant, cu care dau toată vara prin exteriorul teraselor) și m-am mutat la hotel așteptând printul sa se întoarcă și sa curețe leșul … Dacă n-o plecat atunci, nici n-o ras, nici nu m-o făcut de râs la neamuri, îmbătrânim împreuna. Era o rădașcă (?!), am aflat mai târziu, și ma întreb și acum cum a intrat, pentru ca nu e colț de fereastra, terasa, fără plasa. Așa ca, te înțeleg perfect. Nu înseamnă ca n-am ras cu lacrimi 😉
Comentariu beton!17
Ce n-aș fi dat și eu atunci pentru un spray de bâzdâgănii… Regatul meu pentru un Raid! 🤣
Am ras dar nu e râsul meu, în urmă cu mulți ani într-o sâmbăta dimineața, primăvară, soare, o splendoare de zi, găteam în bucătărie, la et 4, aud deodată o bâză la geam, nu reacționez în nici un fel pe moment, după un timp simt că mă gâdilă ceva pe ceafă, și unde nu incep eu să țip, am trezit toată casa😂😂😂 m-a găsi bărbatu’ în chiloți, dădeam din mâini ca apucata, și îi arătam bâzdâgania din tricou…
Concluzia este că nu era nici o odioasă creatură, mă gâdilase eticheta.
Comentariu beton!53
🤣🤣🤣🤣 Pățit!
🙂 🙂 🙂 🙂
Mie mi se intampla asta si fara sa ma gadile eticheta, mai ales cand ii intalnesc pe aia „puturosi”. Am un talent la dat cu papucul in ei…
In copilarie mi-era frica de gansaci, erau cat mine de mari. Mai tarziu si curcanii au aparut prin curtea bunicilor. In schimb dragoste mare cu bobocii, cred ca am omorat cel putin unul pe an sufocandu-l. Ieri tocmai am prestat 3 ore sters geamurile la balcon de gainat, fmm de ciori! La etajul 6, si pe scara, ca si eu sunt mititica, geamuri inalte pe sine ( n-am vrut sa-mi stric privelistea pe balcon cu termopane, asa ca am investit in geamuri glisante, ca la nordici) vai si amar cand trebuie sa le sterg!
Cu insectele n-am probleme, omor tot ce e daunator, de vreo cativa ani se tot aduna gandaci de aia mirositori, noroc ca nu mi-e rau de la miros. Albinele si viespile incerc sa le evit, nu dau din brate ca apucatii, sa nu ma intepe, ca ma umflu tare
Văleu, de gânsaci mi-e la fel de frică cum mi-e și de curci/curcani. Mi se pare că mereu sunt puși pe harță 😂
2 cuiburi de viespi am starpit, dupa ce au aparut in cutia postala. Vara, cu geaca de iarna pe mine si inchisa pana in gat, ca sa aiba cat mai putin loc de intepat, daca era.
Iulia, ești simpatică tare 😊. Singurele creaturi pe care nu le suport deloc sunt gândacii ăia care mișună prin subsolurile blocurilor (unii mari și roșiatici). Într-o seară eram lungită pe canapea și butonam laptopul alături de pisica din dotare. Și cum eram eu așa zen, aud un mieunat mai înăbușit, ca și cum avea ceva în gură. În naivitatea mea am zis ca mi-a adus mingiuța sa ne jucăm și ma uit la pisica care se proptise lângă tălpile mele. Când da drumul obiectului din gură, în loc de mingiuță pica o namila de gândac cât juma de palmă care scăpat din gura bestiei se îndreaptă amenințător spre mine. Băi, într-o fracțiune de secundă eram lângă usa de la întrare, nici acum nu știu cum am reușit performanța. Am țipat la pisica să-l prindă și m-am închis în bucătărie. După vreo jumătate de oră mieuna pisi la ușă să-i dau recompensa pentru treaba terminată cu succes.
Comentariu beton!26
🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣 Am leșinat de râs. Tre să mă apuc să dresez mâța să prindă și gândaci!
Comentariu beton!12
Când am ajuns la faza cu cutia de napolitane, am crezut că vrei să o hrănești 😜
Cat despre lighioane, când eram copil, la bunici la țară unde am crescut, puneam mâna pe toate lighioanele pământului. De la omizi din alea verzi, mari, cu coronițe albăstrui (pisica popii le spunea lumea pe la sat acolo) pe care le lăsam să mi se plimbe pe gât, iar apoi le puneam în cutii goale de bomboane unde își făceau cocon și primavara deschideam cutiile și le lăsam în șopron. Șopron se anima apoi cu fluturi mari, ochi de păun.
Mai îmi plăcea să prind șoareci în dulap (la ăștia trebuie să ai grijă să îi prinzi de ceafă, altfel te capsează de deget cu dintișorii). O dată chiar am furat șoricelul pe care-l prinsese pisica și cu care se juca sadic prin curte înainte de a-l mânca. De fapt nu a fost un furt la propriu. Ci o tentativă de evadare de-a soricelului, care s-a ascuns (el știe când) sub pantalonul meu, pe picior. De ne uitam (și eu și mâța) dezorientate că unde a dispărut. L-am simțit pe picior abia când a ajuns la genunchiul meu. Atunci am luat, fără sa mă gândesc prea mult, hotărârea să îl salvez. Așa că, m-am îndepărtat tiptil de pisica năucă, care încă îl căuta, m-am dus tocmai în spatele casei (să nu mă mai vadă pisica 😃) și abia acolo am scos soricelul. L-am ținut în căușul palmei (închisă cât să nu poată ieși) și l-am dus tocmai sus în pod, să își revină din spaimă într-un loc ferit și departe de inamic. Mi-a lăsat și un cadou în palmă: doi căcărezi mici și tari ca niște pietricele. Nu erau pietre prețioase după criteriile noastre omenești, dar am considerat atunci că or fi în lumea șoricească și că au fost un semn de mulțumire că l-am ajutat la necaz. 🤭
Comentariu beton!36
Si pisica noastră e tot modelul sadic, care se joacă cu ei înainte să-i ucidă, după care vine și îi pune tacticos în castronelul de mâncare, că doar nu suntem sălbatici, să mâncăm de pe jos! 😂
Comentariu beton!17
Șopron se anima, hmmmm….
un căcărez, doi căcărezi sau o căcărează, două căcăreze?
.. ,,care se anima”. Am uitat un ,,care”, domnu’ Marius Mî. Doriți să fac erată la comentariu?
Iar ăia erau căcarezi. Am stabilit că erau cadou, deci clar nu erau cacăreze.
Comentariu beton!18
Foarte amuzantă povestea…am ras…Nu am nici o problema cu pasarile,insectele sau gandacii.Am trait primii 14 ani la tara.Imi imaginez cum Iulia locuieste la țara…
Ușor nu mi-e, să știi… Dar norocul meu e că de obicei e bărbatu pe aproape 😁
@Iulia, 10 cu felicitări! 😊👍
Dar din păcate nu cred că am să te văd vreodată pe aici?! 🤔😊
Tot ce aveți voi pe acolo este “grupa mică”, fată de ce este pe aici. Păianjeni cât podul palmei, lăcuste de 12-15 cm lungime, șopârle de “n” feluri și mărimi (am postat una de la munca zilele trecute, avea in jur de 1.2 m lungime), broaște, șerpi, rechini, canguri, posum etc. Din câte știu, diversitatea de animale, insecte, din Australia este mai mare decât cel din Europa și America de Nord la un loc.
Nope, cu siguranță nu mă prinzi pe acolo. Mă ia cu leșin numai când mai vad pe la TV ce mișună pe la voi pe acolo… 😱
Era un cosaș. Adică o lacusta mare.
Te înțeleg perfect. E silă, oroare, nu chiar frică. Dar cu păsările nu am nimic.
A dracu dihanie, și ce căuta în oraș, în loc să își vadă de cosit?!? 😂
Așa și eu cu orice are mai mult de patru picioare… trăind singură, eu trebuie să mă lupt cu monștrii, motiv pentru care am plase la ferestre și spray-uri de gândaci plasate strategic prin casă (diferite, să nu se obișnuiască cu unul). Dar dacă e cea mai mică șansă să se ocupe altcineva de monstru, în secunda doi sunt afară din cameră urlând după ajutor :)))
Nu îndrăznesc să mă mut la țară
Plasele la geamuri sunt invenție divină! 😂
Și da, o fi fuga rușinoasă, da e sănătoasă 😂
Eu am o problemă cu melcii. Mai ales cei fără căsuță. Dacă văd vreunul pe jos nu ştiu cum să-l ocolesc mai repede. Tortura absolută pentru mine ar fi să mă fugărească cineva cu un melc 😝😝
Altă problemă pe care o am este flegma. Orice alt fluid sau solid cu care am de-a face în meseria mea e tolerabil, mai puțin asta. Cred că mi se trage din copilărie, de la grădiniță, când băieții cu care stăteam la masă scuipau pe ea şi apoi întindeau scuipatul în toate direcțiile. Tot aşa aveam un coleg prin clasa a III-a al cărui stil de atac era activitatea mai sus menționată, iar eu mă apăram cu ghiozdanul (2 minute pauză, mă duc să iau un Metoclopramid). În aceeaşi ordine de idei, mă disperau în şcoala primară băncile lipite pe interior cu gumă de mestecat. Când îmi venea rândul să stau în cea mai decorată dintre ele aş fi vrut să lipsesc toată săptămâna (pauza nr 2, mă duc să mai iau un antiemetic). Alți pitici pe cerebel ar fi nevoia de a nu vedea noaptea luminițe de la diverse dispozitive, aşa că aranjez cu grijă sticla de apă să nu se reflecte în ea lumina portocalie de la prelungitor 🙈 dacă dorm la cineva acasă sau la hotel şi în cameră sunt tot felul de lumini ciudate, mă leg la ochi 😀 Asta e, ar fi plictisitor să fim toți la fel!
Să vezi ce fain a fost când am fost într-un concediu în Austria într-o vară, cu cortul, și am prins niște ploi care nu se mai opreau, iar dimineața cortul era efectiv împânzit pe exterior de limacși. Stăteam țeapănă în sacul de dormit până îi elimina Fritz pe toți și abia apoi îndrăzneam să mișc. Brrr, mă ia cu greață numa când îmi amintesc 🤢
P-asta cu luminițele o am și eu. La mine în dormitor nu există niciun dispozitiv cu lumină de stand-by.
Și nu suport tic-tac-ul (sunetul, nu bomboana). Pe vremea când aveam ceas deșteptător, de duminică seara până vineri dimineață stătea pe jos, pe covor, în weekend îl înfășuram în ceva haină si-l îndesam între alte haine, în șifonier.
Da daca era un liliac !? Nu.mi plac rozatoarele,taratoarele ,dar nu paralizez cand ii vad (chestia e sa le vad eu primu’ ).
Am avut un close encounter si cu o dihanie d-asta. Eram la Sibiu, la expo cu câinii, terminasem ziua de concurs și am mers la cazare. Era o casă unde urma să stăm mai mulți, dar noi am ajuns primii. Când să intru în baia de pe etajul nostru, betmen era fix pe vană. Am tras un strigăt de luptă și am fugit mâncând pământul. Noroc că era cu noi o prietenă veterinar și ea și un alt prieten l-au imobilizat și l-au expediat afară, utilizând instrumente specifice, respectiv un mop și un prosop 🤣
Si eu am entomofobie la greu. Tolerez insectele mai mici, gen muște, tânțari, furnici, chiar și lăcuste mici. De gândaci mai ales am oroare maximă. Când văd o bâzdâganie mai mărișoară prin preajmă, urlu și în secunda doi sunt în celălalt capăt al camerei, eventual cocoțată pe ceva 😁
Povești ar fi mai multe. Într-o zi calda de vară ședeam pe canapea la TV cu fereastra deschisă când am auzit deodată un bâzâit puternic și un cărăbuș mare negru-verzui chitinos a aterizat pe pervaz spre interior unde s-a hotărât să rămână, probabil era mai răcoare decât afară. In capul meu era panică și teroare, cu inima bătând sa-mi sară din piept, am incercat să ma apropii sa dau in el cu o coada de mătură. Evident că am rupt coada (era lemn) si nu am reusit decât sa-l dau de pe pervaz pe podea. Cred că dacă își lua zborul innebuneam pe loc. Am azvârlit deasupra o pătură, cărți și alte obiecte grele din proximitate. Cât ma invarteam eu să văd ce să mai pun peste el, m-am trezit că ieșise de sub morman și se cățărase în vârful lui. Atât mi-a trebuit, am inhățat tigarile si o carte si m-am baricadat în baie, unde am stat vreo 6 ore până a ajuns acasă al meu soț care l-a luat frumos cu mâna si l-a aruncat afară.
Vizualizez în minte toată experiența pentru că FIX la fel aș fi făcut și eu 🤣🤣🤣
Nu ma deranjează păsările sau insectele atât timp cât sunt afară. Chiar îmi.place sa le caut sa le admir. Nu suport gândacii de bucătărie ( plin căminul în primul an de facultate)și ganganile negre de subsol( m-au vizitat de câteva ori la baie). Tragic a fost când intr-o noapte m-am trezit sa ma duc la baie, intru ,aprind lumina și vad ditamai gândacu negru. Țip și alerg prin baie, el se sperie și se învârte în baie pana găsește locul de exit și mă lasă în plata Domnului. Între timp le sculasem și pe surori. Nu prea am dormit seara acea cu gândul ca poate se întoarce. După au urmat zilele în care cautam locul pe unde intrau acești gândaci la mine în baie. De vis, nu recomand!
Bleacs, ăia de bucătărie de București sunt cele mai înfiorătoare jivine. Iar experiența m-a învățat că oricât ai încerca să ții de curat în casă/bucătărie, tot apar de undeva 🤢
Mie in general nu imi este frica de astfel de lighioane. N-am probleme cu melci, lacuste, gargarite, furnici. Nu mi-e sila, pun mana pe ele. De albine ma tem pentru ca am avut de cateva ori ceva reactie alergica. Killaresc muste si tantari fara nicio remuscare. Totul insa pana la gandaci de bucatarie sau mai rau, cica din ala de apa, care sunt cat degetul. Si am 2 povesti cu o astfel de aratare ingrozitoare. Prima: intru eu in baie si vad ditamai gandacul pe perete. Lung de vreo 7 cm. Monstru. Pe atunci mi-era doar mega sila de ei. Asa ca il chem pe barbat de dincolo, sa vina sa rezolve problema. Vine omu, ia matura si incearca sa storceasca chestia aia cu coada de la matura. Moment in care, exact ca-n transformers, nenorocirea aia deschide ARIPILE!!! si fucking zboara. Eu am crezut ca lesin, am urlat ca-n filme, am iesit din baie tragand in disperare dupa mine usa, dar nu puteam s-o inchid pentru ca si sotul, speriat probabil de urletele mele, incerca sa iasa si-l prinsesem acolo cu usa. Dupa indelungi dezbateri, a luat aspiratorul, a reusit sa prinda monstruozitatea si a lipit un scoci pe teava. Aspiratorul a stat pe holul blocului vreo 2 zile, pana si-a facut curaj sa scuture continutul la wc. Ala nu murise. Am zis ca daca scapa, eu ii inchid in baie pe amandoi, am stat cu mana pe cheie.
A doua, cu acelasi tip de gandac. Doar ca de data asta eram doar eu acasa si era vreo 11 noaptea. Ma duc in bucatarie, vad monstrul intr-un colt de perete. Dau navala pe usa afara. Stau, ma gandesc, e clar ca nu am de ales, trebuie sa il omor. Ma inarmez cu matura, intru, imobilizez dihania cu matura. And now what? Realizez ca papucul cu care voiam sa il storcesc cand cade era langa usa. Am facut vreo 5 minute echilibristica, incercand sa ajung la el fara sa iau matura de pe ala. N-am reusit. Am mai stat asa cateva minute contemplandu-mi viata si-am zis fuck it. O fi murit. N-a murit. Cand am luat matura de pe el a inceput un picaj in zbor, moment in care am urlat de cred ca m-a auzit tot blocul si era sa sparg geamul de la usa de la bucatarie, asa tare m-am infipt sa ies. Am stat vreo ora la usa, nestiind ce naiba sa fac. Telefonul era inauntru, nici nu aveam pe cine sa sun. Mi-am adunat toate puterile si am intrat aproape plangand. Trebuie sa il prind. Am intors bucataria cu susul in jos, am mutat mobila, frigider, masa, scaune, ala nicaieri. Si cum stateam asa la masa, gandindu-ma ca va veni clipa cand o sa imi cada in cap de undeva si s-a zis cu mine, aud un zgomot. Din prajitorul de paine. Acolo picase. Primul gand a fost sa bag prajitorul in priza, dar mi-a fost teama ca nici asa nu crapa si iese in flacari de acolo si nervos pe deasupra. Asa ca am bagat prajitorul in 10 saci de gunoi, cu nod fiecare, si am dus sacul la gunoi. Am imbatranit 5 ani in noaptea aia.
Comentariu beton!15
Vai de capu meu, cred că muream acolo, direct. Mare curaj ai avut!
N-am avut de ales :)) Aveam 2 copii mici in casa si nu puteam astepta dimineata, ca la cat de mare era dihania, ii lua in dinti si zbura cu ei. Horror. Inca ma bantuie.
Abia așteptam ziua de sâmbătă cu povestea de la Iulia, și nu m-am dezamăgit…am râs cu lacrimi, iar stilul, am mai spus-o, e absolut delicios.
Am și eu o poveste din asta. Nu am stresuri vizavi de insecte, păsări, etc, numai o scârbă infinită fata de reptile (notați totuși, nu mă face să reacționeze ca o maimuță isterică) și o frică (absolut sănătoasă) de câini – alții decât ai mei. Nfine…era acum…ceva ani, după divorțul de prima soție (încă nu o cunoscusem pe distinsa actuală) și eram, mai mult sau mai puțin, combinat cu o tipă care locuia în mediul rural, la putini km de frumoasa capitală. Ocazional, ne mai petreceam noi nopțile la domiciliul ei (mie îmi era ușor peste mana sa ajung la serviciu, dar mno, ce nu face omul pe altarul iubirii). Într-o astfel de noapte de vară, mă trezesc eu undeva in creierii nopții și, pentru că nu mi se arăta somn, mă.duc la bucătărie să trag o țigară și să.sorb o bere (a doua zi era zi nelucrătoare, nu aveam zor de plecare de la.doamna). Doamna mă lăsa să fumez oriunde pofteam (deși ea era nefumătoare), dar mno, m-am gândit să fiu simțit, să nu îi poluez aerul în timp ce doarme…plus că parcă și berea ar fi mers. Mbun. Mă duc la bucătărie, deschid berea, deschid geamul, sting lumina ca să nu intre țânțari sau alte dihănii, că nu erau plase la geamuri, noapte de vară, frumoasă…raiul, va zic. Bă nene, și intră (neinvitat) un liliac. Un șoarece cu aripi, adică. Animalul, nu floarea. Am realizat atunci că de fapt exista animale de care îmi e groază. Exista la bucătărie și o ușă care dădea în curte. Am cugetat eu că dacă deschid și ușa, poate iese mai ușor dihania (că se tot agita pe acolo, dar nu mai nimerea geamul). Cu sudori reci pe șira spinării, m-am târât până la ușă și am deschis-o. Maaaaaaare greșeală, fraților. A năvălit pe ușă câinele doamnei (o femelă de ciobănesc german cam cat un vițel), care, dealtfel, era foarte educată și se comportase ireproșabil față de mine, dar…mă văzuse numai însotit de stăpână, pe care pur și simplu o adula. Am menționat frica de câinii care nu sunt ai mei? Eram încolțit. Cățeaua a început să vâneze intrusul prin bucătărie (ca prin minune, a considerat intrus dihania iadului, nu pe mine) și, într-un timp scurt, (maxim 3 min, dar mie mi s-au părut ore întregi) a reușit să îl evacueze. In alea aprox câteva min am înghețat ori de câte ori vreuna dintre bestii se apropia măcar vag de mine. Băbăiete, eram paralizat in scaun. De vreo cate ori am fost tentat să urlu de groază, nu am făcut-o numai ca să nu mă fac de râs la.doamna. sau poate pentru că nu aveam voce, nu mai știu exact. Nfine…până la urmă am rămas numai cu patrupedul in cameră…care, mândră de faptele de arme, se.apropia de mine periculos de mult. Din fericire, am observat că dădea din coadă (ceea ce știam că la câini e semn bun). Așa că mi-am adunat rezervele de curaj, am întins o mână tremurătoare spre ea (har domnului, s-a strecurat sub mana mea și am putut sa o mângâi pe creștet și pe urechi) și am îngăimat ceva de genul „bravo, bună treabă, acum mergem la culcare, da?” Sau ceva la fel de stupid. Nfine…într-un final a părăsit incinta (am menționat că era f educată, știa că nu are voie in casă, dar simțise intrusul și se declanșase „forța majoră”) și am rămas singur. Credeți că am mai închis vreun ochi in noaptea aia?
Comentariu beton!21
Am râs imaginându-mi cum oi fi stat tu acolo, țeapăn pe scaunul de bucătărie, strângând din bucepși ca să nu strigi, în timp ce dihania patrupedă vâna bestia zburătoare 🦇
@(altă) Iulia, nu ai cum să îți imaginezi, pe bune. Eram prins între 2 frici imense (până atunci nu realizasem cât de frică îmi e de lilieci, că nu întâlnisem niciunul), iar de câini străini știam că îmi e frică. In plus, animalul era imens (ok, am exagerat cu vițelul, ciobăneștii germani nu cresc chiar atât,.dar cu siguranță e cel mai mare pe care l-am văzut vreodată). In plus, era la mijloc și mândria și statutul meu de mascul alfa, plus că știam că liliecii se orientează cu ultrasunete și orice sunete puternice ii înnebunesc pur și simplu și nu se mai pot orienta. Când am rămas singur cu patrupedul, singurul meu gând a fost „ok, a terminat cu primul, acum urmează al doilea intrus’. Când i-am povestit doamnei, a doua zi, a râs cu lacrimi și muci și mi-a zis „de fapt, ea era intrusa in casă, cred că se aștepta să o cerți sau ceva și venea să își ceară iertare. Dacă te găsea in curte, sigur te dădea afară, dar în casă, cu ea in curte, ești mai în siguranță decât într-un buncăr. Așa a fost dresată”.
Comentariu beton!14
Baaa, cum dracu să nu-mi imaginez. Io m-am 💩 pe mine de frică atunci când am dat nas în nas cu 🦇 la baie (am scris într-un comentariu mai sus) și n-a trebuit să stau în aceeași încăpere cu el.
Plus că da, și mie mi-e frică de câini care nu-s ai mei și pe care nu-i cunosc extrem extrem extrem de bine. So, I feel you! 😁
Ps1: mie mi-e frică și de teckeli, dacă nu-i cunosc, un CG, indiferent de talie, nu e chiar genul de cățel cu care aș vrea să mă pun rău…
Ps2: așa fac și ai noștri, dacă ai intrat în casă cu unul din noi și înțeleg că ești binevenit aici, n-au nici o treabă. Dacă însă te autoinviți, chiar dacă te cunosc de ceva vreme, nu-s cei mai prietenoși… Nu sar să muște, dar „zâmbesc” cu toți dinții la tine, te lipesc de un zid/gard și te păzesc să nu miști în front până vine unul din noi să te scape 😁 Cred că e o chestie specifică raselor de pază.
@(alta) Iulia, da, dar nu a trebuit să îți înfrunți ambele frici in același timp, pe fondul pe care voiai să fii „macho”. Adica a fost pur și simplu prea mult, eu nu voiam decât să pip o țigară și să beau o bere, nu altceva. I mean, când te urci in mountaign rousse îți asumi adrenalina, când mergi sa fumezi o țigară la bucătărie, nu. Dar înțeleg că mă înțelegi 😂😂😂😂😂.
PS: unul din motivele pt care relația nu a mers a fost tocmai faptul că nu pricepea de ce îmi e frică de câinele ei, cu toate că chiar ea admitea că „poate fi” periculos, cel puțin în curte, in lipsa ei. Îmi tot spunea că „de acum, pe tine te iubește și te acceptă” . Crezi că am riscat vreodată să aflu dacă e așa sau nu?
@(altă Iulia) și, app, am mai pățit una la fel de „amuzantă” cu un câine pensionat din poliție și adoptat de unchiul meu. Mă cunoștea câinele ăla…aproape ca pe ceilalți din familia restrânsă (unchiul, mătușa, vărul). M-a lăsat să intru în curte, in casă, doar a dat din coadă (dar nu s-a apropiat). Când am dat să ies, m-a blocat la scări. M-am așezat pe scări, s-a așezat la cca 5m, cu ochii pe mine. Mă ridicam, se ridica. Făceam un pas, își arăta dințișorii și mârâia agresiv. Treceam la loc, se așeza. Nu s-a plictisit timp de 30 min, până a apărut unchiul meu (inițial, trebuia numai sa ii las niste bani, for christ sake, aveam și cheie de.la casă). Câinele nu părea să știe. A trebuit să vină el de la serviciu ca să mă scape de sechestru. Dar eram oarecum liniștit, știam că bestia a fost la poliție și nu mă va ataca fără motiv serios sau fara comandă. Numai mă jucam cu el. Dar sunt convins că ar fi atacat dacă mă apropiam la mai puțin de 5m. Aia o considera el distanță de siguranță.
@Mircea, măcar poți să zici cu mâna pe inimă că a fost una din cele mai palpitante țigări pe care le-ai fumat 😂
Și iată că se adeverește aia cu „fumatul e periculos” 😂
Deci acum am terminat de citit comentariile si terminat cu hahaitul spasmodic.
Buey, ma faceti sa ma simt normal cu amarata mea de acrofobie. 🙂
Sfat…nu va muati in regiuni mai calde. 🙂
Doua povesti de la prieteni care au traita cativa ani in Guyana franceza.
Primii – e faina sa ai gard viu care produce maracuja si bananier langa piscina, bine, e mai putin fain sa te tot lupti cu maimutele si papagalii sa apuci o banana din ce creste acolo, dar e chiar nasol ca dimineata cand te trezesti sa faci cafeaua, sa iesi cu grija de sub plasa antiinsecte, sa nu uiti sa scuturi papucii si hainele si, in drum spre bucatarie sa iei si matura cu tine pentru siguranta, ca ultima oara cand ai uitat sa inchizi usile de la terasa, aveai o iguana de un metru in sufragerie. 🙂
Al doilea, angajat in Legiunea Straina, detasat tot in Guyana, il pune necuratul sa plece sa exploreze jungla cu cativa tovarasi, da din neatentie peste un ditai musuroiul de furnici la care ii trage un picior. Asta poti sa o faci in zone mai temperate, nu cand e vorba de Solenopsis invicta. Adica furnici de foc. Medicul unitatii, cand l-a vazut de la distanta cum il carau doi colegi, a strigat doar peste umar la infirmier: ” Adrenalina si defibrilator!” 🙂
Pffff, totuși pepsi, pe langa niste vecini (ea româncă sadea, el thailandez) care au dat peste un crocodil pe pragul casei (dealtfel, acum s-au mutat in România).. Totuși,.povestea cred că era despre animale (in general) inofensive, care ne trezesc și ne activează anumite fobii. Nu despre alea cu adevărat periculoase.
@Nemo, exact cum îi ziceam și lui @Emil mai sus – d-asta n-o să mă prinzi pe mine prin zone din astea, în care poți plimba păianjenii în lesă și tre să îți faci cruce cu limba-n ceru gurii de fiecare dată când te încalți să ieși în curte. Lasă, mă lupt io destul cu astea mai puțin exotice, fie la ei acolo alealalte 😁
Am citit comentariile si am ras cu pofta. Sa zic si eu o poveste, despre gandacii aia care miros urat, gandaci pe care nu pot sa ii suport deloc. Stau la casa, si tembelii aia intra toamna la caldura, prin orice crapatura gasesc. Intr-o seara, stateam si eu linistita in pat, avand si piciorul rupt, in ghips si numai ce se apuca un d’ala sa zboare pe langa bec. Sotul dormea, asa ca nu aveam nici o varianta, decat sa ma descurc singura. Si sa ma fi vazut pe mine, la 2 dimineata, sarind intr-un picior, sa-l lovesc p’ala, sa-l omor si sa am grija sa nu mi-l rup si pe al doilea….. Am zis ca mor in seara aia! De atunci, am un talent sa ii prind si sa-i omor, de numa’ numa’!
Nu mi-e frica de insecte, șoareci, șerpi de apa, șopârle sau lilieci. Dar mi-e scârbă de plosnitele puturoase, din cauza mirosului. Dacă îmi intra în casă, le iau cu un șervețel împăturit, ies afara, le storcesc și le arunc la gunoi. Cel mai nasol a fost odată când am cules din gradina un pumn de corcodușe verzi, și una fusese înțepată de o scârbă din alea…cred ca am vomitat tot ce mancasem în ultima săptămână. Și de corcodușe mi s-a luat, instant
Nu îmi plac insectele. Nu cred că am ajuns la gradele de „nu-mi plac” despre care se povestește pe aici, dar nu-mi place să merg la picnic sau să stau la plajă pe iarbă. În picioare, în șezut sau o altă poziție care să-mi permită vizualizarea teritoriului și controlul situației mai merge, dar nu culcat.
Cel mai mult îmi displac gândacii ăia de cereale, care put. Dacă am companie, fac pe damzel in distres și trimit compania, dacă sunt singură reușesc să-i prind cu un șervețel, bucată de hârtie igienică (absolut niciodată, ever, cu mâna goală), împachetez, arunc la wc, totul într-o succesiune atât de rapidă, că dacă aș fi în armată și gândacul ar fi armă, aș câstiga concursul de asamblat de fiecare dată.
Gândacii de bucătărie si alții sunt simplu de abordat: un papuc în cap și gata.
Cu pasările nu am probleme majore, doar că am un respect absolut normal raportat la gradul de pericol, față de gâște și curcani. 🙂
Am o prietenă care locuiește în Canada, mai postează meme-uri cu gâște; sunt mai periculoase decât mulți câini.
Am o problema cu viermii. Până și când scriu despre asta imi tremură mâinile. E un fel de spaimă amestecată cu silă și o senzație de genunchi moi – e greu de descris. Nu pot nici măcar în poze să-i văd. Niciodată nu mănânc cireșe, caise sau prune până nu mi le desface cineva și nu le spală și le curăță cu simț de răspundere. Practic până nu le face o autopsie 🙂 Și nu, nu am 8 ani…am însă un copil de 11 ani care râde de mine și cu curu’ :))