După ce a devenit clar pentru toată lumea că izolarea nu va dura doar câteva zile și am început să-mi pun problema la modul serios în legătura cu ce se va întâmpla cu pisicile, s-a dovedit că principalul impediment pentru a le aduce acasă era… părul. Serios, fashionista face icter mecanic doar imaginându-și c-ar putea găsi vreun fir de păr de pisică în mâncare sau lipit așa stingher pe vreun tacâm.

Prin urmare, decizia să le aduc acasă a fost luată numai după ce-am jurat pe cravata de pionier c-o să perii bestiile în fiecare zi. Ceea ce am și executat (bine, nu chiar zilnic, dar aproape), numai că rezultatele nu erau nici măcar pe departe așa cum mi le doream. Mai bine zis, cum și le dorea distinsa. În sensul că Vasile lăsa păr în urmă ca o cometă de fiecare dată când se deplasa prin casă, indiferent cât de bine îl țesălam eu.

Și dacă ar fi fost numai asta, dar dacă se punea și el să doarmă, ca tot omul, în vreun sertar cu șosete, după câteva ore de somnic felin, șosetele alea deveneau inutilizabile dacă nu le luai pe fiecare în parte la curățat. Ca să nu mai spun cam ce-ți rămânea pe haine dacă-l luai în brațe să-l alinți un pic. Pe scurt, o rolă din aia lipicioasă pentru curățat părul de pisici ne ținea doar două-trei zile.

Mno, cam acesta era contextul din casă în ziua în care a năvălit fashionista în camera unde mi-am făcut biroul, cu telefonul în mână, tremurând toată de emoție în timp ce-mi arăta ceva pe ecran și murmura repetitiv: ”îți cumpăr eu ăsta, îți cumpăr eu ăsta”.

„Ăsta” era ceva instrument pentru periat pisicile care nu-mi stârnea nici pe departe vreo emoție. Nu de alta, dar în ultimii șapte-opt ani am avut în permanență pisică sau pisici. Vă dați seama că în toți anii ăștia am încercat cam tot ce se putea în materie de perie sau instrument care să mai strângă cumva din tot părul ăla pe care-l produce în catități respectabile o pisică, fie ea pui sau adultă.

Degeaba. Vă spun, tot ce încercam era DE-GEA-BA. Mă rog, unele dintre ele mai strângeau câte ceva, dar, per ansamblu, când te uitai în jurul tau prin casă, sau pe haine, constatai că totul e în van. Părul era aproape la fel de mult și nu se dădea dus cu niciun chip.

Cam din aceste motive entuziasmul meu era moderat spre scăzut, dar cum distinsa are mare încredere în cel care-i recomandase peria minune, mi-am zis că ce se se poate întâmpla rău, în afară de încă o chestie inutilă prin casă? Totuși, trebuie să admit c-am devenit brusc mai interesat de subiect când am auzit că omul cu recomandarea are acasă un norvegian de pădure. Dacă nu știți cum arată un norvegian d-ăsta adult, dați un search pe google, practic sunt niște căpițe de păr umblătoare.

Dar tot scepticismul meu a ținut fix o zi și jumatate, adica până-n momentul în care a venit curierul cu peria și imediat l-am invitat pe Vasile la o tură de periat.

Băi, oameni buni, băi fraților, băbăieți, chestia asta este la cu totul alt nivel, este diamantul, este Bugatti-ul periilor pentru pisici, este însăși eliberarea de păr. Abia atunci, când vedeam munții ăia de blană care ieșeau de pe Vasile, am înțeles de ce i-au zis Furminator (apropo, mi se pare genială denumirea, îl invidiez p-ăla căruia i-a trecut asta prin cap), pentru că este Terminatorul suprem al părului de mâță.

La prima periere, care a durat cam vreo jumatate de oră, am scos de pe Vasile păr pentru încă două pisici. No fucking joke, îmi pare rău că n-am făcut poză, că v-ați fi dat seama imediat ce vreau să zic. Și tot părul ăsta, repet, în condițiile în care era periat zilnic de când a ajuns la noi. Credeți-mă, nu exagerez nici măcar un micron când spun că peria asta mi-a schimbat viața.

Pentru că acum Vasile se poate plimba liniștit prin toată casa fără să mai lase dâre de păr în urmă, poți să-l ții în brațe cât vrei și abia dacă găsești unul-două, hai trei, fire de păr pe tine. I s-a schimbat inclusiv culoarea blănii care acum strălucește toată, după ce-a scăpat de tonele alea de păr mort. Iar toate astea în condițiile în care singurul lucru pe care-l ai de făcut este să-ți aloci câte cinci minute în fiecare zi pentru o ședință de periere. Atât.

Dacă aveți pisică sau pisici cu păr mediu sau lung, vă roagă fratele vostru să vă luați Furminatorul ăsta, după care aștept să vă faceți tricouri cu mine sau să mă pomeniți în rugăciunile de seara. Pentru că v-am schimbat viața, dar voi nu știți încă.

Iar dacă n-aveți mâță cu păr lung, dar știți pe cineva care are și țineți la cineva-ul ăla, trimiteți-i articolul ăsta sau doar povestiți-i despre ce e vorba și spuneți-i să-și cumpere. Dacă nici așa nu vrea, sfatul meu e să i-l faceți cadou cu prima ocazie. O să dea acatiste cu numele vostru.

Ca să nu-mi aud vorbe, acesta nu este un articol plătit, este doar unul dintre cele mai utile sfaturi pe care le-am lăsat pe blog vreodată. Dar o să vă convingeți voi singuri de asta, când Furminatorul va intra în viețile voastre.

P.S. Am uitat să vă zic că exista și pentru câini. Și nu văd de ce nu și-ar face treaba la fel de șmecher, cel puțin la rasele de câini cu păr mediu și lung.