Prieteni, astăzi n-o să avem „ce mi-a plăcut”, pentru că efectiv n-am avut ce articole să vă las. De cinci zile încoace se vorbește doar despre investigația Recorder și despre ce-a urmat după. Nu cred că mai era cazul să vă las și eu câteva articole pe subiectul ăsta.

În schimb, astăzi o să avem o poveste absolut incredibilă. O poveste pe care n-o știam și pe care a trebuit s-o verific din mai multe surse ca să mă conving că e adevărată. Și, ce să vezi, chiar este.

Sper s-o apreciați la justa valoare.

Așadar, să purcedem.

Fraților, există oameni care muncesc o viață întreagă și nu ajung nicăieri, și există Carlos Kaiser. Omul care a reușit să trăiască în lux și să-și construiască o carieră de fotbalist, deși n-a jucat fotbal la nivel profesionist în viața lui. Ca abilități fotbalistice nu era mai sus de fotbalul jucat în curtea școlii, în copilărie. Dar asta nu l-a împiedicat absolut deloc.

Aici trebuie să fac o paranteză. Să n-aveți impresia că este un articol despre fotbal, că nu e cazul. Deci puteți să citiți liniștiți chiar dacă n-aveți nicio treabă cu acest sport. Povestea asta este despre orice, mai puțin despre fotbal. Am închis paranteza.

Așadar, pe această planetă există Carlos Kaiser, omul care a jucat fotbal doar din gură și-a făcut o carieră de 20 de ani în sportul rege, fără să joace vreodată pe teren. Și când zic „carieră”, e pe bune. Omul nostru are în palmares (contracte semnate pe bani mulți) cluburi imense din fotbalul brazilian (Flamengo, Fluminense, Botafogo, Vasco da Gama), dar si din Mexic, USA sau Franța.

Băi, voi înțelegeți ce zic eu aici?

Carlos Kaiser, palmares sportiv: zero talent, zero meciuri jucate, zero goluri marcate.

Carlos Kaiser, palmares extra-sportiv: contracte de fotbalist adevărat, viață de lux.

Pe scurt, Carlos Henrique Raposo, zis Kaiser, este dovada vie că în viață nu trebuie să fii bun la ceva anume, e suficient să fii convingător. Și, desigur, să cunoști pe cine trebuie.

O să vă întrebați cum e posibil așa ceva? Cum să păcălești timp de peste 20 de ani niște cluburi de fotbal serioase și profesioniste?

Toată povestea asta a avut loc în anii ’80 – ’90, când nu exista internet, deci informația nu circula cu viteza de azi.

Omul nostru înțeleg că era carismatic și plăcut, îi era ușor să-și facă prieteni și relații. Cum nu era nici prost, s-a prins rapid că dacă se apropie de fotbaliști precum Romário sau Bebeto s-ar putea să aibă niște avantaje deloc de neglijat.

N-a judecat-o rău deloc, a reușit, mai ales că era și genul ăla de care vedetele reale au nevoie la distracție. Rezolvă intrări, combinații, fete, din astea. În scurtă vreme anturajul lui era format din fotbaliști extrem de cunoscuți la vremea aia.

Romário, Bebeto, Edmundo, Renato Gaúcho sau Zico erau oamenii lângă care era văzut în mod frecvent. N-aveai cum să nu faci automat asocierea: dacă stă cu fotbaliști înseamnă că și el e fotbalist. Logic, nu?

Dintre toți, Romário l-a ajutat cel mai mult la modul concret. Deși știa foarte bine că Kaiser n-are treabă cu fotbalul, îl recomanda cluburilor: „luați-l și pe Carlos, e un pic fragil, se accidentează cam des, dar e talentat și băiat bun”. Na, când te recomandă Romário nu mai stai să-ți pui întrebări, îl iei și pe Carlos.

Pentru că-l ducea capul, nu semna contracte mai lungi de șase luni. Astfel scădeau spre zero șansele să se ajungă la întrebări incomode de genul: dar ăsta de ce nu joacă niciodată?

Odată contractul semnat, când se prezentă la echipă omul nostru le explica antrenorilor că nu e pregătit fizic, deci n-are cum să intre la joc. Urmau automat câteva săptămâni de pregătire fizică, fără minge, menite să-l aducă în forma optimă pentru a putea juca.

Iar când în sfârșit venea momentul ăla când ar fi trebuit să înceapă sa lucreze și cu mingea, Carlos Kaiser făcea singurul lucru la care se pricepea cu adevărat: șuta extrem de puternic, după care se prăvălea urlând ținându-se de coapsă. Diagnosticul era, invariabil, ruptură musculară.

Cum în anii ăia era mult mai greu cu RMN-ul și cu investigațiile detaliate, medicii de la echipe nu puteau decât să-l creadă pe cuvânt. Până la urmă, de ce-ar fi mințit? Doar era nerăbdător să joace, ca orice fotbalist.

Și uite-așa treceau lunile de contract fără ca omul nostru să atingă vreodată mingea, treabă care i-ar fi distrus cariera. Relaxat, plătit la zi, Carlos își vedea de viața lui de lux.

Momentul de cumpănă a venit când era sub contract cu Bangu Atlético Clube, unde patron era Castor de Andrade.

Aici aveți nevoie de un pic de context. Castor de Andrade ăsta era șef mafiot local în Rio de Janeiro, genul ăla de om cu care preferai să nu ai de-a face dacă nu vrei să ajungi între patru scânduri. Și nu e vreo metaforă, omul era recunoscut pentru faptul că orice conflict cu el nu se termina la nivel de ceartă.

Habar nu am ce l-o fi găsit pe Kaiser să se ducă fix la clubul unde era Andrade patron, cert e că acolo era sub contract când i-a trecut glonțul pe la ureche.

După câteva luni de accidentări, recuperări și iar accidentări, Castor de Andrade și i-a ordonat antrenorului:

– Îl bagi pe teren.

Moment în care Kaiser a înțeles că se cam termină tot. Dacă intra, în cinci minute devenea clar pentru toata lumea că n-are vreo treabă cu mingea.

Doar că, vedeți voi, oamenii geniali se simt bine sub presiune, mintea lor lucrează la capacitate maximă. Pentru că doar „genial” poate fi catalogat ce-a făcut.

În timp ce se încălzea, a auzit galeria adversă înjurând. Acum ori niciodată, și-a zis, după care a sărit gardul și s-a dus direct la suporterii adverși. Bătaie, scandal, haos, meciul oprit, tot tacâmul.

După ce s-au calmat lucrurile, a luat pe loc cartonaș roșu fără să mai fie nevoie să calce pe teren. Trebuie să recunoaștem că și asta e o performanță în sine: să nu joci fotbal niciun minut, dar să ai la activ o eliminare cu cartonaș roșu direct. Vă zic, omul era genial.

Doar că la vestiare Castor de Andrade era negru de nervi, atunci pe loc a vrut să-l dea afară. Cu ochii în lacrimi, Carlos Henrique Raposo, zis Kaiser, a mai apucat să spună:

– Dumnezeu mi-a luat tatăl, dar mi l-a dat înapoi prin dumneavoastră. Când i-am auzit că vă înjură, mi-am pierdut mințile. N-am mai judecat ce fac, am sărit să vă apăr onoarea.

Nu doar că nu l-a mai dat afară, dar i-a prelungit și contractul.

Prieteni, Carlos Kaiser s-a retras din fotbal fără să fi jucat fotbal vreun minut pentru cluburile unde a avut contracte. Iar treaba asta n-a ținut un an, sau doi, sau trei. Omul a trăit din asta peste 20 de ani, treabă care mie mi se pare fabuloasă.

Dacă era român, astăzi era consultant, coach, guru, mentor și speaker motivațional. Toate la un loc, nici măcar nu conta domeniul.

Și pe bună dreptate, cum să nu vrei să iei sfaturi de la cineva care a reușit în viață ca fotbalist, fără să fi jucat vreun minut și fără să știe fotbal? Dacă nici de la el, atunci de la cine?

P.S. Pentru că toată povestea pare foarte puțin credibilă, vă las aici o sursă credibilă, iar mai jos aveți trailerul documentarului despre viața lui Carlos Kaiser. Pe care nu l-am văzut încă, dar o s-o fac.