Blonda și bușonul

Ați vrut Iulia? Luați Iulia. 😊

Și asta nu e tot, puțin mai încolo aveți și Claudiu. Azi avem zi lungă. 💪

…

Bonjurică dragii babei și bine v-am regăsit!

Ați fost mulți (neașteptat de mulți, recunosc că nu mă așteptam nici într-o mie de ani să le pese unor necunoscuți de pe internet de o altă necunoscută de pe internet) care m-ați întrebat de sănătate în privat și vă mulțumesc că sunteți și că am fost în gândurile voastre. Sunteți mișto rău, băi, mă înclin în fața voastră!

Iar acum iaca am simțit că a venit momentul să scot din nou capul printre voi, nu știu dacă doar azi, nu știu dacă și săptămânile viitoare, vedem, o luăm ușor ușor. Până atunci, să lăsăm vorbăria inutilă, să ne punem pe povestit.

Atenție, text lung, că deh, sunt ne…scrisă de ceva vreme. :))

Știți voi zilele alea în care Universul conspiră să ți se alinieze planetele, să ți se îndeplinească dorințele și să-ți strălucească ciacrele mai ceva ca dinții de haur ai unui manelist de succes?

Mda. Eu n-am zile d-astea. Eu am zile din alea în care Universul încearcă să găsească cât mai multe moduri de a bate aceea de mine, să vadă când clachez.

Da’ mă las io? Nu mă las, că drac mort și babă frumoasă n-a văzut lumea. Și io-s și una, și alta.

Să vedeți. Zilele trecute mă trezesc la 5 dimineața, după ce și în ziua dinainte băgasem la muncă ca MIG-u’, că trebuia musai musai să termin un proiect și să îl livrez. Pentru ușurința lecturii, să îl numim generic „Proiectul B” (o să înțelegeți imediat de ce).

Și bag, și muncesc și mă taie toate ăpile alea rele, și termin proiectul și, evident, când să îl livrez – eroare.

Adică eroare în sistemul clientului, unde trebuia să îl încarc. Și dau restart, și o iau de la capăt, și iar mă taie ăpili și eroarea tot acolo, ca o piază rea.

La un moment dat, pe parcursul strofocărilor mele, îmi scrie tipa responsabilă pentru proiect, să mă întrebe de sănătate… că deja cam trecuse ora de livrare.

Acu, eu în mod normal anunț dinainte dacă văd că există șanse să meargă ceva prost și să nu pot termina/livra la ora agreată, numai că în ziua aia, fiind oricum chiaună din cauză de oră de trezire și fiind asudată toată, atât fizic, cât și psihic, de toate erorile vieții, nu mi-am dat seama cât se făcuse ceasul.

Îi zic fetei așadar că am probleme cu sistemul lor și că mai încerc o dată și nu merge, îi trimit prin altă metodă.

Într-un final reușesc, toate fișierele la locul lor, răsuflu ușurată și dau să mă ridic de la birou, să îmi mai pun o gură de cafea, când…  biiiing! Mesaj: „Bre, nu e bine, ce căcat fișiere ai urcat tu aici, că ce ai tradus tu nu are nici o legătură cu ce era de tradus!”

Iar panică, iar transpirații și sudori, schimburi de mesaje, cercetări amănunțite prin fișiere…. ce mai, o întreagă dandana.

Până la urmă, i-am dat de cap. Ce făcusem? Păi făcusem nefăcuta, evident. Că în afară de Proiectul B, eu mai avusesem în lucru și Proiectul A. Pe care îl terminasem chiar cu o zi mai repede, dar, când să îl livrez, s-a întâmplat viața. Nu mai știu, ori că mi-o fi sunat telefonul, ori că o fi strigat copilul, ori că o fi avut vreun câine nevoie la vreun kkpipi, dracu mai știe.

Ce e cert e că NU am livrat Proiectul A după ce l-am terminat și, firește, am uitat de el. Între timp, m-am apucat să dau bătaie la Proiectul B, pe care, așa cum vă povesteam mai sus, l-am livrat după lupte cu lacrimi și suspine.

Ca să se dovedească că, de fapt, în ziua respectivă eu ar fi trebuit să livrez DOAR Proiectul A, deoarece Proiectul B avea termen cândva în ianuarie anul viitor… Iar eu Proiectul A nu l-am livrat deloc, în schimb am livrat în locul lui fișierele din Proiectul B.

Mda.

Și pentru că ziua a început așa bine, nici n-avea cum să se termine altfel decât cel puțin la fel de minunat.

Respectiv am avut de făcut un drum prin oraș și, la întoarcere, am zis să intru la un peco să și alimentez căruța.

Eram în mașină cu copilul din dotare. Care vrea și el să asiste la procedura de alimentare (că îi place mirosul de benzină din peco) și apoi să vină cu mine înăuntru, să se zgâiască la toate mizeriile la suprapreț care se găsesc de obicei pe rafturile benzinăriilor, deși știe că nu cumpărăm niciodată nimic de acolo.

Intru în peco, mă pun la o pompă unde omul care era înaintea mea tocmai plătise și se urca în mașină să plece.

Poziționez vehiculul în pompă, mă dau jos, copilul se dă și el jos din scaunși apoi coboară din mașină, dau să alimentez. Bag țușpicul pompei în rezervor, apăs…. nimic. Pe afișajul pompei apărea în continuare suma și cantitatea de la clientul dinainte.

Scot țușpicul, mai bag o dată, apăs din nou – canci. Pompa rămânea impasibilă.

Văd în fața ușii pe domnul care, de obicei, vine și se oferă să te ajute să alimentezi. Decât că la mine știe că nu trebuie să vină, că de obicei am câte un câine în mașină și, după ce l-a lătrat odată portbagajul de era să facă bietul om (că e și oleacă mai în vârstă) infarct acolo, pe loc, mă evită ca dracu tămâia.

Renunț deci la încercarea de a alimenta și mă duc să îl întreb pe om dacă știe care e baiul, că nu merge pompa.

Îmi răspunde zâmbind că nu merge nici o pompă, nu numai aia la care sunt eu, că e 7 fără 10 și se face schimbul de tură. Da să am răbdare, că termină mintenaș și se reia activitatea.

Minunat, ce să zic… tot ce îmi doream era să mai stau o vreme prin peco. Da dacă tot eram acolo, stau, ce să fac?

Îndes copilul la loc în mașină, mă urc și eu, începem o conversație deosebit de palpitantă (habar nu am despre ce, probabil ceva legat de efemerul vieții sau în câte culori există piese de Lego), așteptăm.

La un moment dat, cu colțul ochiului îl zăresc pe domnul responsabil cu pompele cum iese din interiorul stației și, vă jur, cu un gest de Moise care despărțea apele sau de Mare Preot care iese să binecuvânteze mulțimile, desface larg brațele și le ridică înspre noi, plebea care se închina la pompele până atunci înghețate în nepăsearea lor rece.

Mă dau iar jos din mașină, copilul se dă și el jos, îl plantez undeva, în apropierea mea, în așa fel încât nici să nu mă încurce, da nici să nu fie în pericol să sară în fața vreunei alte mașini.

Paranteze. Prima. Eu conduc o dubă. Mă rog, o dubiță, ziceți-i cum vreți voi. Un VW Multivan. Că mna, câini mari, mașină mare.

Pentru cine n-a condus vreodată așa ceva (și cu ocazia asta, dacă e careva p-aici care știe, poate mă lămurește și pe mine care dracu e logica – @CosticăM?), ușița care acoperă bușonul de alimentare e pe partea șoferului, aproximativ în dreptul ușii. Iar respectiva ușiță, din motive care mă depășesc, nu poate fi deschisă decât după ce deschizi ușa șoferului, deschizi ușița de la bușon, închizi ușa șoferului și continui.

A doua paranteză. La majoritatea mașinilor de dată mai recentă, bușonul e legat de mașină cu un fir de plastic, sârmă, dracu să-l pieptene. Un fir, ceva. Ca să nu îți scape naibilor bușonul din mână și să ia calea bejeniei. Mno, la mașina mea, firul ăla s-a rupt. Închidem parantezele.

Și în timp ce cu o mână încercam să manevrez cele două uși – cea de la șofer și cea de la bușon, și cu cealaltă încercam să îmi îndes telefonul în buzunar, stând în același timp și cu ochii pe copil ca pe butelie, evident că se întâmplă nefericirea.

Desfac bușonul și, când să dau să îl fixez în locul ăla de deasupra găurii, unde poți fixa în mod normal bușonul, ca să nu îl lași să se bălăngăne pe lângă mașină (lucru pe care eu oricum nu-l pot face, că s-a rupt firul, da?), bușonul capătă o minte a lui și decide să evadeze.

’ga-mi-aș!

Să ne păstrăm calmul, zic. Între timp, în spatele meu se formase o coadă suficient de serioasă (că mna, dacă fusese schimbul de tură, se cam aglomerase) încât apoape ieșea din benzinărie în bulevard.

Mă apuc să alimentez și îi zic copilului să încerce să arunce o privire pe sub mașină, să îmi indice o direcție generală în care se află bușonul. Dar asta fără să se tăvălească pe jos, prin bălțile de carburant, ulei și ce alte mizerii mai sunt pe jos printr-un peco.

Copilul ia poziția regulamentară cu mâinile pe genunchi, fundul în sus și capul în jos, analizează tacticos situația și mă anunță: „Nu îl văd nicăieri, cred că a plecat în Narnia!”

’ga-mi-aș!

Paranteză trei. Pentru că dețin câini de tip Dog German, care produc cantități deloc neînsemnate de bale, rareori port haine deschise la culoare, pe care petele se văd mai ceva decât craterele de pe Lună într-o noapte senină.

Însă în ziua aia, pentru că nu aveam nici un câine cu mine, eram îmbrăcată cu niște foarte frumoși și foarte curați și foarte deschiși la culoare veluri bej. Un bej foarte deschis. Aproape crem. Închidem paranteza trei.

Ce a urmat a fost un exercițiu de contorsionism greu de explicat, în care am încercat să mă aplec în diverse poziții chinuitoare, care a) să nu mă facă să stau cu dosul în aer în mijlocul unei benzinării pline ochi, b) să îmi permită să văd cât de cât pe sub mașină, să aflu unde se pitește bușonul buclucaș și c) să îmi permită să recuperez numitul bușon fără ca izmenele mele să facă contact cu solul benzinăriei și mizeriile aferente.

Normal însă că Universul consipirase și de data asta cum trebuia și bușonul meu se dusese undeva lângă roata din stânga față. Și fix când am simțit cum îl ating cu vârful degetelor, a luat-o voios în direcția opusă. Practic, din lateral nu aveam cum să ajung la el decât dacă mă puneam pe burtă, iar din față… well, cam tot așa.

M-am dus în fața mașinii (ape curgând, șoferii din spate probabil suduind, copil țopăind în jurul meu ca o capră pe o pășune alpină), m-am pus cumva pe ciuci și am luat o poziție de Cichi Cian în mizerie, întinzând un copan și încercând să îi ard bușonului un șpiț delicat, astfel încât să îl fac să se miște din poziția imposibil de accesat în care se afla, într-una mai accesibilă.

Într-un final am izbutit, s-a auzit un cor de îngeri în momentul în care am reușit să poziționez bușonul la locul lui și să trântesc ușița în urma lui (sau poate erau doar oftaturile ușurate ale șoferilor înțepeniți la coadă în urma mea).

Am plecat spre casă și am sperat ca Universul să se fi distrat suficient pe seama mea în ziua aia.

S-a dovedit că da, pe ziua aia își făcuse plinul la râs de mine, dar în ziua următoare am luat-o de la capăt, însă asta e o poveste pentru altă dată.

La voi? Frecvente zile d-astea sau sunteți pă frecvența bună cu Universul și are grijă de voi și ale voastre?

Hai lamulțean și să ne auzim cu bine în anul ce vine. Vă pupă fata!