Pentru că vine weekendul, dar mai ales pentru că este și weekendul în care vom vota, am să vă zic atât: uitați-vă la „Diagnostic: dizident” pe Max (fostul HBO Go). E film de lung-metraj, nu serial.
L-am descoperit întâmplător și m-a făcut praf.
N-o să vă dau spoilere, o să vă spun totuși câte ceva în ideea că poate vă conving să-i dați play.
E făcut după fapte reale. În anii ’70, în fosta Uniune Sovietică arestările pe motive politice erau ceva la ordinea zilei. Toți cei care erau considerați dizidenți aveau de-a face cu sistemul de opresiune al statului.
Existau totuși mai multe feluri de dizidenți, fără îndoială cei care comiteau fapte considerate foarte grave de regimul comunist ajungeau direct în pușcărie. Știți exact despre ce vorbesc, că și la noi ajungeau în închisoare oamenii care încercau să fugă din țară, de exemplu, delict considerat extrem de grav de regim.
Dar mai existau și cei cu delicte politice minore, cei care comiteau fapte pentru care nu aveai cum să-i trimiți în închisoare. Ori vorbeau ceva aiurea și-i auzea fix cine nu trebuia, ori spuneau bancuri despre tovarăși, ori ascultau muzică retrogradă imperialistă, ori ascultau posturi de radio interzise, pe scurt, existau o grămadă de nimicuri din astea care erau considerate subversive de către autoritățile comuniste.
Mă rog, la noi tot nasoale pățeau și ăștia, dar în fostul URSS au găsit o soluție care să nu-i mai expună în fața opiniei publice internaționale. Pentru că în anii ’70, deși informația nu se transmitea cu viteza de astăzi, lumea liberă deja începuse să se prindă cam ce se întâmplă în URSS cu „dizidenții”.
Prin urmare, de fiecare dată când vreun cetățean sovietic reușea să sesizeze presa internațională despre abuzurile la care sunt supuși dizidenții, urmau multe articole și reportaje pe temă, iar autoritățile comuniste pur și simplu înnebuneau de furie.
Lumea liberă trebuia să constate superioritatea comunismului față de capitalism, nu să vină să le dea peste bot cu exemple de oameni omorâți și bătuți în pușcării. Mai ales când erau condamnați pentru fapte minore de genul „ascultă trupe imperialiste care cântă muzică subversivă”.
Ca să evite toate astea, pe cei cu delicte politice minore au început să-i bage în spitalele pentru boli mintale. Mai mult de atât, au inventat și un diagnostic pentru ei, nerecunoscut de comunitatea medicală internațională: schizofrenie lentă.
Pe scurt, au inventat metoda să-i țină închiși fără să-i bage în închisoare, dar să-i și distrugă. Pentru că în spital erau supuși unor tratamente medicamentoase care-i transformau în legume.
Gata, nu vă zic mai mult.
Oameni buni, prieteni, fraților, faceți cumva să vă rupeți două ore și uitați-vă la „Diagnostic: dizident”. O să vă cutremure.
Atenție! Este foarte dur și unele scene sunt atât de explicite că te cutremuri și ți se strânge carnea pe tine. Mara, de exemplu, n-a putut să se uite, a zis că e prea mult pentru ea.
De la „Arest”, filmul în care Iulian Postelnicu face acel rol absolut senzațional, n-am mai simțit atâta furie, groază și revoltă.
Așa că, dacă vă știți mai sensibili, poate totuși nu vă uitați.
Pe restul, sper că v-am convins.
Ah, să nu uit, fmm, Jeane!
Cel mai cunoscut caz de la noi cu internarile la psihiatrie este cel al lui Vasile Paraschiv. https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Paraschiv
Am vazut prima jumatate cand l-au dat in premiera pe post, si-am renuntat pentru a mai putea adormi in noaptea aia. O sa-mi iau timp sa-l termin, neaparat!
Dacă ai reușit să treci de faza cu gândacii, încearcă să-l vezi pe tot. Dacă nu, poate ar fi mai bine să-l lași baltă.
Cică iar o să-și schimbe numele în HBO Max. 🙂 Nu mai știu pe unde am citit…
On topic: am să mă uit și eu la filmul ăsta.
Hai Nicușor D.!
Da, da, îl schimbă. Și-au dat și ei în sfârșit seama ce greșeală imensă au făcut. Să renunți la „HBO” ca să te numești doar „Max” trebuie să fii cel puțin idiot.
Mă gândesc să îl văd în mai multe părți. Dacă spitalul arăta așa, închisoarea era o copie a lagărelor naziste? Și când te gândești că unora le e dor de perioada aceea.
Nu’ș ce să zic. Aș alege să văd o comedie, mai degrabă, ca să compensez șocurile pe care mi le dă realitatea cotidiană. Am o inimă sensibilă, în pana mea. Fmm, Jeane….
Comentariu beton!20
Nu am HBO. Dar poate vine la un moment dat si pe Netflix.
Văzut cu multe pauze, despre unele dintre lucrurile astea cred că știi că se întâmplau și la noi. Mi-e mult prea greu să vorbesc despre lucrurile astea, dar da ar trebui să vadă mulți sceptici filmul, și să viziteze Auschwitz, Birchenau, Aiud,
Pitești sau parcă nu, pentru că am văzut cât sadism zace în georgiști și simioniști câtă sete de violență.
Și la noi făceau la fel comuniștii, îi internau cu forța la Psihiatrie pe „glumeți”.
În Germania de Est treaba era și mai perversă: STASI intra în casele oamenilor și le mișcau sau ascundeau diferite obiecte, le puneau surse de zgomot și alte trăznăi în așa fel încât să-i facă să-și piardă mințile.
https://en.wikipedia.org/wiki/Zersetzung
Eu l-am pus în listă, dar trebuie să fiu singură acasă să îl văd. Citisem despre el când a fost la TIFF și caravana filmelor prin țară.
Mi se pare că filmele inspirate din fapte reale sunt mult mai dure uneori decât orice a scornit imaginația omului!
Dacă vreți o comedie din perioada comunistă, vă recomand „Whiskey cu gheață”, o mini serie suedeză despre o întâmplare reală din timpul războiului rece când un submarin sovietic a eșuat lângă insulele suedeze! Și era să se declanșeze un război. E pe Disney.
Notat.
Eu nu prea am înţeles povestea cu prietenul despre care a dat Antonescu nota aia de relaţii sau ce era.
Adică ăla a plecat o dată în Bulgaria, a încercat să fugă, l-au prins, l-au trimis în ţară şi i-au mai dat o dată drumul în excursie şi a reuşit? Nu cred că te mai lăsa o dată Secu în excursie după aşa o tentativă. Ceva îmi dă cu virgulă. Doar curiozitatea mă mai roade.
Dacă Mara a zis cǎ e prea mult pentru ea, atunci așa e și pentru mine. Mă uit acum la Beyond the sea, serial italian pe Netflix și unele faze sunt cam mult pentru mine. Știu că este ficțiune dar sunt sigură ca lucrurile astea se întâmplă și în real life. Și mă distrug. Mulțumesc pentru recomandare.
Nu știu dacă pot, sunt doar cateva lucruri pe lumea asta de care sunt îngrozită: suferința din boală și dizabilitățile permanente, războiul și tortura -astea două fiind enormități pentru mintea mea deoarece sunt provocate de oameni oamenilor, cu intenție. Și în ultimul timp mi se pare inimaginabil ca încep să mă gândesc mai mult la ele ca fiind tot mai posibile și tot mai aproape de noi. Le credeam undeva lăsate în urmă, în negura timpului, dar constat ca sunt tot mai mulți oameni în jurul meu care încep să pară dispuși la așa ceva. Nu pot să merg cu gândul mai departe.
Bunicul meu patern a fost închis in spital psihiatric in câteva rânduri începând cu anii „50 tot pe motive politice, era supraviețuitor al Holocaustului și își cerea casa naționalizata de comuniști ca să își îngrijească soția și copilul in ea. În final, ajunsese atât de legumă încât a murit in acel spital, după o lunga detenție sau spitalizare, ziceți-i cum vreți.
Cert e că tatăl meu nu și-a văzut tatăl decât rar și atunci in vizitele la spitalul de boli cronice.
Băi… 😥
In Romania s-au intimplat aceleasi lucruri, nu a fost o chestie specifica URSS ci a intregului bloc comunist. La revolutie am fost major si stiam de chestiile astea in Romania cu dizidenti romani si spitale psihiatrice cu sectii dedicate dizidentilor in Romania. Am stiu de la parintii mei, i-am auzit vorbind despre asta si cu alti oameni care toti stiau despre asta. Parintii mei erau oameni de rind fara acces la informatii de felul asta mai mult decit oricare alt om de rind. De fapt era o chestie pe care aproape toata lumea o stia.
Deci nu e o chestie de felul „uite ce lucruri groaznice se intimplau in URSS” ci o chestie care s-a intimplat la fel de de intens in si in ograda noastra si de care stiau si mama ta si tatal tau. Nu prea puteai sa faci nimic, nu e vorba de asta, dar nici dupa ’90 nu s-a batut prea tare moneda pe chestia asta ca sa nu mai vorbesc ca nu a fost nimeni pedepsit pentru asta dupa revolutie, cind la fel ca inainte au tacut toti desi acum se putea deschide gura despre asta.
Vazut acum cateva zile.
E genul ala care te face sa te intrebi: Eu ce-as fi facut?
Si e fix raspunsul la intrebarile tampite despre comunism.
La noi dacă călcai pe bec te încadrau la art. 200
Deveneai paria după aceea. Cândva poate o să facă cineva și la noi un film inspirat din nenorocirea asta.