Colegul de comentarii @Claudiu a scris o analiză cât de cât exhaustivă a ceea ce a însemnat politica pentru omenire în ultimii 2000 de ani. O aveți mai jos.
…
Influența negativă a politicii în istoria ultimilor 2000 de ani: O reflecție filozofică, istorică și politică
În ultimii două mii de ani, politica a modelat traiectoria civilizației umane, fiind atât un instrument de organizare socială, cât și o sursă de diviziune și suferință. Deși a facilitat guvernanța și legea, fațeta sa întunecată – marcată de lupta pentru putere, corupție și extremism ideologic – a generat deseori conflicte și regres.
Împletită cu religia, care a amplificat, dar și temperat forțele politice, această interacțiune a lăsat o amprentă profundă asupra istoriei. Influența negativă a politicii, mai ales când este combinată cu zelul religios, a subminat adesea potențialul uman, favorizând dezbinarea în detrimentul unității și progresului.
Acest articol explorează episoade istorice cheie, implicații filozofice și consecințele durabile ale acestei dinamici, de la Imperiul Roman până în era modernă.
Perspectiva filozofică: Puterea și condiția umană
Din punct de vedere filozofic, politica este arta gestionării puterii în societățile umane, o necesitate derivată din natura noastră socială. Totuși, Platon avertiza în Republica că puterea necontrolată în mâinile celor neînțelepți sau ambițioși duce la tiranie. Aristotel, în Politica, observa că oamenii sunt „animale politice”, dar urmărirea interesului propriu distorsionează adesea obiectivele colective. Această tensiune – între idealul guvernanței pentru binele comun și realitatea ambiției egoiste – a definit istoria politică.
Religia, ca forță paralelă, a fost deseori un contrabalans moral pentru excesele politice, dar și un instrument de legitimare a puterii. Augustin de Hippo, în Cetatea lui Dumnezeu, a distins între cetatea pământească, condusă de ambiții umane, și cetatea divină, orientată spre adevărul etern. Cu toate acestea, istoria arată că cetatea pământească a cooptat adesea divinul, folosind religia pentru a justifica cuceriri, opresiune și diviziuni. Influența negativă a politicii, amplificată de manipularea religioasă, constă în capacitatea sa de a prioritiza puterea efemeră în detrimentul valorilor durabile, un tipar evident de-a lungul secolelor.
Imperiul Roman: Politica și semințele diviziunii
Imperiul Roman (cca. 27 î.e.n. – 476 e.n. în Vest) ilustrează cum politica, împletită cu religia, poate destabiliza chiar și cele mai puternice civilizații. Inițial, sistemul politic roman echilibra idealurile republicane cu guvernanța pragmatică. Totuși, trecerea la regimul imperial sub Augustus a centralizat puterea, favorizând corupția și facționalismul. Senatul a devenit o instituție goală, iar împărați precum Nero sau Caligula au prioritizat interesul personal în detrimentul binelui public, erodând încrederea în guvernanță.
Religia a jucat un rol crucial în acest declin. Cultul imperial, care diviniza împărații, era un instrument politic pentru unificarea provinciilor diverse, dar a alienat tradiționaliștii și primii creștini. Persecuțiile creștinilor sub împărați precum Dioclețian (284–305 e.n.) reflectau insecuritatea politică mascată ca ortodoxie religioasă, semănând discordie. În schimb, adoptarea creștinismului de către Constantin în 313 e.n. prin Edictul de la Milano a fost mai degrabă o strategie politică pentru consolidarea puterii decât o trezire spirituală, după cum nota istoricul Edward Gibbon în Declinul și căderea Imperiului Roman.
Această fuziune între biserică și stat a stabilit un precedent pentru conflictele ulterioare, religia devenind un câmp de luptă pentru controlul politic.Influența negativă aici a fost dublă: politica a corupt etosul republican al Romei, înlocuindu-l cu autocrația, iar religia, manipulată în scopuri politice, a adâncit fracturile sociale.
Căderea imperiului în 476 e.n. nu a fost doar un colaps militar, ci culminarea mismanagementului politic și a conflictelor religioase, lăsând Europa fragmentată timp de secole.
Evul Mediu: Cruciadele și puterea teocratică
Perioada medievală (secolele V–XV) a văzut politica și religia contopindu-se într-un cadru teocratic, cu consecințe profunde. Biserica Catolică deținea o autoritate politică imensă, rivalizând deseori cu conducătorii seculari. Această dinamică a atins apogeul în timpul Cruciadelor (1095–1291), o serie de războaie sancționate religios, dar motivate politic. Apelul Papei Urban al II-lea pentru Prima Cruciadă a fost prezentat ca o apărare a creștinătății, dar a servit la întărirea autorității papale și la deturnarea agresiunii nobililor europeni din conflictele interne, după cum argumentează istoricul Norman Davies în Europa: O istorie.
Cruciadele exemplifică sinergia toxică dintre politică și religie. Deși predicate ca războaie sfinte, ele erau alimentate de dorința de pământ, ambiții comerciale și slăbirea puterilor rivale, precum Imperiul Bizantin.
A Patra Cruciadă (1202–1204), care a jefuit Constantinopolul creștin, a dezvăluit primatul lăcomiei politice asupra idealurilor religioase, alienând Ortodoxia Răsăriteană și slăbind unitatea creștinătății. Costul uman – masacre, convertiri forțate și distrugeri culturale – a subliniat capacitatea politicii de a perverti scopurile spirituale.Mai mult, dominația politică a Bisericii a înăbușit progresul intelectual.
Procesul lui Galileo Galilei din 1633, deși post-medieval, reflectă o mentalitate medievală persistentă, în care controlul politic asupra doctrinei religioase a suprimat cercetarea științifică. Influența negativă a acestei ere constă în subordonarea rațiunii și umanității unei hegemonii politico-religioase, care a întârziat Renașterea și a alimentat secole de conflicte sectare.
Perioada modernă timpurie: Reforma și războaiele religioase
Reforma Protestantă (1517–1648) ilustrează cum politica, îmbrăcată în fervoare religioasă, poate fractura societățile. Contestația lui Martin Luther la adresa autorității catolice a fost teologică, dar rapid politizată. Prinți și regi, precum Henric al VIII-lea al Angliei, au adoptat protestantismul pentru a-și afirma independența față de Roma, confiscând pământurile Bisericii și consolidând puterea. Războaiele religioase rezultate, inclusiv Războiul de Treizeci de Ani (1618–1648), au devastat Europa, ucigând milioane și redesenând granițele politice.
Filozofic, această perioadă reflectă perspectiva lui Thomas Hobbes din Leviathan, conform căreia oamenii, fără un suveran puternic, coboară în haos. Războaiele au fost mai puțin despre doctrină și mai mult despre supremația politică, statele catolice și protestante luptând pentru dominație.
Pacea de la Westfalia (1648) a stabilit sistemul modern al statului-națiune, o inovație politică, dar cu un cost imens de suferință. Religia, instrumentalizată de actori politici, a adâncit diviziunile, lăsând moșteniri de neîncredere care persistă în tensiunile sectare moderne. Influența negativă aici a fost exploatarea identității religioase pentru câștiguri politice, transformând disputele spirituale în conflicte existențiale. Acest tipar al religiei politizate a înăbușit pluralismul și a consolidat absolutismul, întârziind idealurile democratice.
Era modernă: Ideologia și totalitarismul
Secolele XIX și XX au văzut politica adoptând ideologii seculare – naționalism, comunism, fascism – care rivalizau cu religia în intensitatea lor dogmatică. Totuși, religia a rămas un instrument politic.
Revoluția Franceză (1789–1799), deși anticlericală, a înlocuit catolicismul cu un „Cult al Rațiunii” secular, o manevră politică pentru unificarea statului, după cum notează istoricul Simon Schama în Cetățeni.
Această religie seculară a alimentat Teroarea, arătând că politica, chiar și fără religia tradițională, poate genera fanatism. Regimurile totalitare ale secolului XX evidențiază și mai mult potențialul coroziv al politicii. Germania nazistă (1933–1945) a cooptat imagistica creștină pentru a-și legitima ideologia, în timp ce suprima clerul disident, conform istoricului Richard Evans în Trilogia celui de-al Treilea Reich.
În mod similar, ateismul de stat al Uniunii Sovietice a fost o strategie politică pentru eradicarea influenței religioase, înlocuind-o cu ortodoxia comunistă. Ambele regimuri au folosit propaganda, supravegherea și violența pentru a impune conformitatea politică, ducând la moartea a milioane de oameni. Influența negativă a politicii în această eră constă în capacitatea sa de a crea ideologii cvasi-religioase care cer loialitate absolută, suprimând disidența și individualitatea.
Războiul Rece (1947–1991) a perpetuat această dinamică, cu ideologii politice divizând lumea în blocuri opuse, alimentând războaie prin proxy și dificultăți economice.
Reflecții contemporane: Populismul și polarizarea
În secolul XXI, politica continuă să exercite o influență negativă, adesea amplificată de identități religioase sau culturale. Ascensiunea populismului, observată în mișcări precum Brexit sau alegerile din SUA din 2016, reflectă o reacție împotriva elitelor politice globalizate, deseori încadrată în termeni cvasi-religioși de salvare națională. În alegerile prezidențiale din România din 2025, retorica naționalistă a partidului AUR al lui George Simion reia tiparele istorice ale identității politizate, opunând „adevărații români” influențelor străine percepute, conform Fault lines in the East: Romania’s political transformation and Europe’s future.
Religia rămâne un punct de conflict politic. În Orientul Mijlociu, facțiunile politice exploatează diviziunile sunni-șiite, în timp ce în India, naționalismul hindus susține agende politice, marginalizând minoritățile. Aceste exemple reflectă capacitatea durabilă a politicii de a manipula credințele sacre pentru putere, favorizând dezbinarea în detrimentul dialogului.
Sinteză filozofică și istorică
Influența negativă a politicii de-a lungul a 2000 de ani provine din tendința sa de a prioritiza puterea în detrimentul principiilor, folosind deseori religia ca forță de legitimare. De la cultul imperial roman la populismul modern, actorii politici au exploatat aspirațiile umane – fie spirituale, fie ideologice – pentru a consolida controlul, adesea în detrimentul unității și progresului. Religia, deși oferă cadre morale, a fost prea des un complice dispus, sfințind agende politice care justifică violența și opresiunea.
Filozofic, aceasta reflectă un eșec în a respecta imperativul categoric al lui Kant: de a trata umanitatea ca scop, nu ca mijloc.
Politic, subliniază necesitatea controlului puterii, așa cum a propus Montesquieu prin separarea puterilor.
Istoric, dezvăluie un tipar ciclic: politica, necontrolată, generează orgoliu, diviziune și declin.
Consecințe și lecții
Consecințele acestei influențe negative sunt profunde:
– Costul uman: războaie, persecuții și genociduri, de la Cruciade la Holocaust, au rădăcini în ideologii sau religii politizate.
– Stagnarea culturală: perioade precum teocrația medievală au întârziat progresul științific și intelectual.
– Diviziunea socială: manipularea politică a religiei sau identității alimentează neîncrederea durabilă, vizibilă în Europa post-Reformație sau în conflictele sectare moderne.
– Instabilitatea globală: politizarea resurselor, credințelor sau ideologiilor alimentează conflictele actuale, de la Orientul Mijlociu la Europa de Est.
Lecția este clară: politica trebuie să servească umanitatea, nu să o înrobească. Instituțiile – seculare și religioase – trebuie să prioritizeze transparența, responsabilitatea și pluralismul pentru a atenua efectele corozive ale puterii. După cum avertiza Hannah Arendt în Originile totalitarismului, ambiția politică necontrolată riscă dezumanizarea. Doar prin reflecție critică și implicare civică pot societățile rupe acest ciclu de 2000 de ani. Istoria ultimilor două milenii dezvăluie politica drept o forță cu un potențial imens, dar și cu pericole majore. Când este împletită cu religia, influența sa negativă – marcată de diviziune, conflict și subminarea demnității umane – a umbrit adesea capacitatea sa de a face bine.
De la căderea Romei la populismul modern, tiparul persistă: puterea, necontrolată și învăluită în mantii sacre sau ideologice, erodează binele comun. Pe măsură ce navigăm secolul XXI, provocarea rămâne să construim o politică ce ridică, nu dezbină, ghidată de rațiune, empatie și angajamentul față de destinul comun al umanității.
Excelentă analiza!
Avea un fost profesor de-ai mei o vorbă :”teoria ca teoria, pe noi practica ne omoară”. Da, știm sau înțelegem ce e greșit sau ce am făcut nasol, ca rasă, în istoria noastră. Dar nu putem vedea mai departe de interesul și viziunea proprie ceea ce trăim acum, în momentul ăsta. Până la urmă, deși suntem animale sociale, fiecare filtrează propria viziune asupra vieții. Ceea ce văd eu corect nu e și pentru vecinul. Întotdeauna se vor ridica lideri care vor căuta să impună propria viziune, care va fi acceptată de unii și blamată de alții și întotdeauna vor fi cei care vor înțelege mai multe chestii decât alții și vor considera că lupta contra curentului nu duce nicăieri. Cum a zis orbul, vom trăi și vom vedea ..
După ce am citit toată aceasta analiză (pt care îl felicit pe Claudiu), nu pot trage decât o concluzie: de 2000 de ani politica e o curvă!
Comentariu beton!28
Foarte bună analiza. Felicitări.
Felicitari Claudiu. Ai cuprins esenta a 2000 de ani extrem de bine. Din pacate, indivizi ca GS si CG nu vor citi si nu vor intelege aceasta analiza. Gradul lor de gandire este foarte restrans.
Eu cred totusi ca CG daca va citi aceasta analiza o va intelege. Nu cred ca face ce face fara un plan, fara o strategie (a lui sau ajutat de altii). Nu pot spune acelasi lucru despre GS
Multumesc tuturor pentru comentarii. Multumesc si lui Mihai pentru publicare!
Comentariu beton!30
Felicitarile mele, Claudiu! Sinteza ta ar fi de ajutor multora, iti multumesc pentru munca pe care ai depus-o intru luminarea noastra.
felicitări, @Claudiu, pentru sinteză; fără a știrbi cu nimic meritele articolului, micul drăcușor ocedist din mine simte nevoia a 2 mici precizări:
– prin edictul de la 313 omonimul meu mai celebru n-a făcut creștinismul religie oficială (cum greșit pretind unii clerici) ci doar a adus-o în cadrul legal recunoscînd-o; de altfel gagiu’ s-a convertit exact pe patul de moarte… (am precizat asta pentru a arăta că omuleții erau oliacî mai toleranți pe vremea aia);
– cauza reală a apariției protestantismului a fost… fofo; care i-a plăcut tare, se pare, lui Henric al VIII-lea, acesta deținînd pă persoană fizică nu mai puțin dă 3 Caterine, 2 Ane și una bucată Jană; și bulangiu’ ăla de papă n-a fost de acord cu anularea primei căsătorii (Catherine de Aragon, parcă); secularizarea și apariția bisericii anglicane au venit extra…
@Costica, toata dreptatea din lume. Numai ca, atunci cand am spus ca a facut-o „oficiala”, ma refeream la faptul ca a recunoscut-o oficial. De fapt, recunoasterea oficial a fost putin mai devreme, in 311, prin „edictul de toleranta” emis de Galerius. Pana atunci crestinii isi cam luau bataie pe unde apareau. Cam ca martorii lui Iehova acum.
In ceea ce priveste protestantismul, chiar nu puteam sa scriu de „fofo”… 🙂
Chapeau! Fabulos! Mulţumesc! Voi tipări această analiză!
Mulțumesc frumos, Claudiu pentru efort, o să dau mai departe poate mai înțeleg unii ce se întâmplă acum.
Mulțumim, Claudiu, excelent. In concluzie, politica ar trebui făcută doar de către oameni care nu vor sa aibă de a face cu ea.
De-a lungul a două milenii, politica a fost o forță definitorie în istoria umanității. Ea a modelat imperii, a inspirat revoluții, a stabilit granițe și a creat sisteme de guvernare. Dar, deopotrivă, politica a fost și un motor al corupției, opresiunii și războiului. Deși este un instrument esențial pentru organizarea societății, influența ei negativă nu poate fi ignorată.
De la Imperiul Roman la dictaturile secolului XX, istoria este plină de exemple în care liderii politici au folosit puterea pentru a-și consolida poziția în detrimentul cetățenilor. Nero, Caligula, Ivan cel Groaznic, Hitler, Stalin – toți sunt simboluri ale unei politici toxice, în care statul devine un instrument al fricii. În aceste regimuri, disidența era înăbușită, iar oamenii trăiau sub amenințarea constantă a persecuției.
Începând cu expansiunea europeană din secolele XV–XIX, politica externă a marilor puteri a fost dominată de colonialism – o formă de dominație politică și economică care a condus la exploatarea brutală a resurselor și populațiilor locale. Sute de milioane de oameni din Africa, Asia și Americi au fost subjugați, iar culturile lor au fost distruse sau marginalizate. Politica imperialistă a fost adesea justificată prin idei rasiste sau religioase, perpetuând inegalitatea și suferința.
Multe dintre cele mai devastatoare conflicte ale istoriei au fost cauzate de rivalități politice. De la cruciadele medievale la războaiele mondiale ale secolului XX, politicile agresive și dorința de dominație au dus la moartea a milioane de oameni. În multe cazuri, liderii au folosit naționalismul sau frica pentru a-și legitima ambițiile, iar cetățenii au plătit prețul.
Chiar și în societățile democratice moderne, politica nu a fost lipsită de influențe negative. Corupția, lobby-ul excesiv, manipularea alegerilor și polarizarea mediatică au slăbit încrederea publică în instituții. Politicienii, în loc să slujească interesele cetățenilor, au fost adesea tentați de putere, bani și influență. Aceasta a dus la stagnare, inechitate socială și o criză morală profundă.
De-a lungul istoriei, politica a folosit religia, propaganda și frica pentru a controla populațiile. De la Inchiziție la regimurile totalitare, puterea politică a fost însoțită de o dorință de control total asupra minților și sufletelor oamenilor. Aceste practici au condus la dogmatism, intoleranță și suprimarea gândirii libere.
Concluzie:
Politica, în esență, nu este bună sau rea – ci reflectă caracterul celor care o practică. De-a lungul celor 2000 de ani, influența ei negativă s-a manifestat ori de câte ori liderii au pus interesele personale înaintea binelui comun. Lecția istoriei este clară: fără responsabilitate, transparență și etică, politica devine un instrument de opresiune și distrugere. Tocmai de aceea, participarea activă, educația civică și vigilența cetățenească sunt esențiale pentru a preveni repetarea greșelilor trecutului.
„Sute de milioane de oameni de oameni din Africa au fost subjugati iar culturile lor au fost distruse și marginalizate.. ” adevărat, poate, dar de dragul obiectivității ar trebui sa precizezi ce fel de culturi idilice au distrus și cum. Poate interzicând sclavia și canibalismul careau caracterizat acele culturi? Trebuie sa intelegi ca europenii au fost puțin surprinsi de culturile din Africa neagra precoloniala, mai ales de obiceiurile culinare. Cu sclavia erau poate obișnuiți, existau plantațiile din America. Dar nu cu sclavia africana omniprezenta, în care sclavul nu era altceva decât un animal de curte. Sa te duci la piață și sa vezi un țarc cu femei și copii unde localnicii se duc și comanda câte o ciosvarta, măcelarul le-o taie pe viu și ei pleacă cu ea sub brat sa-și pregătească cina. E o imagine a vietii cotidiene care trebuie sa-i fi șocat puțin cam tare pe europeni. Eu nu i-as învinovăți prea tare ca au distrus astfel de culturi!
@ventidius: venisem să scriu și eu același lucru.
Africa și cultura, vaca și chiloții.
Cultura asiatică? 🤣🤣🤣🤣🤣🤣
Singurii care au mimat ceva cultură au fost japonezii, că restu-și mâncau căcatul de sub unghii la desert.
Multumim pentru munca,frumos si util.
De-ar citi si „nehotaratii”,alta ar fi situatia duminica la urne.
Eu mai sper ca va fi bine,dar cu jumatate de inima,asa…
@Claudiu: fain eseu, da’ trist adevăr. Suntem o planetă de imbecili care nu merită un scuipat.
În cei 8-10 mii ani de existență pe planeta asta de 3 lei (un pișat pansat-n esență), n-am fost-n stare să evoluăm de la stadiul de oi proaste ca o pulă bleagă.
Păcat… 😤
Societatea in sine, prin numarul de membri creazi imbecili. E inevitabil. Daca te uiti la natura, orice specie sociala, mai ales cele cu numar mare de membri, au si un numar mare de imbecili.
Statistica nu minte. Dar poate deforma. 🙂
Interesant și bine documentat. Mulțumesc!
Felicitări, interesant articol, și bine scris.
PS. Ai cam făcut abuz de „prioritiza” ăla, termen corporatist care pe mine mă calcă pe nervi.
Pai sunt corporatist. Si din ala „rau”. Daca ma musc singur, turbez. 🙂
Acum serios vorbind, nu sunt scriitor. Sigur fac greseli. Dar incerc din rasputeri sa prioritizez esenta si mai putin forma… 😛
Comentariu beton!14
Nu vad de ce ne-am limita la ultimii 2000 de ani, exceptand considerente practice, pentru articol. Vorbim totusi de zoon politikon. Politica a insotit omul de la primele sunete articulate in limbaj, si ii va fi alaturi pana la ultimul suspin.
Maestre Peredhil, m-am limitat la ultimii 2000 de ani din considerente practice, exact cum ai spus. Altfel iesea o carte, nu un articol.
Dar, ai dreptate. Politica înainte de Cristos era la fel de esențială pentru organizarea societăților și menținerea puterii. În Mesopotamia, orașe-state precum Ur și Babilon erau conduse de regi, iar legi precum Codul lui Hammurabi (circa 1750 î.Hr.) ofereau un cadru juridic clar. Egiptul Antic avea faraoni care guvernau ca monarhi absoluți, considerați zei pe Pământ, iar puterea se transmitea ereditar. Nu si inteligenta.
Mai târziu, Grecia Antică a experimentat cu democrația directă, unde cetățenii Atenei votau asupra legilor, în timp ce Sparta avea un regim militarist condus de doi regi și un consiliu de bătrâni. Imperiul Persan, sub Darius I, organiza teritoriul în provincii numite satrapii, fiecare condusă de un guvernator, ceea ce asigura un control eficient asupra vastului imperiu. Toate aceste structuri politice au influențat guvernarea pentru secolele ce au urmat. Si, mai mult ca sigur, au creat structurile politicii pentru urmatoarele imperii/regate/societati.
🙂
Felicitari pentru munca depusa si rezultat !