Articol scris de Iulia.

V-am mai povestit eu vouă despre diferitele personaje din cap de la mine. E destul de aglomerație, ce să zic… O am pe grasa interioară, pe putoarea interioară, pe nebuna cu diversele chestii care o enervează și așa mai departe. În plus, o mai am și pe madama cu fobiile. Acuma, nu bag mâna în foc c-o fi chiar fobii conform definiției clinice, da cert e că am tot felul de chestii de care mi-e frică. Și cel mai groază mi-e de diferite vietăți.

Mi-e groază, de exemplu, de păsări. Orice fel de păsări. Nu contează că-s găini, porumbei, ciori, acvile sau peruși, mi-e o frică de ele de mă cac pe mine. Am o prietenă care are găini și curci. Dacă mă duc pe la ea și-s orătăniile libere, nu calc în curte. Nu mă apropii nici măcar de țarcul lor, atunci când sunt bine închise și ferecate. Nu vă mai zic ce panici mă încearcă când mai umblu prin Piața Sfatului, unde e plin de șobolani cu aripi (cică porumbei le-ar zice… aiurea, șobolani înaripați, vă zic!). Dacă se apropie vreo jivină din aia de mine, sunt în stare să fac culcat pe burtă în mijlocul pieței și să mă joc „de-a oposumul” până pleacă sau să o iau la o goană care l-ar face invidios și pe conașu’ Bolt.

Îmi mai e frică de chestii care se târăsc, gen șerpi, râme, melci, limacși și d-astea. În general nu prea am treabă cu ele, dar de când am copil, nu știu cum dracu să fac să fug mâncând pământul când apare fi-miu cu vreun melc în mână, bucuros nevoie mare, iar eu simt că mi se înmoaie genunchii, mă ia cu greață și transpirații reci și m-aș urca pe casă, dacă aș putea… Da nooooo, nu poți să faci d-astea, că tre să încurajezi copilu să exploreze natura și alte rahaturi d-astea (aici îmi dau ochii peste cap cu zgomot, în caz că vă întrebați). Bă, și al naibii, numa la mine vine cu toate scârboșeniile astea, lu tac-su nu i le-ar arăta neam.

Dar cred că cel mai groază îmi e de insecte. Pot tolera muștele (în sensul că am 2 pliciuri de muște în casă și le ucid cu plăcere și sânge rece) și țânțarii (la fel ca în cazul muștelor, îi ucid prin orice mijloace). Hai, poate și buburuzele, să zicem. Pot să suport să mă uit la ele, ba uneori chiar lupt cu nebuna interioară, îmi adun tot curajul de care dispun și pun mâna și le scot din casă, dacă se mai rătăcesc pe vreun pervaz. În rest, dacă apare vreo insectă prin preajma mea, fac ca toți dracii ăia răi, țip, fug și/sau mă ascund pe unde pot. E, și cum am io panica asta de astfel de lighioane, am pățit odată una pe care o s-o împărtășesc cu voi.

Se făcea că eram la Viena. Cred că am mai zis pe undeva, am lucrat la un moment dat la niște austrieci și uneori mai mergeam la biroul de la Viena cu diverse treburi. Și pentru că șefa mea era o femeie nemaipomenită și pentru că ne înțelegeam foarte bine, când mergeam acolo, mă caza la ea în apartament. Care apartament era în buricul Vienei, pe o străduță laterală (Seilerstätte, dacă sunteți curioși să căutați pe gugle meps) care dădea în străzile mai mari din centru.

Într-o seară caldă de vară, șefa mea și-a pus țoalele ăle bune, a dat cu niscai tencuială pe dânsa și și-a văzut de drum la ceva petrecere sau bușeală sau ce-o fi avut ea de făcut, nu mai țin minte exact. Cert este că am rămas singură în casă. Într-un apartament la etajul 6, cu geamuri spre o stradă pe care circulau mașini, da? Să fim bine înțeleși. Nu eram pe undeva pe la cucuruz sau prin jungla amazoniană.

Și ședeam io binișor pe pat, cu geamul deschis și perdelele trase, că era vară și cald, și mă uitam la tembelizorul austriac la ceva. Și la un moment dat aud așa, un poc! venind dinspre geam. Mă uit din pat, nu văd nimic. Îmi văd de treabă. Adică de nefăcut nimic. După care mai aud niște zgomote. Zic, hai totuși să îmi salt fizicul, să văd ce dracu o fi. Mare greșeală. Mare de tot. Că ce mă aștepta acolo, nici cu gândul nu gândeam. M-a ridicat de pe pat și m-am dus la geam, am dat perdeaua la o parte și am văzut pe pervaz cea mai odioasă chestie pe care mi-aș fi putut-o imagina. Nu știu cum de n-am leșinat instant, dar cred că de groază, cred că aia m-a ținut vie. Pentru că pe pervazul de la etajul 6, din mijlocul unui oraș, se lăfăia o ditamai lăcusta verde. Băi fraților, da nu orice lăcustă. Era mama și tata tuturor lăcustelor. Era dinozaurul lăcustelor. Vă zic, era cât un câine d-ăla de-l poartă pysy-urile prin poșeți pe la moluri.

Io ce vă povestesc acum, vă povestesc cu calm și blândețe în glas, dar trebuie să știți că în momentul în care am dat perdeaua aia la o parte și m-am trezit nas în nas cu bestia, am tras un urlet de indian scalpat și am sărit în spate taman până-n cealaltă parte a camerei. M-am lipit cu spatele de ușă, eram transpirată toată, îmi bubuia inima să-mi sară din chept și pur și simplu mă blocasem, nu mai știam ce să fac, eram paralizată de panică, uitându-mă la fiara de pe pervaz. După vreo câteva minute, am zis că-mi bag picioarele, ies din cameră și poate-poate, dacă vede că nu e nimic interesant p-acolo, își ia tălpășița. Da dup-aia m-am gândit mai bine. Dacă voia să se convingă lepra naibii că nu e nimic interesant p-acolo, și se apuca de explorat camera? Io de unde puteam să știu dacă plecase au ba, dacă nu mă mai aflam în încăpere? Sau dacă plecam io d-acolo, dar animalul decidea să exploreze și restul casei? Închideam eu ușa, dar cum ajunsese până la etajul 6, o amărâtă de ușă nu cred că i-ar fi stat în cale…

Am stat o bucată așa, țeapănă, cu spatele lipit de ușă și privirea înghețată pe dihanie și m-am chinuit cu diverse gânduri și scenarii, dar la un moment dat am decis că nu mai merge, trebuie să fac ceva, că era aproape 11 noaptea și trebuia să dorm și io dracului, că a doua zi mergeam la birou. Așa că mi-am adunat toate fărâmele de curaj pe care le-am găsit prin interiorul ființei mele, am deschis ușuuuuureeeel ușa, am ieșit cu spatele din cameră, fără să pierd inamicul din vedere și am aruncat scurt o privire în jur, doar-doar oi da cu ochii de vreun obiect sau vreo soluție salvatoare. Și ce să vezi, karma a ținut cu mine, pe o comodă în hol, la nici un metru-doi de ușa camerei, ședea cuminte o cutiuță de tablă cu napolitane (Manner Schnitte, pentru coneseuri). Era o cutiuță roz, cam cât juma de cutie de pantofi, să zic. Am înșfăcat-o cu o mână, cu ochii încă lipiți de dragonul verde, am zis iute un tatălnostru, îngerîngerelulmeu, ajută-măkrishna în gând și am pornit la luptă.

Planul meu măreț era să scot capacul cutiei și să o trântesc cu fundu-n sus peste jivina diavolului. În teorie, suna bine, însă, ca de obicei, practica ne omoară. Că îndreptându-mă eu așa, cu cutia în mână, înspre poziția inamicului, mi-am dat seama că singura chestie care va sta între mine și el la momentul crucial va fi o lungime de braț de-al meu. Ori io n-am mâini foarte lungi, că-s destul de pitică. Și îmi și imaginam cum mă apropii, cu mâna întinsă, tremurând din toate încheieturile, de pervazul fatidic și, când să arunc capcana peste bestie, aia sare direct la mine și mă atacă. Și m-am blocat iar. Am înțepenit lemn.

Gândindu-mă acum, tre să fi fost o imagine destul de… interesantă… Eu, în pijamale, în mijlocul camerei, cu o cutie de tablă în mâna întinsă, stând țeapănă, asudată și cu pupilele dilatate a teroare, holbându-mă la o insectă de dimensiunile unui ponei. Mi se uscaseră gâtul și gura, cred că aveam puls 140 și eram la un pas să mă apuce plânsul. Dar până la urmă, mi-am tras o palmă mentală și mi-am zis: Ce mama dracului? Mă face pe mine o bâzdâganie cu capu? Nu, nene, io tre să dorm și gata, nu se mai poate așa. Am tras deci aer în piept de vreo câteva ori, am strâns din dinți și am început să parcurg cei trei sau patru pași care mă despărțeau de frontul inamic.

Dar după doi pași m-am oprit. Că mă căcam pe mine de frică. Am bătut în retragere, revenind la poziția ocupată anterior, din mijlocul camerei. Am zis să mai stau un minut, să se refacă rezervele de curaj. Mamă, ce-aș fi fumat o țigară în momentul ăla… Da cine avea curaj să se ducă hăpt, până la bucătărie (că acolo aveam liber la fumat), și să scape janghina din ochi? Deja mă gândeam cum mă apucă zorii, răsare soarele, vine o nouă zi, iar io tot acolo o să fiu, țeapănă, în mijlocul camerei, cu mâna tremurând, întinsă, și degetele încleștate pe cutia aia.

Gata, îmi zic în sinea mea. Acum ori niciodată. Nu te mai gândi, dă-i drumu și gata. Am dat să fac un pas. M-am oprit. Dacă totuși sare la mine? Am mai rotit rapid privirea în jur și am ochit o carte de telefoane (oare mai știe cineva ce e aia?) pentru Viena și împrejurimi. Un catastif cam cât Istoria Literaturii lu’ conu Călinescu. Mi s-a părut că are potențial bun de armă pentru autoapărare, așa că l-am înhățat cu mâna stângă, în timp ce dreapta era în continuare întinsă în fața mea, cu cutia ținută bine și am pornit pe drumul fără întoarcere.

Un pas. Dihania nu mișca. Încă unul. Nici un semn cum că m-ar fi văzut venind. Pas. Panică. Dau să renunț, dar nu-mi dau voie. Ultimul pas. Eram la o lungime de braț de un coșmar de-adevăratelea. Cu ultimele scântei de forță interioară și voință, am reușit să arunc cutia, poziționată strategic deja din mână cu fundul în sus, peste fiară. Am prins-o! Am dat un chiot de bucurie, dar bucuria mi-a fost scurtă, pentru că diavolul verde, când s-a trezit captiv, a început să se zbată ca toate fiarele iadului și unde n-a început să mi ți se plimbe cu cutia ceea pe pervaz, făcând niște zgomote drăcești și izbindu-se de cutie cu toate puterile.

Mai-mai să intru iar în stare de șoc, că deja vedeam cum se zbate lighioana cu cutia, reușește să o dărâme de pe pervaz, cade pe jos cu ea, după care clar vine la atac, că acu am înfuriat-o. Dar o forță nebănuită mi-a dat mintea cea de pe urmă. Mi-am dat seama că încă țineam în mâna stângă catastiful cu numere de telefon. Așa că l-am trântit cu năduf peste cutie, că așa sigur nu mai putea să plece cu cutia. Ha! Ia d-aici, bestie! Într-adevăr, cutia s-a oprit din plimbarea pe pervaz, dar dușmanul tot se izbea de toți pereții cu ură. Am zis deci, better safe than sorry, așa că am mai adunat rapid de prin casă vreo 2-3 romane în ediție cartonată, plus un sfeșnic din ceva metal greu al dracului și le-am ordonat frumușel într-un turnuleț peste cutie și catastif. După care am închis ușa la cameră și m-am dus și m-am culcat pe canapea în sufragerie.

Unde m-a găsit șefa mea a doua zi dimineață. Femeia a crezut că oi fi adormit uitându-mă la televizor, așa că nu și-a făcut prea multe gânduri inițial. Dar când am auzit-o că se foiește prin casă, m-am trezit și i-am istorisit toată pățania și am dus-o să vadă nevăzutul. Nu fără teamă, mărturisesc. Că dacă totuși reușise bestia să se elibereze? Da oricum, nu mai eram așa paralizată de spaimă, că de data asta aveam întăriri. A râs femeia cu sughițuri vreo 5 minute când a văzut capcana de monștri improvizată de mine. În timpul ăsta, eu eram afară din cameră, ținând bine de ușă și pregătită să o încui cu cheia și să fug, dacă era cazul. Am prins totuși curaj suficient cât să las un șpalt de 5-10 centimetri, prin care mă holbam cu juma de ochi la ce se petrece. A dat femeia mea toate cele la o parte, a ridicat cutia, a luat lăcusta în mână și a aruncat-o pe geam afară. Am leșinat.

sursa foto: freepik.com