Poate vă mai salvez niște timp, poate vă mai dau idei pentru weekend, d-astea.

👉 The Brutalist – film, SkyShowtime

M-a pus dracu’ să mă uit la „The Brutalist” și n-o să-mi mai dea nimeni niciodată înapoi cele 3 ore și 36 de minute din viață.

Aproape patru fucking ore în care nu se întâmplă absolut nimic sunt greu de dus și pentru un călugăr budist hotărât să asculte cum crește iarba, jur. Dar eu? Eu ce vină am avut? Nu-mi amintesc când am văzut ultima oară o prostie atât de ternă, plictisitoare și lipsită de orice direcție.

Ok, Adrien Brody a fost bun, și nu doar el, n-am nimic de comentat despre jocul actorilor. Guy Pearce este imperial, iar Felicity Jones impecabilă și frumoasă ca întotdeauna. Dar degeaba sunt actorii excepționali dacă ăsta e singurul lucru bun din tot filmul.

E absolut oribil modul în care l-au făcut pe Brody să vorbească în engleză cu accent maghiar, cu ajutorul AI-ului.

Și e absolut stupid cum vorbeau el și nevastă-să în engleză între ei, în film. Ambii fiind maghiari, da? Pentru că așa fac oamenii când se mută într-o țară străină, vorbesc între ei în casă în limba țării ăleia, nu în limba lor natală.

Iar bomboana de pe colivă vine de-abia acum. Zece nominalizări la Oscar a avut „The Brutalist”, trei dintre ele s-au și transformat în premii. Pentru ce, n-am nici cea mai vagă idee.

👉 Heweliusz – mini-serie, Netflix

Pe 14 ianuarie 1993 avea loc cea mai mare catastrofă din istoria marinei civile poloneze. Feribotul „Jan Heweliusz” se scufunda în Marea Baltică având la bord 65 de oameni (echipaj plus pasageri). Au supraviețuit doar 9.

Mini-seria „Heweliusz” este făcută având la bază această nenorocire care s-a întâmplat în realitate.

Iar sfatul meu e s-o vedeți pentru că este incredibil de bună și de bine făcută. E a nu știu câta oară când mi se adeverește că polonezii sunt foarte-foarte buni pe cinematografie.

E drept că uneori mi s-a părut ca acțiunea e un pic prea lentă, cred c-ar fi ieșit un film de două ore și jumătate mult mai alert.

Părerea mea e că l-au întins cale de 5 episoade pentru că este un subiect care înțeleg că în Polonia încă doare destul de tare și n-au vrut să lase niciun amănunt la voia întâmplării.

Dar e bun, bun de tot și făcut cu foarte mulți bani. De unde știu asta? De la veridicitatea scenelor în care se scufundă vasul (n-ai cum să obții efecte atât de realiste decât cu foarte mulți bani) și de la cum arată cadrele exterioare.

E o chestie să reușești să refaci atmosfera din Polonia anului 1993 pe străzi și în general în toate cadrele care nu sunt la interior. O să înțelegeți exact ce zic când o să vedeți mini-seria. Sper s-o vedeți!

Dar vă trebuie stomac tare, scenele cu scufundarea sunt destul de dure, să știți.

În plus, vă veți și enerva îngrozitor pentru că orice asemănare cum modul în care s-ar fi petrecut lucrurile în România nu este întâmplătoare. Dimpotrivă.

👉 Ballad of a Small Player – film, Netflix

Ca să parafrazez o piesă celebră a celor de la „Queen”, too much art will kill you. Cam asta se întâmplă dacă te uiți până la capăt la „Ballad of a Small Player”: îți va ucide neuronii cu atâta artă.

Oricât de mult mi-ar plăcea Colin Farrell, mi-a fost infernal de greu să termin filmul. Și l-am terminat strict pentru că-mi place omul ăsta atât de mult.

Pe scurt, dacă „Ballad of a Small Player” ar fi fost un album foto sau un film de prezentare al cazinourilor din Macao, ar fi fost superb.

Cadre mișto, imagini senzaționale, lumini, culori, lux, strălucire. Totul arată ca la carte, mai puțin povestea în sine, acțiunea filmului, care este ca un fel de mâncare ce arată spectaculos, dar are zero gust.

Marea lui problemă e că se ambiționează să fie adânc, personajul jucat de Farrell ar trebui să te atragă într-un carusel de disperare, vină și dependență, ar trebui să fie un tip care-și plimbă traumele prin cazinouri, dar problema e că nu-l crezi nicio secundă. Eu, cel puțin, nu l-am crezut.

În plus, m-a și obosit îngrozitor atmosfera aia atât de încărcată. Totul e plin de metaforă și de momente pe care producătorii probabil și le-au imaginat „iconice”, dar totul se duce doar înspre un kitch care pe alocuri frizează un picuț și ridicolul.

E genul de film care se ia mult prea în serios, care-și dorește să ajungă printre cele mari, printre clasice, dar nu reușește tocmai din cauză că-și dorește asta cu disperare. Cum ziceam: too much art will kill you.

👉 aka Charlie Sheen – documentar, Netflix

Nu știu voi, dar eu l-am iubit pe Charlie Sheen dintotdeauna. Și v-o spune un om care și-a cumpărat DVD recorder ca să poată înregistra serialele din „Two and a Half Men”. Special pentru asta mi l-am luat, deși nu era ieftin deloc, abia atunci intrau pe piață.

Dar am profitat de faptul că lucram la o firmă care importa așa ceva și mi l-am putut cumpără fără niciun fel de adaos comercial, la preț de intrare. Și tot a fost scump.

Uitați-vă la „aka Charlie Sheen” ca să vedeți ce-și poate face cu mâna lui un om care are absolut tot. Când ești plătit cu două milioane și jumătate de dolari pe episod chiar poți avea absolut orice îți dorești pe planeta Pământ. Doar că Charlie și-a dorit altceva.

👉 No One Saw Us Leave – mini-serie, Netflix

I-am dat play pentru că e în limba spaniolă și sperând că nu se duce spre telenovelă. Nu s-a dus.

Era și greu, având în vedere că se bazează pe un fapt real. Tamara Trottner a scris „Nadie nos vio partir” având în memorie cum, la vârsta de cinci ani, taică-său i-a răpit pe ea și pe fratele ei. Viața bate telenovela.

Dincolo de subiect, e bine făcut, te ține un pic cu sufletul la gură până la final.

Pe scurt și fără spoilere. În anii ’60 (btw, destul de bine refăcut spiritul epocii), un tată își ia cei doi copii și fuge cu ei din Mexic. Evident, fără acordul mamei. Omul voia s-o pedepsească pe motiv că l-a înșelat și s-a gândit el că asta ar fi cea mai șmecheră metodă: s-o lase fără copii.

De-aici încolo decideți voi dacă vreți să vă uitați sau nu.