Trebuie să recunosc că singurătatea nu e mișto, din orice unghi te-ai uita la ea. Doar că una e să nu-ți placă singurătatea și alta e să-ți fie extrem de frică de ea.
De-aia o să nuanțez un pic întrebarea din titlu: cât de tare vă e frică de singurătate?
Întreb pentru că există o mulțime de oameni (probabil majoritatea) care sunt dispuși să accepte o grămadă de lucruri care nu le convin, sunt dispuși să facă o mulțime de compromisuri care-i defavorizează, doar pentru că le e frică că să nu rămână singuri. Iar frica de singurătate e mai rea decât frica de moarte, uneori.
Trebuie să fii foarte, foarte bine cu capul și cu tine însuți, ca să n-ai nicio problemă cu singurătatea și să te bucuri de ea în momentele în care ești singur.
De-asta vin și vă întreb cât de teamă vă e de singurătate, care ar fi limita? Ce-ați putea să acceptați, deși nu vă convine deloc, doar ca să nu rămâneți singuri?
Ați trece peste faptul că ați fost înșelați?
Ați trece peste faptul că nu vă mai place omul de lângă voi?
Ați trece peste faptul că nu mai aveți nimic în comun?
Care e cel mai nasol compromis pe care l-ați accepta doar că să mai auziți încă o respirație prin casă?
sursa foto: freepik.com
Băh, tu ai comis ceva.
Comentariu beton!83
În afară de regim și sport, absolut nimic. 🤷♂️
Asa spun toti 😉
Comentariu beton!57
Nu. Experienta m-a invatat ca, decat un partener care nu te sustine si cu care nu te intelegi, mai bine nu ai un partener.
Sunt beneficii in a fi singur si sunt neajunsuri. In functie de persoana, de multe ori beneficiile depasesc neajunsurile, asa ca este foarte greu sa iti mai gasesti un partener odata ce ai descoperit placerea de a face ce te reprezinta, de a avea liniste si de a te bucura de viata.
Parerea mea. Experienta mea. 🙂
Comentariu beton!136
deși io mă simt bine cu mine însumi și acum zic că aș fi okish și singur, pînă nu ajungi acolo, totul e doar bravură; vorbe;
prevăd pentru azi niște povești…
Comentariu beton!58
Imi este foarte frica de singurătate. De cand eram copil mi-a fost frica de întuneric și sa rămân singura in casa. Poate pentru ca am locuit într-o casă mare cu parintii si bunicii si eram aproape mereu cu cineva in casă, poate pentru ca eram bolnăvicioasa, poate ca am fost răsfățată. Nu știu, imi place sa fiu si singura, sa citesc, sa ascult muzica, dar cel mai mult imi place sa am oameni in jurul meu. Nu as sta într-o relatie abuzivă, nu as face multe compromisuri doar din acest motiv, dar clar mi-e mai teamă de singurătate decat de moarte. Cumva cu moartea sunt resemnată, nu e ca si cum o poți evita, dar singurătatea ar putea fi. Poate de-asta am făcut doi copii, sa sper ca voi avea nepoti candva care sa-mi umple inima.
Comentariu beton!42
Absolut deloc, eu tânjesc dupa siguratate.Spre ex am aceasta sapt ambii copii in tabere de ski si asteptam aceasta sapt ca pe nu stiu ce.Sunt ok si imi place compania mea.
Comentariu beton!50
Ma simt foarte bine singura. Mai naspa e cind e vb de facut activitati, mers la un restaurant, iesit la un concert. Dar se gasesc prieteni.
Nu fac compromisuri pt asta. Daca se termina dragostea, orice ai face e inutil. Si singuratatea in doi e cea mai rea.
Chiar si in doi sau mai multi, am nevoie de oaza mea de singuratate. De coltisorul meu in care sa nu ma deranjeze nimeni ore intregi. Si sotul si fie-mea la fel. Avem nevoie sa ne regasim, sa stam de vorba sine cu sine.
Comentariu beton!54
Eu zic că m-aș descurca de capul meu. În general mă simt OK singur. Chiar dacă am „35 de ani de doing time” (a se citi căsătorie).
Încă ceva, singur adică fără oameni în jur. Păstrez tot ce tine de IT (televizor, telefon, laptop, sisteme audio… Pe care nu le folosesc decât extrem de rar ca să comunic cu oamenii.
Deci da, mă incadrez in categoria „solitarilor”.
A, da! Și nici de moarte nu mă tem. Întâi pentru că nu prea cred că o să mor 😈 (de fapt nu-i dau importanță). Apoi pentru că după ce vine (dacă vine!) nu mai am nici o problemă. 😈
Comentariu beton!31
Mda! Sunt fix de acord cu dnul de mai sus. În principiu, acum sunt într-o perioada în care zic ce bine ar fi să fiu singura (nu neapărat din cauza partenerului ci a multitudinii de responsabilități care ma apasa) DAR nu pot ști cum ar fi să fiu singura 5/10 ani. Eu sunt ok cu mine și pot sta singura, fără probleme, nu știu cât timp. Singura = fără partener în casa sau fiecare la el acasa.
Sincer, ador singurătatea. Nu pot să stau cu cineva în casă. Mă chinuiesc, mă zvârcolesc. Încerc acum…vedem ce va (mai) fi…
Adică…eu sunt de acord cu fiecare la scara lui. Dacă văd şi avantaj? Da, că mie nu îmi prea place să gătesc, iar ei da. Şi mai sunt, desigur.
Aşa că nu văd nicio problemă în a sta singur. Dacă te poţi gestiona. Trăiască Partidul Oamenilor Independenţi şi plini de spaţiu pentru…aspiratoare!
Comentariu beton!20
Sunt foarte bine cu mine. Acum când îmi e bine și pot brava.
Altfel habar nu am cum e acolo. Și îmi e frică de mă cac pe mine.
Am fost 2 perioade singur. Între căsătoria nr. 1 și căsătoria nr. 2 o dată și căsătoria nr. 2 și căsătoria nr. 3 a doua oară. Prima oară a fost puțin, câteva luni, nu se prea pune. A doua a fost vreo 3 ani. Dar la 38 de ani când zburam din floare în floare o fo’ cea mai faină perioadă din viața mea.
Singurătatea la bătrânețe cred că e ceva foarte nașpa și nici nu vreau să mă gândesc la așa o posibilitate. Deși pe oricine poate lovi.
La ipotezele tale de lucru ce aș face? Nu accept compromisurile care le spui tu acolo oricât de frică îmi e. Dar repet cu ce am început acest comentariu : eu sunt bine în general cu mine și doar cu mine.
Doar mie mi se pare că mă învârt în jurul cozii ? 🤔🤭
Comentariu beton!19
Experimentez singurătatea când pleacă jumătatea în țară pentru o perioadă mai lungă și e ok o perioadă însă abia aștept să ne reîntâlnim, de exemplu acuma e plecată de mai bine de o săptămână și ne reîntâlnim peste aproximativ două luni, momentan nici nu simt ca sunt singur la 12 ore pe zi munca, în curând voi trece la 8 ore înapoi și atunci probabil voi putea spune ca sunt singur, deci nu-mi place să fiu singur, nu e frica de ceva anume, însă singurătatea îndelungată nu face bine la psihic.
Comentariu beton!24
Daaa, pt mine asta e solutia perfecta! Ne iubim dar ce bine e cand mai pleaca unu din noi de-acasa. Asa sa ajungem sa ne fie dor unu de altu’, sa ne simtim lipsa.
Sotu’ e pe dos, nu suporta sa stea singur cu gandurile lui, nu-si gaseste de lucru.
Raspunsu’ era nu, nu fac nici un compromis la d-alea nasoale dar viata in doi presupune multe compromisuri d-alea mai mici.
Da, imi e bine cu mine si savurez singurǎtatea. Desigur nu aş sta in vârf de munte fǎrǎ internet sau carți. Dar imi plac zilele doar cu mine, rare ce-i drept.
Pot sǎ mǎ plimb, nu am nevoie sǎ mǎ insoțesc cu cineva mereu, pot sǎ conduc, sa fac tot ce-mi trece prin minte fǎrǎ inhibiții, chiar sǎ injur in gura mare sau sǎ râd in hohote.
Recunosc faptul cǎ imi place sa am companie dar parca mai bine eu, cu mine. O fi egoism?
Comentariu beton!18
Nu mi e frică de singuratate ,mi e frică de neputintã ,aia cauzata de o boala care te imobilizeaza sau îți ia mintile și puterea de decizie. În rest mi e foarte bine cu mine însãmi dar recunosc că sunt o narcisista.
Comentariu beton!39
Am fost singura multi ani si nu mi-a fost frica de singuratate. Acum depinde si de caracterul fiecaruia si mai ales de varsta. Una e sa ai 25 de ani si alta 80. Daca e sa iau in calcul diferenta de varsta intre mine si domnul sot, am mari sanse sa raman singura la batranete. Insa ma gandesc ca daca mama a ramas vaduva la 49 de ani, nu s-a mai recasatorit iar noi suntem plecati cu totii de acasa (sora si fratele trec mai des pe acasa pentru ca ei locuiesc inca in România), as putea si eu sa supravietuiesc in singuratate.
Comentariu beton!26
I-am și spus soției:
– Atuci când unul din noi doi va muri, eu mă mut la țară…. 😁
Comentariu beton!65
Asta e replica lui Viorel Lis, by the way.
Da, am preferat singurătatea unei relații abuzive și a fost foarte bine pentru că mi-au mulțumit la un moment dat copiii pentru că le-am oferit liniște, siguranță și dragostea de care aveau nevoie spre deosebire de colegii/prietenii care aveau familii tradiționale 🙄 de când mă știu am preferat să stau cuminte într-un colțișor de preferat cu o jucărie sau o carte ca să am parte de liniște, sunt în spectru 🤷. După ce m-am separat de tatăl copiilor mei am ales doar oameni lângă care m-am simțit în siguranță, nu am mai locuit cu niciun partener, mă descurc cu toate treburile casnice fără ajutor neapărat, pentru chestii speciale există personal specializat că nu sunt chiar omul universal și se poate trăi frumos și singur. Au fost perioade în care nu îmi era confortabil să merg singură la diverse evenimente dar am depășit momentele. Pentru ceilalți este dificil de acceptat că îmi este bine așa, că dacă sunt „singură” nu prezint pericol pentru cuplurile tradiționale 🙄 sau că nu sunt la dispoziția publicului care are nevoie de diverse servicii sau comisioane când vrea mușchiul lor, nici copiii nu i-am ținut lângă mine pentru că nu ăsta a fost motivul pentru care i-am adus pe lume, știți povestea cu paharul de apă pe patul de moarte, thanks but no thanks. Nu fug de responsabilități doar îmi apăr spațiul vital, dacă am cărți, culori, muzică mă descurc și chiar dacă nu am ceva din astea mă plimb. Am o abilitate specială de a putea socializa dacă am chef oriunde cu oricine așa că dacă vreau să vorbesc o pot face fara probleme, sunt o ciudată 😁
Comentariu beton!77
…parcă suntem surori. EXACT așa gândesc și eu. Mă pregăteam să scriu și eu ce simt dar mi-ai luat-o înainte 🙂
@Alina, scrie pentru că face bine și poate ajută și pe alții să înțeleagă că nu este sfârșitul lumii să poți alege ce îți face bine, autoflagelarea nu îmi face bine așa că am ales binele pentru copii și pentru mine. Copiii chiar sunt bine și asta contează în viața asta, să fie echilibrați, siguri pe abilitățile și discernământul lor. Te îmbrățișez și îți doresc să îți fie bine cu tine 🤗
Comentariu beton!11
Aproape la fel, Adriana.
Dupa divort am incercat , chiar cu disperare uneori , sa gasesc un partener. Din diferite motive si cel mai important, incompatibiliteta cu fetele mele , nu s-a legat nimic.Practic de 20 de ani sunt singura si de peste 10 ani am ajuns la concluzia ca nu mai dau independenta mea pentru nimeni si nimic.
Mai adaug doar ca pentru ultimii ani de viata , cand este posibil sa am nevoie de o companie din motive de sanatate ma gandesc , de pe acum la o modalitate de a rezolva aceasta situatie fara a apela la copii.
Si da, imi place sa socializez si sa vorbesc, nu chiar cu oricine , dar pot lega comunicare atunci cand sunt motivata .
@Elena, găsim soluții 🤭 evoluează totul atât de repede încât sigur o rezolvare o să existe. Mă gândesc așa la rece că mulți dintre cei care acceptă compromisuri au de fapt nevoie de validare din partea grupului, a societății și atunci aleg să fie compătimiți de suprafață dar tocați pe la colțuri până în pânzele albe: ” ce dacă face diverse, nu te bate nu te-njură și-ți aduce bani acasă, ce mai vrei, lasă că tot la tine se întoarce?!” Ei, uite că dacă pe lângă bani îți aduce și amanta cu un copil în brațe parcă nu mai este bine 😂 atunci tot tu ești de vină că i-ai tolerat toate ieșirile în decor. Depinde de cât ține fiecare la bunăstarea lui mintală, așa cred.
Bună dimineața!
Având în vedere că am trăit în cea mai mare parte singură de când am plecat de acasă la facultate, nu mă îngrijorează prea mult singurătatea.
Și nu aș accepta niciun compromis doar ca să nu stau singură.
E drept că uneori mă gândesc cum ar fi să rămân singură tot restul vieții și mă cam trece un fior, dar mai bine așa decât lângă persoana nepotrivită.
Comentariu beton!32
Singur, fără familie și prieteni, e nasol tare. Știu pentru că am lucrat ceva vreme prin alte țări și nu era bine deloc. Îmi lipseau cicăleala soției și mofturile copilului chiar dacă aveam independentă și-mi organizam viața cum doream. Altfel, suntem animale sociale. De aia ne adunăm în comunități, orașe, sate, pentru a interacționa cu semenii noștri, a vedea pe alții și a fi văzuți. Personal, nu cred că aș putea trăi izolat, probabil aș începe să vorbesc singur. Dar ce fac dacă mă răzgândesc și nu sunt de acord cu mine însumi?
Comentariu beton!13
Cred că trebuie să explicăm niște termeni mai întâi și sa facem clar distincția între singurătate și solitudine. Pentru că am citit mai sus câteva exemple de situații în care e clar vorba despre asta. Starea aceea de ‘sunt singur și mi-e foarte bine’, pentru că, suprastimulat de prezența altor oameni din jur, începi să-ți fie dor de tine. Să-ți auzi gândurile, să simți că îți recapeți o anume libertate, pe care tocmai prea multa apropiere de ceilalți simți că ti-a răpit-o. Să te regăsești, cu alte cuvinte. După care, dupa ce experimentezi solitudinea ca pe o terapie, ca pe un pahar de apă proaspătă pentru suflet, cauți si permiți cu bucurie apropierea de ceilalți. Revenirea copiilor din excursie, întoarcerea soțului din delegație, perecerile de famile cu mulți oameni, după un concediu singur sau in doi, când parcă ți-e dor de turma ta. In concluzie, solitudinea e dorită și e mai mereu ceva pozitiv.
Singurătatea, pe de altă parte, e lipsa relațiilor, a partenerului, a turmei. E ceva abrupt, rece și cam lipsit de savoare. Cred că trebuie să stai tare bine cu tine, ca sa te suporți 24 ore, 24/7, fără a avea pe alții in jur, la nivel intim, de râs-plâns și de cărat poveri împreună. De iubit reciproc.
Degeaba cauți aglomerația atunci, ca pe un stadion la fotbal, aceea e doar o perfuzie scurtă de socializare, că acasă tot singur mergi. Omul e o ființă socială, nu e făcut să reziste singur.
Cu alte cuvinte, dacă solitudinea e o bluză de mătase, singurătatea e ca un palton de lână udă.
Cel mai nasol scenariu e acela in care, deși ai partener sau oameni apropiați alături, tot singur te simți. Una e mai amară ca alta.
Eu as prefera singurătatea by choice, decât singurătatea in haită, unde trebuie să-ți pățești mereu spatele, sa nu fii rănit de ceilalți și de apropierea de ei.
Comentariu beton!90
Doamne, ce bine ai spus-o! Ultima frază m-a uns pe suflet!
Fix asta voiam să scriu și eu: să alegi să fi singur e una, iar alegerea asta vine și cu posibilitatea de a alege să NU fi singur. Problema cea mai mare se pune când nu poți alege dacă vrei pe cineva lângă tine…
Da, îmi e foarte frică de singurătate și pentru asta am făcut unele greșeli și din frica asta suport unele lucruri alături de partener. Povestesc la modul general pentru a nu da indicii, din cauză că știu sigur că citește pe aici. Amândurora ne e frică de singurătate și ne-am căsătorit. Toate bune și frumoase doar că la un moment dat a început o cursă a acumulărilor. Nimic nu mai e de ajuns. Suport chestiile astea deși eu sunt genul de persoană care nu are nevoie de multe pentru a fi fericită. Prin muncă și un concurs de împrejurări am ajuns să am un trai mai mult decât decent dar pentru partener nu e de ajuns. Ioneștii au mers în concediu în Seychelles? Mergem și noi. Popeștii au parcat un X5 în fața casei? Ne luăm EQS. Ioneștii au un copil? Facem și noi. Popeștii au mers la schi la Soelden? Noi mergem la St. Moritz! E obositor, dar mă gândesc că mai rău ar fi singurătatea la bătrânețe.
Comentariu beton!23
Singurătate nu înseamnă numai absența unui partener de cuplu. Sunt oameni fără partener, dar cu prieteni cărora le pasă și deci nu sunt singuri. Dar sunt și oameni care nu au absolut pe nimeni în viață lor – nu au partener, copii, părinți, prieteni. Cunosc câțiva și mă întreb mereu cum de nu o iau razna. Ultimul răspuns pe care l-am primit de la cineva a fost “nu sunt singură, îl am pe Dumnezeu”. Și asta într-un context foarte aiurea. Nu mai vorbisem cu ea de peste 10 de ani și mă
sună disperată astă vară, să-mi spună că e în Spania, că a pierdut avionul de întoarcere și că nu are bani să ia alt bilet, iar mama ei, CARE E ÎN VIAȚĂ ȘI STABILITĂ ÎN SPANIA nu vrea sa-i dea bani de bilet. Gizăs! I-am cumpărat pe loc un bilet. Dar nu despre asta e vorba. I-am spus – când ne-am văzut apoi în țară – că puteam să nu răspund la acel telefon, să nu am semnal, să nu am bani disponibili atunci pe loc, să și să. Ce ar fi făcut?! Mi-a răspuns că Dumnezeu ar fi găsit o soluție pentru ea!
Sau, îmi amintesc pe vremea pandemiei, din discuțiile de pe grupurile dedicate, cum scria cineva la un moment dat că este izolat la domiciliu (bolnav fiind) și singur pe lume și simte că nu mai rezistă. Oamenii s-au grăbit să-i scrie că e doar o perioadă care trece, că simte asta doar pentru că e izolat și că sigur are prieteni sau colegi care îl sună, dar nu, omul a răspuns și a spus că nu are absolut pe nimeni, nici măcar un vecin care să-i bată la ușă să afle dacă mai trăiește. Mi se pare crunt să fii atât de singur încât să nu existe nici măcar o singură persoană căreia să-i pese de tine. În contextul ăsta, mă cam sperie gândul de a ajunge vreodată în situația asta.
Comentariu beton!45
Am avut și eu o cunoștință de genul ăsta cu „mă iubește Dumnezeu și nu mă lasă” păi nu divinitatea a scos-o din belele, nu divinitatea îi suporta jelaniile și făcea terapie cu ea, după ce și-a rezolvat problemele a spus că ea este obișnuită ca altcineva să îi rezolve problemele și nu ne ridicăm noi ceilalți la nivelul domniei sale, că n-avem idealuri înalte suntem nește sclavi destinați să ne folosească 😂 atât a putut.
Comentariu beton!13
Frica cea mai mare e sa mori singur. Pentru ca nu mai ai pe nimeni sa te sune sau sa iti bata la usa sa vada daca mai traiesti. Nu putine sunt cazurile cand oamenii au fost descoperiti dupa saptamani sau luni, morti in casa. Asta mi se pare cel mai rau. Cunosc un caz cand ea bolnava la pat si sotul avea grija de ea. El a facut un infarct, ea a murit infometata in pat. Descoperiti dupa aproape 3 saptamani de niste nepoti indepartati care mai treceau din cand in cand pe la ei. Era in epoca fara telefoane mobile prin 90. Mai cunosc si alte cazuri, dar asta cred ca a fost cel datorita caruia am inteles cu adevarat ce inseamna singuratatea la batrani.
Comentariu beton!12
Toată lumea moare singură, decesul e sport individual. Doar că unii au și public. Având suficiente experiențe în acest sens, aș zice că e preferabil fără public. Ai de ales între o evoluție mai nepopulară a ambalajului abandonat de carne, sau un spectacol în care cei dragi (de presupus dragi, dacă vorbim de obligație e și mai aiurea) asistă la horcăieli, aiureli, sfinctere cedate și alte frumuseți fiziologice asociate marii treceri inițiatice.
De asta sunt fan al eutanasiei la cerere, după o vârstă sau în caz de boli incurabile. Eelegant, nedureros, se ocupă lumea de rămășițe, fără dramolete inutile.
Comentariu beton!38
Sincer, eu prefer moartea in timpul somnului. Insa sa ma gaseasca cineva a 2a zi si nu dupa nu stiu cate luni.
Eutanasia e cu public. Stiu cazuri din familie (a sotului). Am fost cand tata socru si-a dat ultima suflare, am fost si cand cumnatul sau a fost eutanasiat. Practic aproape la fel pentru amandoi. Noi si doctorii pe langa, doar ca ruda care a fost eutanasiata, era legata la aparate.
Prefer sa fiu de fata, decat sa ma anunte altii cum a fost in cazul lui tata. Toti au fost langa el, mai putin eu😢.
Ai abordat prea generalist tema. 😁Sunt atat de multe cauze ale singurătății. Dacă vorbim de singurătate ca alternativă la abuz sau înstrăinare, aleg oricând singurătatea. Dacă treci de o anumită vârstă și ai și copii, iarăși nu se mai cheamă că ești complet singur. Dacă ai 20 și ceva și ai o frică inexplicabilă de a rămâne singur e cauzată de traume, educație, experiențe anterioare. Eu am trăit asta în perioada mea de 20 +, din dorința de a fii acceptată, apreciată și iubită. Am prietene care nu pot trăi singure din aceleași motive.
Aceleași frici le-am văzut la femei de 40 sau 50+ din teama de rămâne singure la bătrânețe. Incep sa proiecteze boli viitoare, mersul la pâine, la doctori, rezolvarea problemelor prin casă. Bărbații fac altfel de compromisuri, dar ei le fac pentru ciorbiță sau pentru curățenie în casă.
Exista și singurătatea după ce pierzi după mulți ani, pe cineva pe care ai iubit din tot sufletul, persoană care nu dorești sa o înlocuiești, pe aia lo alegi pentru că nu îți închipui viața decât așa.
Comentariu beton!21
Poate ca era bine ca macar inca doua variabile sa introduci in ecuatie. Varsta si sexul. Singuratatea la 30+ (cand „spargi avioane” :)) este una, la 50+ (asta-i singuratatea in doi…) e alta, iar cea de la 70+… (cand astepti paharul cu apa)…hmm.
Oricum, singuratatea este perceputa diferit de catre barbati sau femei.
Comentariu beton!18
Compromisuri pe care le as face ca să nu mă părăsească un partener, soț, logodnic ect? Nici unul. Singura pentru care as face compromisuri ar fi fiica mea.
Presupunând ca el nu ar mai fi in viata mea nu m as considera singura, am copil, frate, prieteni. Nu as rămâne sigura pe lume asa ca nu as face nici un compromis
Nu mi-e frică de singuratate, o trăiesc de peste 8 ani, având in vedere ca soțul a decedat iar singurul copil locuiește în altă țară. Și chiar nu aș face nici un compromis ca să nu fiu singură. Intodeauna am fost o persoană independentă și care se descurcă cu cele mai multe probleme comune ce apar de rezolvat, iar pentru cele care ma depășesc, există specialiști, cum bine zicea cineva mai devreme. Nici de moarte nu mi-e neapărat frică, de ce mă tem cu adevărat este de degradarea, fizică și/sau mentală care poate apare oricând, căci am o vârstă și un istoric medical destul de încărcat.
Comentariu beton!37
După foarte mulți ani în care am fost singură – adică nu am fost într-o relație, singurătatea mi-a devenit prietenă (de fapt, dacă mă gândesc mai bine, nu mi-a fost frică de singurătate niciodată, dar am suferit mult că nu sunt și eu „în rândul lumii”). Mai degrabă sunt în partea opusă, mi-e frică de să fiu cu cineva și să fiu nevoită să fac compromisuri pentru a păstra relația 😀
Comentariu beton!13
Singuratate si singuratate!
Ca una e sa fii singur la 30 de ani si sa ai perspectiva asta pe termen lung, alta e sa fii singur la 40 de ani, dar cu multiple responsabilitati (aka de crescut copii) si una e sa fii singur la 70+, chestie foarte probabila si des intalnita.
Eu am partener de 38 de ani si nu cred ca ne va desparti decat moartea. Bine, nu-i nimic imposibil sau sigur in viata asta, dar la momentul asta, astea-mi sunt previziunile.
Nu mi-e frica de singuratate, chiar imi place sa trag usa dupa mine si sa nu ma mai intrebe nimeni nimic, sa fac doar ce vreau, cand vreau, daca vreau.
Cand a plecat fiu-meu la facultate am simtit prima oara gustul libertatii. Toti imi cantau despre empty nest, vai pleaca copilu’… Ooo, ce bine a fost!
Cand a plecat la casa lui, mi-am luat a doua portie de libertate, iar cand s-a-nsurat, am zis amin! Dumnezeu exista, am scapat cu totul!
Singur in cuplu, nu stiu cum e, dar nu, repet, nu mi-e frica de singuratate. Eu am mereu cate ceva de facut, de nazuit, de cercetat, de visat si, mai ales, sunt independenta financiar dintotdeauna.
Oricum, n-as fi suportat mizerii si infidelitati, vicii distrugatoare doar ca sa am cui spala izmenele. Insa nu m-as fi aruncat in singuratate doar pt ca am avut o cearta mai aprinsa aseara. Am invatat si experimentat deplin ingaduinta. Ceea ce recomand tuturor.
Si, data fiind firea mea pragmatica-excesiv, m-as teme de singuratate doar pt ca n-are cine sa desfaca borcanul sau sa schimbe bateria de la dus… de-astea!
Comentariu beton!25
Și singurătatea este relativă. Sunt bătrână și sunt singură. Dar in acelasi oraș sunt și fiicele mele, pe care nu le văd foarte des, dar știu că, dacă am nevoie de ajutor, ele sunt aproape. Iar dacă mi se face dor, îmi urc dorsalul într-un tramvai (că tot am abonament gratuit, de babă) și vizitez pe una dintre ele. Dau un telefon sau un mesaj in prealabil, că nu sunt troglodit. Am prietene cu care ies în oraș la un spectacol, o cafea, o bârfă. Am mulți prieteni in orașul natal, care in fond este la 90 minute distanță. Dar in cea mai mare parte a timpului mă simt bine singură, cu laptopul, telefonul și cărțile mele.
Comentariu beton!33
Eu am avut perioade destul de lungi (ani) între relații. Timpul acela m-a ajutat întotdeauna să îmi reconfigurez parcursul relațional și sincer nu l-aș da înapoi pentru nimic altceva. Deci nu mă sperie singurătatea mai mult decât mă sperie relaționarea cu oamenii.
De altfel, visul meu este să trăiesc într-o căsuță, la marginea unui lac, înconjurată de pădure 🤗
Unde sunt eu, oamenii sunt obișnuiți cu acest stil de viață. Acum nu îmi rămâne decât să-l conving pe prințul meu să ne mutăm la țară 🤩
Evident, eu aș fii aceea care va tăia lemnele în fiecare toamnă!
Eu cum nu am avut nici o iubita si sansele ca eu sa imi impart viata si patul cu una scad de la an la an, mi-e frica ca o sa ajung singur, batran, bolnav si nimeni nu ma va ajuta. Bine, ma bazez ca varul meu imi va fi sprijin cat de cat, eventual poate mai ”mituiesc” viitorul nepot. Naiba stie, voi vedea
Eu asociez singuratatea cu liniștea. Acum, singură fiind de 12 ani de cînd jumătatea mea își plimbă bassetii pe veșnicele plaiuri ale vînătorii 🙁, am obosit de atîtea griji. Grija pentru copilul rămas orfan la 4 ani, ajuns acum adolescent (foarte) greu de înțeles. Grijă pentru mama ajunsă aproape oarbă și integral dependentă de mine(mă simt în arest la domiciliu). Grijă pentru animalele casei. Unele bătrîne, altele cu boli. Și grija pentru mine, ultima pe listă, după ce am zbierat, am dat cu pumnul în masă și i-am amenințat că dacă eu crăp, se alege praful de toți. Așa că, în sfîrșit, se pare că apuc să-mi operez un genunchi în curînd. Visez la singurătate/libertate. Visez să nu mai depindă nimeni de mine. Visez să apuc să mă plictisesc de singurătate și să zic „era mai bine cu toate grijile pe cap”. Nu știu dacă o să se întîmple, dar visez.
Comentariu beton!40
Dacă tu ești bine sau aproape bine și ceilalți își vor schimba starea, da, trebuie să faci revoluție pentru asta dar altfel tu clachezi și se alege praful de toate eforturile tale. Îți țin pumnii să îți fie bine și să rămâi fermă pe poziții. 💪
Comentariu beton!11
@Adriana: multumesc, da, ramin ferma pe pozitie ca, din cauza ca nu am avut niciodata loc pe lista mea de prioritati, am ajuns in halul in care sint azi.
„Trebuie să fii foarte, foarte bine cu capul și cu tine însuți, ca să n-ai nicio problemă cu singurătatea și să te bucuri de ea în momentele în care ești singur.”
Prezent. Pentru mine societatea e ceva necesar din anumite puncte de vedere, toate practice. Altfel, am stat aproape patru luni într-o bojdeucă în pădure, fără contact uman și fără internet. Foarte frumos, aș repeta, singurele probleme țin de logistică și de eventualele urgențe medicale.
Nici nu cred că mai am nivelul de toleranță și dorința de compromis pentru a locui cu cineva o perioadă mai lungă. Chiar m-ar stingheri o altă prezență. Ar merita efortul doar pentru copii și, poate, sex constant. Din fericire trăim într-o societate în care pentru sex există variante mai pragmatice, iar la ideea de copii am renunțat.
Comentariu beton!15
Am stat intr-o relatie toxica destul de mult timp din cauza fricii de singuratate (am iertat-o si pentru ca m-a inselat :). Tot ea a pus piciorul in prag si am divortat pentru ca lucrul acesta nu ar fi venit prea curand din partea mea.
Apoi m-am aruncat in relatii (de scurta durata ) tot din cauza singuratatii dar am reusit sa le pun punct si sa-mi reconfigurez traseul.
Nici acum nu pot spune ca sunt „vindecat” de singuratate dar am avut noroc sa intalnesc pe actuala sotie, sa avem un copil si sa reusim sa fim pe aceeasi lungime de unde in cea mai mare parte a timpului.
Si ca sa inchei intr-o nota amuzanta, se pune ca iti este teama de singuratate cand dormi noaptea cu lumina aprinsa in camera cand esti singur acasa ?
Comentariu beton!11
Nu cred că aș trece peste lucrurile, pe care le-ai enumerat. Așa zic acum dar, nu sunt convinsă sută la sută. E ușor să spun, din postura de cuplu, dacă o să îmi fie frică, tare sau foarte tare, de singurătate. Sincer, la vârsta mea, aproape de 60, și a soțului din dotare, 60+, mă gândesc cum ar fi dacă aș fi singură. Nu îmi pot imagina. Să nu mai ai cu cine vorbi/sfătui, după 41 de ani împreună, mi-ar fi frică. Cât de tare, nu îmi pot imagina.
Nimeni nu e singur/nimeni nu e singur nici măcar o zi…ziceau Holograf odată, cândva (dacă greșesc,accept părere).Pe o scară de la 1 la 10,am rezistat singurătății 5 ani jumate,deși aveam doi copii..acum am 3.E greu de acceptat un compromis,e greu de luat de la zero cu doi copii de mână,dar e și mai greu să îi duci singur,cu toate grijile, să le fii mamă și tată, fiindcă el trecuse la cele veșnice când ei aveau 2 și 8 ani,iar cel mare are autism sever.Deci rămân la nota 5 din 10, practic doar trec clasa dar mai greu așa.
Să nu uit:cel mai rău n-a fost luatul singur de decizii,cel mai greu a fost să fiu la pat și să mă salveze rudele sau o vecină binevoitoare.
Comentariu beton!25
Da, mi-a fost frica de singuratate intr-un mod inexplicabil pana pe la 20 si de ani. Acum nu mai imi e si am si reusit sa descopar ce anume din copilaria mea ma facea sa imi fie atat de groaza sa stau singura in casa si sa sufar enorm daca nu ma chemau copii la joaca. Nu e nevoie de o trauma in adevaratul sens al cuvantul, ci doar de un mic dezechilibru, ceva aparent inofensiv pentru ca mintea unui copil sa isi creeze scenarii care nu exista si sa sufere. Nu degeaba zic toti ca ce se intampla in copilarie isi pune foarte multe amprenta in viata ta de adult.
Acum nu mai imi e frica de singuratate, m-am maturizat si mi-am rezolvat oarecum „scheletii din dulap”. Cea mai mare realizare in acest sens este ca am reusit sa imi doresc si sa am copii pentru orice alt motiv (aici e o discutie f lunga, nu as putea detalia in cateva cuvinte) inafara de a imi aduce cana aia cu apa la batranete.
Si singuratatea are frumusetea ei, mie chiar imi este dor cateodata de perioada aia, dar da, de acord ca trebuie sa ai un psihic bun, sa fii in armonie cu tine, altfel, poate fi greu de dus. Pentru mine singuratatea si libertatea sunt sinonime, dar asta poate si pentru ca sunt intr-o perioada a vietii in care nu prea mai am timp si pentru mine. Pe de alta parte, spun asta acum, la un pic peste 40 de ani. Poate ca o sa raspund altfel la intrebarea asta peste 20 de ani.
Nu am acceptat nici înșelatul, nici singurătatea în doi, nici faptul ca s-a dus iubirea dintr-o parte … Nu mă mai văd locuind în casă cu cineva. Au trecut 8 ani jumate de atunci . Nu voi face compromisuri, nu am făcut mai tânără . Dacă e sa apară cine trebuie , voi ști. Dar nu mai sper.
Nu mi-e frică, chiar îmi place. Vorbesc despre lipsa unui partener, că singur poți fi și în cuplu, și aia e mai rău decât să nu ai un partener. În ultimii (vreo) 10 ani, de când sunt solo, am învățat să mă simt ok eu cu mine, să fiu bine fără un partener. Mă analizez odată la câtva timp, să văd dacă mă simt singură și aș vrea o relație, dar se pare că nu simt nevoia asta. Nu mă prea crede lumea, pentru că suntem învățați de mici că trebuie „să ne așezăm la casa noastră”, adică relația e obligatorie că altfel suntem incompleți, dar pe bune că mă simt extraordinar fără un partener.
P.S., că n-am răspuns la tot: presupunând prin absurd că o să mă apuce dorul de cuplu, la câte am tras în viata asta de la parteneri, ar fi zero compromisuri (mari).
Comentariu beton!17
Cu siguranţă este o temă generoasă!! Mie îmi este bine cu mine, nu am o problemă să îmi gestionez viaţa de divorţată văduvă (ehh…aşa statut social, mişto)! Am închis cutia cu compromisuri şi am o viaţă aşa cum vreu eu!! Cel mai simpatic este că diverse persoane (nu prieteni) îmi spun:
– Lasă că încă nu este târziu, o să-ţi găseseşti un partener!!
– Păi nu caut aşa ceva!! Şi chiar dacă, prin absurd aş căuta, îl găsesc pe raft la magazin??
– Vaaaai, cum poţi să spui aşa ceva??? Nu ţi-ar plăcea să nu te mai trezeşti singură dimineaţa???
– Neeeee! Dorm aşa de bine în sforăitul propriu şi personal!!!!
Comentariu beton!16
Daaa, „nu-ți REFACI viața?” Păi aia am făcut, de-aia sunt doar eu cu mine :))))
Comentariu beton!13
eu am ramas prima data singur pe la 35 de ani. Singur la modu ca eram in germania cu un coleg in apartament, dar care nu prea era chiar treaba. Ala era mai pe asperger deci eram aproape singur. A fost interesant. Din pacate m-am impretenit cu prea multe beri in perioada aia 🙂
Dar, inainte de asta nu am prea fost singur niciodata. Nu am stat singur in apartament, nu am stat singur in camin, niciodata
Anu trecut am zis ca fac o nebuni si m-am dus o saptamana pe coclauri. Fara net (sambata-miercuri, nu chiar o saptamana), cu ceva audiobookuri dar pe care nu prea le-am ascultat, vreo doua episoade dintr-un serial, ca prime a zis ca imi ajung atatea 🙂
a fost interesant, nu pot minti. Sa mergi ca prostu cate 5 ore (minim) pe zi, numa tu si creieru tau, e o experienta pe care o recomand
*am acceptat niste gelozie d-aia ireala, la un moment, pentru a nu termina relatia. Pana cand am zis „stop”
Nu am trecut.
Am ales sa imi cresc singura copiii ca alternativa la o viata de cuplu plina de frustrari si neincredere.
Si acum suntem prieteni, atata vreme cat ne leaga copiii, incercam sa minimizam efectele pentru ei.
Si-s 11 ani de atunci.
Eu sunt una dintre acele persoane care a facut multe prostii doar ca sa nu ramana singura.
E o frica viscerala in mine de singuratate. Sunt un people pleaser la baza si din cauza asta.
Si desi am peste 40 de ani deja inca ma surprind cum renunt la mine pentru a fi acceptata/primita de catre cineva.
In ultimul timp, am inceput sa iau acest lucru ca atare – aia e, asa m-am format eu. Se poate schimba asta si chiar am schimbat intr-o anumita masura tiparul, dar in momentele grele si mai ales in relatiile importante inca apare aceasta nevoie puternica de a face orice doar ca sa nu raman singura.
In acelasi timp, iubesc solitudinea de multe ori si am nevoie de timp pe care sa-l petrec singura.
Imi plac mult si drumetiile/calatoriile singura, desi prea rar le fac.
Pe cata nevoie am de oameni uneori, pe atat de mult imi vine sa fug de ei alteori. 🙂
Later edit: mi-am adus aminte sa adaug ca am avut totusi niste momente importante cand am spus STOP la timp – m-a si protejat instictul animalic si pentru asta cred ca sunt norocoasa.
Tânjesc după puțină singurătate, așa, vreo săptămână 🤔.
Mama a rămas văduvă la 46 de ani. Mie mi se pare foarte nasol să locuiești singur, să mănânci singur… dar ea tot timpul spune ca nu e singură, are prieteni cu care e permanent în contact, mă are pe mine și pe nepoții ei.
E diferență între a fi singur și a fi singuratic.
Eu nu sant o persoana foarte sociabila, dar nici asociala. Am prieteni cu care ma vad si vorbesc des, dar ma simt foarte bine singura acasa, stiind ca partenerul e pe undeva pe-aproape (serviciu, pescuit, bere sau in excursie cu prietenii etc.). Dar mi-e foarte frica de singuratatea la bătrânețe, de aia unica mea dorința adevarata, nu moft, este sa trec Styxul inaintea consortului. Stiu, sant egoista, dar efectiv mi-e groaza, si ma tot gandesc la modul serios sa-mi fac un mic depozit de somnifere sau ceva pentru la o adica…
Da, mi-e frică de singurătate. Am făcut și compromisuri și prostii numai ca să nu fiu singură. Eu am o boală psihică. Și mult timp am fost obsedată de faptul că voi muri singură, sub un pod!!!! La maturitate mi-am găsit jumătatea. Suntem ca două picături de apă. În decembrie 2023, după 10 ani și jumătate, am avut senzația că nu mai simt nimic. M-a supărat atât de tare încât seara, în baie, înainte de culcare, mă rugam să doarmă când ajung în dormitor. Chiar ajunsesem să mă gândesc să plec. Dar am hotărât să nu acționez sub impulsul momentului. Și bine am făcut. Curge din nou lapte și miere pe strada mea.
Să răspund la întrebări.
Peste înșelat cred că aș trece. Știu cum e să te îndrăgostești de altcineva deși ești deja într-o relație.
Cum am scris, am simțit că nu îmi mai plac soțul. Atât de tare mă supărase. Nu am plecat. Și bine am făcut. Mă simt din nou îndrăgostită.
Dacă nu am mai avea nimic în comun? Nimic, nimic? Atunci chiar nu ar mai avea sens.
Dar nu o să dau un verdict acum. Eu sunt genul care e de părere că numai când ești într-o situație anume poți să o înțelegi. Cred că învățăm numai din greșelile personale.
E vorba aia despre sclavie : problema apare când te obișnuiești cu ea ! No , cre’că așa.i și cu singuratatea!
Asta e din seria iarba e mereu mai verde in partea cealaltă;)
Majoritatea oamenilor ajung la o vârstă la care nu mai sunt suficient de flexibili sa se adapteze la trăitul la comun…deci poate fi rigiditate cognitivă sau bad choices, dar ceva tot e.
As vrea sa spun ca nu dar, am trecut peste cateva „chestii” doar ca sa nu fiu singur si nu mi-am dat seama sau cel putin imi zic ca nu ala a fost motivul pentru care am facut asta ci pentru ca asa am vrut eu. Sunt o fire sociabila si extrovertita; imi place sa fiu in compania altor persoane dar, nu mi-e frica nici sa staui doar eu cu mine, ba cateodata ma relaxeaza si-mi permit sa reflect asupra a ceea ce e in jur.
Vă pot da eu un exemplu de singurătate: tatăl meu, aproape 80 de ani, a pierdut-o pe mama și și-a pierdut o fiică (ea stătea cu el), iar eu stau în alt oraș, deci trec pe la el când se poate. Se descurcă singur cu mâncare, curățenie, piață (operat, cu proteze la șolduri). Are noroc că mai are oameni pe lângă el, trec pe la el destul de des. Dar nu e același lucru. Cred că bravează și nu îmi spune de fiecare dată când suferă, dar știu că se întâmplă. Și merge mai departe, acceptă. Desigur, are și el ciudățeniile lui (e o vârstă totuși), dar când mă fac mare vreau să fiu ca el. Nu am văzut om mai puternic. Aceea mi se pare singurătate, când nu alegi. Dacă poate el, se poate. Și totuși cred că nu e singur, spune mereu că le simte cumva lângă el și se roagă la ele. Așa o fi, cred că sunt acolo, nu au plecat. Dacă ar fi să-l iau drept exemplu, ar trebui să nu-mi fie frică de singurătate, aleasă sau nu. Deci da, când o să cresc mare, vreau să fiu ca el.
Comentariu beton!11
Decât singur în doi, mai bine singur cu tine.
Hello! Pentru mine, singurătatea e un lux pe care mi-l doresc intens.
Singuratatea e grea, cand e multa si nedorita. Cand te impiedica sa gusti la timp anumite bucurii ale vietii.
Singur in doi e greu, daca tu esti singurul singur ( iar celalalt nu).
Cred ca spre finalul vietii multe cupluri devin mai prieteni si mai tovarasi de drum decat in tinerete. Si nu cred ca este neaparat rau.
Cred ca cea mai grea este lipsa de activitate, de utilitate. Pentru ca atunci viata devine doar o asteptare a mortii.
Nu mi-e frica, chiar deloc. Sunt chiar foarte bine cu mine însămi. Mi-e frica doar de boală și de neputință.
Singuratare nu-i când divorțezi sau afli ca esti inselat(ă).
Nici cand sunt plecati copiii la ski, barbatul pe vapor sau pisica la operație.
Singuratare e cand nu te sună nimeni să-ți zica la mulți ani. Si nu-i singurătate de ziua ta ci in celelalte 364 de zile intre cele care nu te sună nimeni de ziua ta.
Și mai ales singuratate e cand nu găsești nimic de ales; nu poți sa faci ceva ca sa scapi de asta; cand stii ca după 3642 zile si inca 10 „ale tale” vei fi la fel de singur.
Frică? Nu. Doar resemnare.
Când e ziua ta?
Așa zis prietenă care are memorie selectivă, adică uită sistematic când e e ziua mea, in schimb sună de cate ori are nevoie să îi facem un serviciu. Asta mă deranjează.
Daca ajungi singur-singur, adica nu doar fara partener sau copii, cred eu ca pe undeva e si vina ta.
Ma gandesc ca sunt diverse situatii nefericite, mai ales cauzate de boala, care te aduc in situatia de-a nu putea relationa cu semeni de-ai tai.
Dar un om normal, nici prea destept, nici cel mai frumos, unu’ random, n-are cum sa fie singur-singur decat daca el e cauza.
Relatiile se intretin, se cultiva, se investesc timp si sentimente in ele, ingaduinta si orgoliu mai mic. Nu vin de-a gata.
Daca ajungi sa nu ai cu cine schimba o vorba sau cui da un telefon e trist. Dar tot nu e prea tarziu daca-ti constientizezi situatia si vrei cu adevarat s-o schimbi.
Nu-i neapărat sa n-ai partener și/sau sa n-ai copii ca sa fii singur.
Cat despre cauza: dacă te doare un picior; piciorul trebuie să fie cauză – îl tai nu scapi de durere, nu? Ce poți face totuși când te doare capul?
Am trecut peste multe și am acceptat multe din frică de singurătate. Mult timp.
Acum am învățat să fiu eu cu mine, am învățat să mă bucur de timpul meu și de pasiunile mele.
Și atunci când sunt cu cineva, doar să mă bucur de asta.
Imi place singuratatea, sunt introvertita. E sufocant cand ma gandesc sa impart viata cu cineva, toate relatiile mele au fost un compromis care mi-a placut si nu prea.
Cu ani in urma cand casa era plina si aveam atatea pe cap de nu mai stiam de mine ma bucuram cand se intampa sa plece sotul ceva mai mult intr-o calatorie sau sa fie copiii plecati in vacanta pe undeva. Chiar ma bucuram….
Acum, singura in aceeasi casa prea mare pentru o persoana, nu pot spune ca nu mi-e dor de acele timpuri dar tot la fel nu pot spune ca nu ma bucur de singurătatea de acum. Probail, asa cum spune seful de blog, probabil ca sunt foarte bine cu capul și cu mine însămi…..
Uneori însă intru totusi in depresie ca sunt singura sau ma bucur sa fiu temporar impreuna cu fiica mea, ginerele si nepotul meu ceea ce inseamna ca nici prea multa singuratate nu e buna. Dar cu siguranță, nu cred ca as fi acceptat o viata mizerabila doar ca sa nu fiu singura.
„O despărțire chiar înainte de a împlini 40 de ani și 6 ședințe de terapie” mai târziu… Nu, nu-mi mai e frică de singurătate. Dar dacă scriai asta în decembrie, probabil răspunsul era diferit. Uneori trebuie să-ți explice un necunoscut că nu trebuie să-ți fie rușine în fața societății. Cred că putem fi de acord că, o mare parte din frică vine și din cauza valorilor cu care am crescut. E musai ca până la o anumită vârstă să ai casă, copii, partener.
Mi e frică de singurătatea completă (mulți oameni în Franța nu au absolut pe nimeni la o anumită vârstă, nici familie nici colegi de muncă). Vecinii cheamă poliția sau pompierii când sunt nasurile strâmbate de la mirosul persoanei decedate de luni..sau ani. Bat in lemn, deocamdată mai lucrez. Prietenii sunt mai rar disponibili. Bibliotecile de cartier au înființat cluburi de lectură și vin oamenii discută și cărți și filme și muzică și seriale lângă o ceașcă de ceai și chestii de ronțăit. Și uite așa primesc mesaje „la mulți ani” sau „hai să mergem la o expoziție/ plimbare/ film”
Nu, nu mi-e frica de singuratate.
Am fost casatorita, am divortat (nu mai conteaza de ce), apoi am avut o relatie de 12 ani, care s-a incheiat acum patru ani si un pic. De atunci am fost singura. La varsta mea este destul de dificil sa mai cunosti pe cineva. Nu cred ca vreau prea mult sau cer prea mult. As vrea pe cineva sa ma tina de mana atunci cand viata doare …. se pare ca nu este asa de usor sa gasesti pe cineva, atunci cand nu faci nimic pentru asta.
Fiica mea cea mica zice ca Fat frumos vine, dar vine pe o broasca testoasa ( asta ca sa termin intr-o nota haioasa).
Merg singura in vacante si la cinema, citesc foarte mult si cam atat.
Trist? da, dar nu intr-atat incat sa disper…
Ador singurătatea. Și solitudinea. Îmi plac amândouă.
Funcționez ok si în preajma altora dar prefer „flying solo”.
Compromisuri? Un compromis pentru mine e că stau în aceeași casă cu partenerul. E un compromis care are beneficii, recunosc.
Cât despre înșelat, am mai scris într-un comm care nu-s cum s-a dus pe pix, nu consider înșelat lipsa exclusivității in relație. Suntem oameni și suntem atrași de alți oameni fără să ținem cont de legăturile oficiale.
De când eram puștoaică, am avut ceva pauze între relații și mă simțeam foarte bine așa. Nu mi-e frică deloc de singurătate, eu singură nu mă plictisesc deloc și nu am făcut si nu aș face mari compromisuri doar ca să stau într-o relație.