Am văzut că v-a plăcut textul scris de Ștefan acum câteva zile. Ei bine, se pare că îl chinuie rău de tot talentul sau e nevorbit de ceva vreme. Că a recidivat. Aveți mai jos ultima producție. O să vă placă și asta.

………………………………………………………………………………………………

Vine un moment în viața fiecărui barbat. Mai tîrziu sau mai devreme, dar vine. Acel weekend cu soare afară și chef de stat degeaba, cînd tocmai ți-ai deschis berea și te gîndești cît de frumos e să nu faci nimic. Acel moment în care consoarta/iubita/concubina/persoana cu care ai ales ”să-ți împarți singurătatea în doi” (cea mai cretină expresie ever, jur!) vine la tine, cu cosițele ascunse sub basma, se uita lung cu ochi de căprioară și-ți șoptește: ”iubi, hai să facem curat pe balcon”. Lumea se năruie, respirația se oprește, iar berea îți rămîne în gît, curioasă și ea să afle deznodămîntul.

Ai amînat asta luni de zile. Poate ani. Deși încă de cînd v-ați mutat împreună știai că o să vină momentul. Ți-a tot spus-o, dar ai reușit cumva s-o fentezi. Ai dat vina pe vreme, pe treabă, pe vecinul de sub tine care e grav bolnav și nu poți face gălăgie, pe mama și, bineînțeles, pe Băsescu. Acum nu mai merge. Pînă aici ți-a fost. Știi asta după basma. Și după privirea galeșă, care la un eventual refuz se va transforma în flăcări ce te vor mistui ca pe un chibrit muiat în păcură.

Oftezi, o dai dracului de bere sau de zi frumoasă și te pui pe treabă.

Eu n-am avut doar un balcon de curățat. Am avut și un hectar de debarale, pline pînă la refuz încă de prin anii ‘80. Asta spune multe despre tăria mea de caracter și puterile supraomenești de a evita munca, dar n-am venit aici să mă laud. Plus că Sfînta Lene se cam satură la un moment dat să te ajute și nici ulciorul nu merge de multe ori la apă. Sau nu veșnic.

Oricum, postarea asta nu e despre curățenia în balcon. O să vedeți voi despre ce e, dacă aveți răbdare și tutun.

A apărut in București un container pentru reciclarea hainelor, la inițiativa ambasadei Cehiei. V-am pus știrea așa că nu detaliez. Tot ce-am găsit prin balcon și debarale am sortat în două: hainele bune de purtat, fără pată și ață fugită au plecat la container. Cele cu stare mai precară, acompaniate de lustre vechi, lămpi de birou, cabluri, vaze, reșouri, ursuleți mîncați de molii, un încălzitor artizanal pe gaz (cine a prins vremea lui Nea Nicu știe despre ce vorbesc), surprize de la guma Turbo și niște moaște (cred) au plecat la ghena din spatele blocului, organizate frumos în saci.

Acum cîțiva ani s-au montat lîngă bloc niște pubele imense pentru reciclare. Chit că credeți sau nu în reciclare (cică și asta e o credință, mai nou), eu mi-am luat gîndul de la ea, după ce am văzut cum gunoierii vărsau cele trei pubele în aceeași mașină, fără să țină cont de etichete. Și nu mă luați cu ”la mine pe stradă vin mașini separate” sau ”puteai să mergi la groapa X, unde chiar se reciclează”, că nu stau nici la voi pe stradă și mi-e lene să merg și după țigări.

Afară era deja beznă când am coborît primii saci. Primii din vreo 200 dacă mă întrebi pe mine sau primii din 14 și trei sferturi, dacă vorbești cu jumătatea mea mai bună și mai harnică. La ghenă am dat de un boschetar. Înalt, cu o barbă blondă și neîngrijită, duhnind a alcool. Așa cum aș fi duhnit și eu dacă nu pierdeam timp prețios curățând grajdurile lui Augias. I-am spus că-s haine în saci și că mai vin cu alții. Cu o privire ușor speriată mi-a trîntit un ”să trăiți, domnu’!” și s-a uitat spre sacii cei noi și albaștri. A fost nevoie de vreo zece drumuri ca să golesc sufrageria, care arăta de parcă ne mutam. Plus un drum la Mega, să-mi fac stocuri de bere și țigări pentru ce-mi mai rămăsese din seară.

Cînd am dus ultima tranșă, peisajul de la ghenă se schimbase radical. Boschetarul cu barbă blondă avea un ajutor. Un alt boschetar, mai mititel, care era venit cu o bicicletă deșălată la care atașase o remorcuță de tablă. Toți sacii mei erau împăturiți și puși de-o parte. Totul era sortat pe grămăjoare. Cablurile și duliile grămadă, păturile în stivă, hainele împăturite și sortate, lămpile și lustrele separat, cartoanele și ambalajele în categoria lor. Am rămas cu gura căscată. Le-a luat jumătate de oră să sorteze tot, pe întuneric beznă. Cel puțin pentru ochii mei.

Nu stau acum să fac filosofie. Nu știu dacă vor îmbrăca sau vor vinde pe droguri hainele mele vechi. Nu stau să analizez ce avere impresionantă vor face din cuprul recuperat din prelungitoarele mele vechi, dacă vor da banii pe prenandez sau pe vodka, dacă erau țigani sau români. Cert e că oamenii ăia, așa cum erau ei, au muncit. Au muncit să sorteze ce arunc eu și sînt convins ca fac asta de mult. Și acum vă intreb: ce părere aveți despre știri ca asta? În rezumat, poliția a confiscat de la boschetari două tone de PET-uri. Așa am cu stupoare că ar fi ilegal să cauți prin gunoi.

Avem o țară ca vai de ea, milităm pentru ajutor social, dar le interzicem boschetarilor dispuși să recicleze s-o facă. Vă spun sincer, ce-au făcut oamenii aia nu-i nici ușor nici plăcut. Nu-s genul care să le caute scuze. Nu știu dacă au ajuns pe stradă din alcoolism, lene proverbială sau ghinion. Ce știu e că acum pot scoate un ban din reciclarea legendară și mult lăudată. Muncesc pentru asta. Unii mai bine, alții mai prost, dar depun un efort. Ce vor face cu banii chiar nu mă interesează. Ce-mi pasă mie dacă lustra mea cea veche ajunge la un gunoier sau la un artist modernist care o încorporează în opera lui? Pe cine apărăm? Firmele de salubritate, care oricum sînt plătite din bani publici și își triplează veniturile din așa-zise programe de reciclare? Apărăm imaginea unei țări cu budă-n fundul curții, dar în care dă urît să vezi oameni căutînd în gunoaie?

Chiar sînt curios ce părere aveți despre asta.

P.S. Le-am dat celor doi cei 12 lei rămași în portofel precum și fosta mea haină de primăvară-toamnă. Munca merită răsplătită. Dacă vedeți un boschetar înalt, cu barbă blondă, purtînd o haină de catifea reiată neagră cu umeri bej, ăla e.

P.P.S. Sper că și-au luat băutură din banii scoși pe gunoiul meu. În cinstea zilei mele pierdute.

mihai_vasilescu_reciclare

sursa foto