Articol scris de Iulia.

…

Băbăieți și fete, sunt convinsă că mulți (dacă nu chiar majoritatea) dintre voi ați văzut diferite filme cu tematică hoteliero-horror. De exemplu Camera 1408, celebrul Psycho sau poate și mai celebrul The Shining.

Ce au în comun toate filmele astea, în afară de faptul că sunt creepy as shit, este, evident, faptul că se petrec prin diverse hoteluri.

Ei bine, săptămâna asta am avut și eu parte de-o experiență de am zis că dacă nu mor atunci, nu mă mai omoară nimica-nimicuța pe lumea asta.

Să vedeți. Din motive pe care nu am chef să le detaliez acum, am fost nevoită să plec duminică spre țara vecină și prietenă, Ungaria. Însoțitor – una dintre potăile din dotare.

E, dar destinația mea nu era un oraș mare, gen Budapesta (bine, nu că ar mai avea ăștia cine știe ce alte orașe majore, da nfine), ci ceva orășel destul de aproape de granița cu România.

Mno, având în vedere faptul că eram însoțită de câine, a trebuit, firește, să caut o cazare care să îndeplinească 3 criterii: să fie suficient de aproape de locul unde trebuia să ajung, să nu mă coste un rinichi și-o cornee pentru o noapte, cât aveam de stat, și să mă accepte cu tot cu patrupedul.

M-am pus pe căutat, însă opțiunile s-au dovedit a fi nu neapărat excesiv de numeroase. Dar până la urmă am găsit un hotel care bifa toate căsuțele, așa că am făcut rapid rezervarea. Toate bune și frumoase.

Mă pun la drum, plec, ajung. E, și de aici începe „distracția”. Că până la un punct, am mers pe drumuri care păreau normale, cu trafic relativ normal pentru o duminică seara (că nush dacă v-am zis, am plecat duminică din țară și m-am întors luni).

Numai că, pe măsură ce mă apropiam de hotelul cu pricina, navigația m-a cam scos de pe drumurile alea normale și m-a băgat tot mai tare pe niscai străduțe și străzișoare.

Iarăși, până aici ai fi tentat să zici că nimic neobișnuit, nu toate hotelurile sunt situate la bulevard. Păi da… doar că eu mă tot afundam, mai tare și tot mai tare, pe străduțele alea. Și tot mergeam și tot mergeam și începusem să ajung în punctul în care nu mai întâlneam nici un suflet viu, fie el pieton ori mașină.

Și ajung într-un final la destinație. Evident, pe o străduță. Destul de întunecată, așa. Văd hotelul. La exterior, părea foarte bine încremenit prin anii ’70, hai, ’80, dacă e să fiu generoasă.

Diverse băncuțe din lemn, pseudo-rustice, așa, ceva iederă, niște animale împăiate și alte decoruri d-astea care mie îmi ridică cumva automat părul pe șira spinării.

Dar na, nu te poți căca în gusturile oamenilor, așa că zic aia e, nu e ca și cum am de gând să rămân cine știe cât aici, să intrăm.

Prima belea – pe unde dracu e intrarea? Că erau vreo 3 sau 4 uși de-a lungul fațadei clădirii, dar la cum arătau, nu mai fuseseră utilizate de ceva vreme bună.

Până la urmă, bâjbâind așa, prin semi-întunericul spart numai de niște neoane chioare, văd un semn abulic care indica printr-o săgeată direcția spre recepție.

În primul moment am fost foarte sceptică, pentru că ușa înspre care părea să indice respectiva săgeată exista, într-adevăr, însă prea funcțională nu arăta nici aia, iar în spatele ei (că era cu geam) se vedeau niște stive generoase de saci de ciment și alte materiale de construcții.

Am zis totuși să îmi încerc norocul, am apăsat timid pe clanță și, ce să vezi, s-a deschis. Și de acolo, am cam intrat în Zona Crepusculară.

De după stivele alea de materiale de construcții se ițea timid o scară. Din lemn. Care evident că scârțâia ca toate nevoile alea rele. Am urcat pâș-pâș pe scara vieții, am ajuns la o recepție. Bine încremenită și aia în vremuri demult apuse.

În spatele recepției, o ființă vie (mă rog, cel puțin așa cred, acu, privind în urmă) de sex feminin. Subțire ea pe limba lui Shakespeare, dar reușesc până la urmă să mă înțeleg cu ea, îmi face checkin-ul – pe un computer care sunt aproape sigură că era dacă nu primul, cel mult al doilea din Univers, că nu numai că avea monitor cu tub, dar era din ăla cu tub care nici măcar nu avea ecran plat, ci din ăla bombat bine.

Apoi începe să se lupte cu o imprimantă. Văd că nu răzbește, așa că îi zic să își vadă liniștită de treabă, că până se luptă ea acolo, eu mă duc să scot câinele din mașină și să îl duc la kkpipi.

Ies din hotel, mă duc la mașină, uitându-mă un pic mai bine în jur. Băi, așa, per total, arăta a cartier liniștit – ceva case, o clădire pe care am dedus-o a fi o grădiniță, ceva mai încolo – o pizzerie.

Dar oameni buni, vă dau cuvântul meu de onoare și vă jur, în tot peisajul ăsta –luminat numai de un bec stradal chior, din colțul străzii, și de neoanele și mai chioare și pâlpâitoare de la hotel – în afară de mine și de cățea, nu părea să mai existe nici o altă ființă vie.

Bă, nimic, știți ce-i aia? În toate casele și căsuțele alea nu era nici o fereastră luminată, nici un bec aprins în vreo curte, nici un mușteriu ori angajat la pizzeria scufundată în întuneric. Nimic. Nimic. Nimic. Beznă și liniște. Și nu vă imaginați că era 2 sau 3 noaptea sau ceva, era ora 6 – 6 și ceva după amiaza, da?

Fraților, vă jur, m-am rugat la Odin, Buddha, Krishna, Bărbosul suprem și la toate celelalte zeități pe care mi le aminteam, să își facă potaia nevoile cât mai repede, să pot să intru în camera de hotel.

Până la urmă s-au rezolvat nevoile fiziologice și am purces spre intrarea în stabiliment. Acolo, ce să vezi, cățeaua nu voia să intre neam. Bă, ziceai că încerc să o bag în camera de tortură, nu într-un hol de hotel, așa făcea.

Am izbutit într-un final să o conving, am intrat, m-am dus la cucoana de la recepție, care mi-a înmânat cu o privire goală cheia – o cheie d-aia de yală comunistă, prinsă de un breloc din lemn, cam cât o farfuriuță de cafea mai generoasă, așa – în timp ce cu un deget mi-a făcut un semn abulic, indicându-mi următorul șir de scări, de unde am dedus că eram cazată ceva mai sus, la vreun etaj, ceva.

Am înghițit un pic în sec, n-o să vă mint, da am luat cheia și am început să urc scările, însoțită de scârțâiala sinistră a lemnului, de altfel singurul zgomot care perturba liniștea aia, care era orice, numai liniștitoare și plăcută nu.

Și pentru că deja m-am lungit suficient, vă povestesc tura viitoare cum a decurs noaptea, dar și a doua zi de dimineață și cum, în locul micului dejun de la hotel – pe care îl aveam teoretic inclus în preț – am băgat o cafea și-un sandviș de benzinărie, fericită că-s vie și nevătămată.

sursa foto: freepik.com