Articol scris de Iulia.

…

Având în vedere vremurile kākācioase albastre care e posibil să ne aștepte în următorii ani, mi-am zis zilele trecute că poate n-ar fi rău să-mi mai exersez și eu unele talente încă nedezvoltate, că mna, nu se știe…

Despre ce vorbesc? Păi m-am decis să încerc să prestez niște pâine de casă.

Cred că v-am mai povestit eu că pe partea de gătit nu prea am dificultăți – nu că mi-au murit lăudătorii, da sunt în stare să gătesc absolut decent (unii spun chiar că aș găti bine), sunt în stare să improvizez când e cazul, pot urma rețete – deși rareori o fac – iar rezultatele sunt în 99,9% din cazuri bune sau chiar foarte bune.

E, în schimb când vine vorba despre copt, despre aluaturi, blaturi și altele asemenea… să zicem c-ar exista loc de îmbunătățire. Mult. De tot.

Adică na, sunt în stare să fac un chec sau un pandișpan simplu, o plăcintă cu mere sau niscai clătite.

Da la chestii mai complexe – cum ar fi gogoșile, de exemplu (dada, puteți râde în pace, am încercat de vreo 5 ori în viață să fac gogoși și de fiecare dată a ieșit dezastru) – acolo am învățat, în timp, să nu mă bag. Că pur și simplu nu-mi iese. Nu-mi iese și pace, habar n-am de ce.

No, da după cum spuneam, zilele trecute m-am împiedicat pe interneți de o rețetă de pâine. Care părea nu numai extrem de simplu de reprodus, dar și rezultatul părea unul absolut wow.

Așa că mi-am luat inima în dinți și am zis: Hai mă, să încerc, că n-o fi foc! Dacă ajungem iar la cumpărat pâine pe cartelă, poate ar fi bine să deprind această abilitate necesară hrănirii familiei.

La o adică, plantăm dreq niscai grâu în curte, îl măcinăm cu pietroaie de râu și măcar nu murim de foame. Cred.

Mă rog. Mă apuc deci de făcut pâine.

Urmez pașii – nu prea mulți la număr – execut aluatul. Până aici, toate bune și frumoase. Problema intervine la partea de copt efectiv.

Că vedeți voi, rețeta zicea că pita trebe coaptă în ceva vas de fontă. În primă fază cu capac, iar apoi încă o bucată de vreme, fără capac.

În plus, mai era prezentat acolo un „truc”: zicea să pui în vas o foaie de copt, dar sub dânsa să pui olecuță de apă. Cică ajută să iasă coaja la pită subțire și crocantă, iar miezul să nu se sfărâme când tai pâinea felii.

Și aici au început problemele. În primul rând, că eu n-am vas de fontă. Dar, ca orice gospodină respectabilă, am aruncat un ochi prin comentariile de la rețetă și am văzut că zicea lumea p-acolo că merge coptul și-n altfel de vase.

Așa că am luat o oală de inox, d-aia cu fund dublu, și am decis că vrea-nu vrea, ea o să fie vasul meu de copt pâine în ziua aia.

Aici mai trebuie să fac o precizare: pe partea de gătit, la mine lucrurile stau cam așa:

Varianta A: rețetele pe care le-am învățat de la bunică-mea sau de la mama au venit întotdeauna cu instrucțiuni de tipul „un pic de…”, „niște…”, „cât cuprinde”, „o mână-două” și așa mai departe.

Varianta B: la rețetele pe care le găsesc pe interneți sau despre care aud de pe la alții rareori mă apuc să măsor sau să cântăresc chestii. Mă uit așa, în mare, la ingrediente și la modul de preparare și apoi continui ochiometric. Și de obicei, îmi iese.

Numai că se pare că la partea de copturi, lucrurile nu stau chiar așa.

După cum vă ziceam, spunea acolo, la rețeta de pită, să pui niscai apă în vas, sub hârtia de copt. Unde prin „niscai” se indica un anumit număr de mililitri de apă.

Doar că mandea, încrezătoare-n sine în exces, n-a mai stat să cântărească sau să măsoare în alt mod mililitri ăia. Mi-am zis eu în sinea mea c-o dau și de data asta ochiometric și-o să fie bine.

Decât că n-a prea fost. Că am turnat eu acoloșa apă în oală, am pus hârtia de copt, apoi aluatul, am băgat la cuptor conform instrucțiunilor și apoi am așteptat.

După scurgerea primei părți a timpului indicat, am continuat cu etapa 2 și am așteptat iar.

Și când s-a scurs tot timpul de-l zicea acolo, la rețetă, am scos pita din cuptor. De mirosit mirosea… ce să zic… trailer la curcubeu pe cerul gurii.

Și aspectul părea promițător tare: coaja faină, crocantă, elastică la apăsare… practic, totul părea să indice un succes răsunător. Deja aveam fantezii cu pită proaspătă, unsă cu unt și cu miere, ori cu unt și sare.

Asta până când am răsturnat pita din vas, s-o las să se răcească. Moment în care am constatat că e posibil ca nerespectarea instrucțiunii legate de cantitatea de apă să nu fi fost o idee tocmai bună.

Pentru că fundul pâinii mele era practic încă aluat necopt. Nu chiar necopt de tot, dar așa, oarecum gelatinoso-lipicioso-umed, nush cum să zic exact.

Mno, ce te faci, Marițo? Că de băgat înapoi la cuptor nu-mi prea venea, că de la jumătate în sus, pâinea era bine de tot, coaptă și tot ce trebuie. Dacă o mai puneam o tură în cuptor, riscam să se facă cărbune în partea de sus.

Așa c-am stat eu puțin strâmb și-am judecat drept și apoi mi s-a aprins un beculete: dacă tot am copt eu pita în oală de inox, mai ales cu fund dublu, ce-ar fi dac-aș pune-o oleacă pe aragaz? Nu mult, numa așa, umpic, cât să apuce să se coacă și fundul ăla rămas încă umed.

Pfff, mai că-mi venea să mă pup singură de dășteaptă ce m-a făcut mama! Zis și făcut: am luat oala, am pus-o pe aragaz.

După care mi-am văzut de altceva, nu mai știu ce. Oricum, ca ideea, orice aș fi făcut, nu mi-a luat mai mult de vreo… 5, hai 10 minute, cu indulgență.

Dar după scurgerea acelor minute, am revenit în bucătărie, mânată grav de mirosul intens de ars care se propaga de acolo înspre restul casei. Hait, zic! Să vezi că s-o fi ars pita, naibilor!

Și nu greșeam deloc. Din oala mea cu pâine de pe aragaz ieșea un fum negru și dens. Noroc că era deschisă și o ușă, și un geam, și era oleacă de curent, că altfel sigur sigur se declanșa detectorul de fum.

Am luat rapid oala de pe aragaz și am întors-o cu josu-n sus, să evaluez dauna.

Acu, de coaptă era coaptă pâinea mea pe fund. Chiar excesiv de coaptă, aș zice. Adică arăta cam așa, ca coxul ăla de se folosește în metalurgie. Și de mirosit, cam tot așa mirosea.

Mi-am pus mâinile în șold și m-am uitat lung la pâinea mea frumoasă, crescută și coaptă frumos în partea de sus, dar neagră ca talpa iadului în partea de jos.

Am oftat adânc și am plecat de acolo să mă reculeg și măcar să nu mai fiu nevoită să stau față în față cu eșecul.

Până la urmă, după ce s-a răcit suficient, s-a constatat că pâinea era totuși comestibilă, dacă eliminai bine de stratul de arsură, așa că n-a fost chiar un dezastru complet dezastruos.

Mai greu a fost să scot din casă mirosul, combinație de fum, arsură și cărbune fumegând.

Și acu vă invit la pariuri: ce credeți, după trebșoara asta m-am potolit din nou pentru o vreme cu activitățile brutărești? Sau m-a mâncat în dos să mai încerc?

Și voi? Ceva experiențe de genul sau rupeți toți pă pâine cu maia artizanală și ați leșinat de râs, dar și de groază, citind despre incapacitatea mea de a produce unul dintre cele mai simple alimente necesare traiului zilnic?

sursa foto: freepik.com