Articol scris de Iulia.

…

Pentru simplificarea relatării și eliminarea oricăror discuții ulterioare, să facem de la bun început precizarea că autoarea va folosi în text termenul de „români” pentru a defini românii de religie ortodoxă, având în vedere faptul că, în conformitate cu ultimele recensăminte, ortodoxismul reprezintă religia majoritară în această țară. Încheiem paranteza introductivă.

Probabil majoritatea dintre voi nu știți, că n-aveți de unde, dar vă spun eu acum. Din păcate, pentru noi anul 2025 a început cum nu se putea mai bine – respectiv cu o îngropăciune.

S-o fost dus socru-meu, despre care v-am mai povestit eu pe aici în diferite ocazii. Acu, na, la cele 94 de perișoare și jumătate adunate în ciorbița vieții, nu putem să zicem că ne-a surprins prea tare acest eveniment. Ceea ce, desigur, nu-l face mai puțin trist.

Însă nu despre tristețe vreau eu să vă povestesc azi, ci despre minunățiile pe care le implică îngropăciunea la români. Că poate mai sunt p-aici și unii mai nepricepuți în domeniul ăsta (cum am fost și noi, de altfel, până acum) și e păcat să nu știe la ce să se aștepte.

Că vedeți voi, îngropăciunea asta nu-i așa lucru simplu – moare omul, îi faci slujbă la beserică, îl bagi în groapă și pace.

Ntz. Că mai întâi și-ntâi de toate, tre să te ocupi de logistică. Adică de hainele cu care să fie îmbrăcat răposatul, de copârșeu, de accesoriile care să fie sau nu incluse alături de paltonul de scânduri – că da, e o întreagă dandana și aici: vrei cruce pe capac au ba, vrei plăcuță de nush care, vrei aia și ailaltă, de parcă mai știe ăla, săracu de el, dacă are sau nu un crucifix kitschos, de plastic auriu, pe capacul de la coșciug… Nfine.

După ce rezolvi toate aceste aspecte, pentru care, evident, decartezi o poală bună de parale, treci la „cele sfinte”. Adică la partea cu biserica, lumânările, popimea și restul dihăniilor asociate.

Acu, nu știu cum o fi prin alte părți, da acilea unde am organizat noi evenimentul, ne-au taxat practic și pentru că am respirat aerul din curtea sfintei instituții: taxă de lumânări, taxă de slujbă, taxă de tras clopotele (dada, nu glumesc!), taxă de îndesat răposatul în groapă, taxă de cărat copârșeu de colo până dincolo și dracu mai știe mai ce alte taxe.

E drept că am primit chitanțe pentru toate, ceea ce însă n-a împiedicat-o pe doamna de la lumânări să ne alerge prin cimitir, după ce se săvârșise evenimentul, să ne atragă destul de nervos atenția asupra faptului că „nu l-am omenit pe dom’ părinte!”

Adică practic, n-am achitat o taxă suplimentară fără chitanță, pentru serviciul prestat de cucernicia sa, părințelul, în cadrul activității preasfinte pentru care este remunerat prea-lumește, de altfel tot din banii noștri.

Să mai zic și că a dat-o de gard preasfântul la necrolog, și-a dat niște dude care nu prea aveau legătură cu realitatea, de era juma’ din congregație să deie în apoplexie acolo, pe loc? Nu mai zic…

Băi fraților, da tre să mărturisesc, cea mai și cea mai cruntă parte din tot circul ăsta mie mi se pare partea cu priveghiul. Și vă spui mintenaș și de ce.

Păi să vedeți. În cazul de față, priveghiul s-a organizat în incinta denumită, foarte adecvat, de altfel, casa rece. Adică locul ăla unde se depune răposatul înainte de a fi dus la garsoniera cu ușa în tavan.

Iar, nu știu cum e prin alte părți, dai aici, casa aia rece chiar era rece de îți îngheța sufletu’ în tine. Bine, înțeleg că probabil are legătură și cu conservarea, dar asta nu a făcut lucrurile mai puțin sinistre.

Însă partea mai sinistră abia urmează. Căci în acea înghețată incintă, nu vă imaginați că eram decât noi, cu mortul nostru și jalea noastră. Ntz. Fix în situația de față, mai era încă un familion. Cu mortul aferent, firește, că doar nu veniți în scopuri turistice.

Că vedeți voi, acoloșa, în incinta aia, copârșeiele se amplasează pe un soi de capre din lemn. Care, în cazul de față, erau vreo 5 sau 6 la număr și da, erau numerotate. Și presupun că ocuparea lor se făcea în ordinea sosirii, că noi am prins locul cu numărul 2.

De altfel, când au adus cei de la pompe funebre răposatul acolo, doamna care dădea abulic cu mătura prin încăpere ne-a comunicat (fără s-o fi întrebat nimeni, nimic, de altfel): „Stați liniștiți, că nu e singur, ote, mai are un coleg acolea!” îndreptând bărbia spre numitul „coleg” – de parcă nouă ne-ar fi scăpat detaliul celui de-al doilea sicriu din incintă.

Mbooon. Deci doi morți într-o încăpere. Minunat, n-am ce zice! Și grotescul abia începea. Că urma, nu-i așa, priveghiul.

Care în ce constă, practic? Păi se adună acolea, în cripta aia înghețată, luminată de câteva neoane chioare, îmbibată în miros de lumânări arse, o gașcă de cetățeni, să păzească răposatul.

Dar asta nu e tot. Că tu, în calitate de organizator, tre să le oferi creștinilor ălora ceva – o atenție, o măslină… La propriu. Deci practic, pui de-un fel de mică petrecere câmpenească, ori de-un bufet suedez, cum vreți s-o luați, cu cozonac, alune, măsline și ce te mai lasă pe tine sufletul, la vrun metru-doi de coșciugele în care hodinesc niște oameni.

Și pentru că, oarecum firesc, invitații se cam codesc să se apuce să bage în ei ca la olinclusiv, tu, ca o gazdă bună ce te afli, te apuci să-i fugărești p-acolo cu câte un platouaș: „Hai, da vă rog, luați! Da măcar o alună, un pateu cu ciuperci, sau o feliuță de cozonac! Da un pahar de Fanta n-ați vrea?”

Toate astea, în timp ce la petrecerea învecinată se derulează cam același scenariu. Normal, babele prezente la ambele evenimente monitorizează cu atenție și curiozitate absolut nedisimulată ce se servește „dincolo”, ca să poa să dea apoi raportul la alte babe și neamuri despre cum a fost de bine sau de prost, de bogat sau de sărac organizată chermeza.

În același timp, prin locație se mai tot perindă câte unii, care vin să aducă nelipsitele coroane. Baiul cu treaba asta e că, de foarte multe ori, ăia însărcinați cu adusul coroanei nu-s cunoscuți direcți ai răposatului, ci copchii sau chiar nepoți ai unora care l-au cunoscut pe răposat, dar n-au cum să ajungă, așa că trimit reprezentanți.

Care reprezentanți, săracii, se întâmplă să nu prea cunoască lumea prezentă, așa că se apucă și ei și lasă coroana de care au târât până acolo pe unde apucă. Și așa se face că te poți trezi cu vreo hărăbaie din aia din crengi de brad și flori urâte, plus o sinceră condoleanță scrisă cu markerul negru pe panglică, din partea familiei Piscupescu.

Asta deși nici răposatul, nici tu, nici vreo altă rubedenie n-ați cunoscut vreo familie Piscupescu vreodată. Da gestul contează, nu-i așa?

E, dar cea mai și cea mai tare fază din toată povestea asta a fost următoarea, și vă jur că e 100% reală și adevărată.

La un moment dat în timpul evenimentului, își face apariția părințelul. Care vine să lălăie ceva acolo, să zică de loc cu verdeață și doamnemiluiește și toate alea.

Evident, dat fiind faptul că era vorba despre doi răposați, slujba se ține în paralel, că doar tre să eficientizăm lucrurile, nu-i așa? Bine, taxele pentru prestație nu le-am plătit pe din două cu vecinii de casă rece, da mă rog…

Mno, și vine omul nostru, zice ce are de zis, blagoslovește ce are de blagoslovit, după care se întoarce pe călcâie și, în timp ce se îndreaptă agale spre ieșire, mai face o semi-întoarcere și zice: „Cine pleacă ultimii, vă rog să suflați în lumânări și să stingeți lumina. Aveți întrerupătoare acolo, acolo și acolo!”

Și cu gesturi demne de-o stewardesă pe-un zbor wizz spre Torino, care indică localizarea ieșirilor de urgență din avion, indică din mers cu mânuțele grăsune spre locurile unde se află întrerupătoarele din încăpere, după care părăsește incinta.

Am stins lumina la plecare, că ce era să și facem, să nesocotim indicațiile preacuviosului?

PS: abia aștept să apară ăia care or să se opărească c-am făcut mișto de așa un eveniment!

sursa foto: freepik.com