Colegul de comentarii @Claudiu a scris o analiză cât de cât exhaustivă a ceea ce a însemnat politica pentru omenire în ultimii 2000 de ani. O aveți mai jos.

…

Influența negativă a politicii în istoria ultimilor 2000 de ani: O reflecție filozofică, istorică și politică

În ultimii două mii de ani, politica a modelat traiectoria civilizației umane, fiind atât un instrument de organizare socială, cât și o sursă de diviziune și suferință. Deși a facilitat guvernanța și legea, fațeta sa întunecată – marcată de lupta pentru putere, corupție și extremism ideologic – a generat deseori conflicte și regres.

Împletită cu religia, care a amplificat, dar și temperat forțele politice, această interacțiune a lăsat o amprentă profundă asupra istoriei. Influența negativă a politicii, mai ales când este combinată cu zelul religios, a subminat adesea potențialul uman, favorizând dezbinarea în detrimentul unității și progresului.

Acest articol explorează episoade istorice cheie, implicații filozofice și consecințele durabile ale acestei dinamici, de la Imperiul Roman până în era modernă.

Perspectiva filozofică: Puterea și condiția umană

Din punct de vedere filozofic, politica este arta gestionării puterii în societățile umane, o necesitate derivată din natura noastră socială. Totuși, Platon avertiza în Republica că puterea necontrolată în mâinile celor neînțelepți sau ambițioși duce la tiranie. Aristotel, în Politica, observa că oamenii sunt „animale politice”, dar urmărirea interesului propriu distorsionează adesea obiectivele colective. Această tensiune – între idealul guvernanței pentru binele comun și realitatea ambiției egoiste – a definit istoria politică.

Religia, ca forță paralelă, a fost deseori un contrabalans moral pentru excesele politice, dar și un instrument de legitimare a puterii. Augustin de Hippo, în Cetatea lui Dumnezeu, a distins între cetatea pământească, condusă de ambiții umane, și cetatea divină, orientată spre adevărul etern. Cu toate acestea, istoria arată că cetatea pământească a cooptat adesea divinul, folosind religia pentru a justifica cuceriri, opresiune și diviziuni. Influența negativă a politicii, amplificată de manipularea religioasă, constă în capacitatea sa de a prioritiza puterea efemeră în detrimentul valorilor durabile, un tipar evident de-a lungul secolelor.

Imperiul Roman: Politica și semințele diviziunii

Imperiul Roman (cca. 27 î.e.n. – 476 e.n. în Vest) ilustrează cum politica, împletită cu religia, poate destabiliza chiar și cele mai puternice civilizații. Inițial, sistemul politic roman echilibra idealurile republicane cu guvernanța pragmatică. Totuși, trecerea la regimul imperial sub Augustus a centralizat puterea, favorizând corupția și facționalismul. Senatul a devenit o instituție goală, iar împărați precum Nero sau Caligula au prioritizat interesul personal în detrimentul binelui public, erodând încrederea în guvernanță.

Religia a jucat un rol crucial în acest declin. Cultul imperial, care diviniza împărații, era un instrument politic pentru unificarea provinciilor diverse, dar a alienat tradiționaliștii și primii creștini. Persecuțiile creștinilor sub împărați precum Dioclețian (284–305 e.n.) reflectau insecuritatea politică mascată ca ortodoxie religioasă, semănând discordie. În schimb, adoptarea creștinismului de către Constantin în 313 e.n. prin Edictul de la Milano a fost mai degrabă o strategie politică pentru consolidarea puterii decât o trezire spirituală, după cum nota istoricul Edward Gibbon în Declinul și căderea Imperiului Roman.

Această fuziune între biserică și stat a stabilit un precedent pentru conflictele ulterioare, religia devenind un câmp de luptă pentru controlul politic.Influența negativă aici a fost dublă: politica a corupt etosul republican al Romei, înlocuindu-l cu autocrația, iar religia, manipulată în scopuri politice, a adâncit fracturile sociale.

Căderea imperiului în 476 e.n. nu a fost doar un colaps militar, ci culminarea mismanagementului politic și a conflictelor religioase, lăsând Europa fragmentată timp de secole.

Evul Mediu: Cruciadele și puterea teocratică

Perioada medievală (secolele V–XV) a văzut politica și religia contopindu-se într-un cadru teocratic, cu consecințe profunde. Biserica Catolică deținea o autoritate politică imensă, rivalizând deseori cu conducătorii seculari. Această dinamică a atins apogeul în timpul Cruciadelor (1095–1291), o serie de războaie sancționate religios, dar motivate politic. Apelul Papei Urban al II-lea pentru Prima Cruciadă a fost prezentat ca o apărare a creștinătății, dar a servit la întărirea autorității papale și la deturnarea agresiunii nobililor europeni din conflictele interne, după cum argumentează istoricul Norman Davies în Europa: O istorie.

Cruciadele exemplifică sinergia toxică dintre politică și religie. Deși predicate ca războaie sfinte, ele erau alimentate de dorința de pământ, ambiții comerciale și slăbirea puterilor rivale, precum Imperiul Bizantin.

A Patra Cruciadă (1202–1204), care a jefuit Constantinopolul creștin, a dezvăluit primatul lăcomiei politice asupra idealurilor religioase, alienând Ortodoxia Răsăriteană și slăbind unitatea creștinătății. Costul uman – masacre, convertiri forțate și distrugeri culturale – a subliniat capacitatea politicii de a perverti scopurile spirituale.Mai mult, dominația politică a Bisericii a înăbușit progresul intelectual.

Procesul lui Galileo Galilei din 1633, deși post-medieval, reflectă o mentalitate medievală persistentă, în care controlul politic asupra doctrinei religioase a suprimat cercetarea științifică. Influența negativă a acestei ere constă în subordonarea rațiunii și umanității unei hegemonii politico-religioase, care a întârziat Renașterea și a alimentat secole de conflicte sectare.

Perioada modernă timpurie: Reforma și războaiele religioase

Reforma Protestantă (1517–1648) ilustrează cum politica, îmbrăcată în fervoare religioasă, poate fractura societățile. Contestația lui Martin Luther la adresa autorității catolice a fost teologică, dar rapid politizată. Prinți și regi, precum Henric al VIII-lea al Angliei, au adoptat protestantismul pentru a-și afirma independența față de Roma, confiscând pământurile Bisericii și consolidând puterea. Războaiele religioase rezultate, inclusiv Războiul de Treizeci de Ani (1618–1648), au devastat Europa, ucigând milioane și redesenând granițele politice.

Filozofic, această perioadă reflectă perspectiva lui Thomas Hobbes din Leviathan, conform căreia oamenii, fără un suveran puternic, coboară în haos. Războaiele au fost mai puțin despre doctrină și mai mult despre supremația politică, statele catolice și protestante luptând pentru dominație.

Pacea de la Westfalia (1648) a stabilit sistemul modern al statului-națiune, o inovație politică, dar cu un cost imens de suferință. Religia, instrumentalizată de actori politici, a adâncit diviziunile, lăsând moșteniri de neîncredere care persistă în tensiunile sectare moderne. Influența negativă aici a fost exploatarea identității religioase pentru câștiguri politice, transformând disputele spirituale în conflicte existențiale.  Acest tipar al religiei politizate a înăbușit pluralismul și a consolidat absolutismul, întârziind idealurile democratice.

Era modernă: Ideologia și totalitarismul

Secolele XIX și XX au văzut politica adoptând ideologii seculare – naționalism, comunism, fascism – care rivalizau cu religia în intensitatea lor dogmatică. Totuși, religia a rămas un instrument politic.

Revoluția Franceză (1789–1799), deși anticlericală, a înlocuit catolicismul cu un „Cult al Rațiunii” secular, o manevră politică pentru unificarea statului, după cum notează istoricul Simon Schama în Cetățeni.

Această religie seculară a alimentat Teroarea, arătând că politica, chiar și fără religia tradițională, poate genera fanatism. Regimurile totalitare ale secolului XX evidențiază și mai mult potențialul coroziv al politicii. Germania nazistă (1933–1945) a cooptat imagistica creștină pentru a-și legitima ideologia, în timp ce suprima clerul disident, conform istoricului Richard Evans în Trilogia celui de-al Treilea Reich.

În mod similar, ateismul de stat al Uniunii Sovietice a fost o strategie politică pentru eradicarea influenței religioase, înlocuind-o cu ortodoxia comunistă. Ambele regimuri au folosit propaganda, supravegherea și violența pentru a impune conformitatea politică, ducând la moartea a milioane de oameni. Influența negativă a politicii în această eră constă în capacitatea sa de a crea ideologii cvasi-religioase care cer loialitate absolută, suprimând disidența și individualitatea.

Războiul Rece (1947–1991) a perpetuat această dinamică, cu ideologii politice divizând lumea în blocuri opuse, alimentând războaie prin proxy și dificultăți economice.

Reflecții contemporane: Populismul și polarizarea

În secolul XXI, politica continuă să exercite o influență negativă, adesea amplificată de identități religioase sau culturale. Ascensiunea populismului, observată în mișcări precum Brexit sau alegerile din SUA din 2016, reflectă o reacție împotriva elitelor politice globalizate, deseori încadrată în termeni cvasi-religioși de salvare națională. În alegerile prezidențiale din România din 2025, retorica naționalistă a partidului AUR al lui George Simion reia tiparele istorice ale identității politizate, opunând „adevărații români” influențelor străine percepute, conform Fault lines in the East: Romania’s political transformation and Europe’s future.

Religia rămâne un punct de conflict politic. În Orientul Mijlociu, facțiunile politice exploatează diviziunile sunni-șiite, în timp ce în India, naționalismul hindus susține agende politice, marginalizând minoritățile. Aceste exemple reflectă capacitatea durabilă a politicii de a manipula credințele sacre pentru putere, favorizând dezbinarea în detrimentul dialogului.

Sinteză filozofică și istorică

Influența negativă a politicii de-a lungul a 2000 de ani provine din tendința sa de a prioritiza puterea în detrimentul principiilor, folosind deseori religia ca forță de legitimare. De la cultul imperial roman la populismul modern, actorii politici au exploatat aspirațiile umane – fie spirituale, fie ideologice – pentru a consolida controlul, adesea în detrimentul unității și progresului. Religia, deși oferă cadre morale, a fost prea des un complice dispus, sfințind agende politice care justifică violența și opresiunea.

Filozofic, aceasta reflectă un eșec în a respecta imperativul categoric al lui Kant: de a trata umanitatea ca scop, nu ca mijloc.

Politic, subliniază necesitatea controlului puterii, așa cum a propus Montesquieu prin separarea puterilor.

Istoric, dezvăluie un tipar ciclic: politica, necontrolată, generează orgoliu, diviziune și declin.

Consecințe și lecții

Consecințele acestei influențe negative sunt profunde:

– Costul uman: războaie, persecuții și genociduri, de la Cruciade la Holocaust, au rădăcini în ideologii sau religii politizate.

– Stagnarea culturală: perioade precum teocrația medievală au întârziat progresul științific și intelectual.

– Diviziunea socială: manipularea politică a religiei sau identității alimentează neîncrederea durabilă, vizibilă în Europa post-Reformație sau în conflictele sectare moderne.

– Instabilitatea globală: politizarea resurselor, credințelor sau ideologiilor alimentează conflictele actuale, de la Orientul Mijlociu la Europa de Est.

Lecția este clară: politica trebuie să servească umanitatea, nu să o înrobească. Instituțiile – seculare și religioase – trebuie să prioritizeze transparența, responsabilitatea și pluralismul pentru a atenua efectele corozive ale puterii. După cum avertiza Hannah Arendt în Originile totalitarismului, ambiția politică necontrolată riscă dezumanizarea. Doar prin reflecție critică și implicare civică pot societățile rupe acest ciclu de 2000 de ani. Istoria ultimilor două milenii dezvăluie politica drept o forță cu un potențial imens, dar și cu pericole majore. Când este împletită cu religia, influența sa negativă – marcată de diviziune, conflict și subminarea demnității umane – a umbrit adesea capacitatea sa de a face bine.

De la căderea Romei la populismul modern, tiparul persistă: puterea, necontrolată și învăluită în mantii sacre sau ideologice, erodează binele comun. Pe măsură ce navigăm secolul XXI, provocarea rămâne să construim o politică ce ridică, nu dezbină, ghidată de rațiune, empatie și angajamentul față de destinul comun al umanității.