De multă vreme nu am mai avut o senzație de satisfacție atât de mare ca acum, când tocmai i-am văzut pe angajații din Senat ieșiți la protest pe motiv că numărul de posturi va fi redus cu 178 de persoane. Mai exact, de la 796 la 618 persoane, scopul fiind reducerea cheltuielilor.

Ce mai jale, ce mai zbucium, ce mai lacrimi, când li s-a comunicat că pentru a stabili cine rămâne și cine pleacă se vor da concursuri pe post.

Vă dați seama? Să ți se vorbească despre concursuri pe post, când tu știi exact că ești angajat acolo pe bază de pile și relații?

Să ți se pomenească termeni precum „stabilire de competențe”, când tu știi foarte bine că singurele tale competențe sunt din zona de viteză la făcut unghiile?

Ce nenorocire, prieteni, ce nenorocire!

Vă zic, de multă vreme nu m-a mai încercat o asemenea satisfacție, am avut un micuț început de orgasm când mă uitam la fețele lor contorsionate la auzul veștii că-și vor pierde posturile călduțe, plătite din banii noștri, ca să nu facă nimic.

Vă dați seama cam care e procentul de angajări pe pile și cam unde ajunge nivelul de incompetență, la Senat, dacă s-au revoltat doar la ideea că vor fi puși să dea concurs pentru posturi?

Băi, nu știu, dar în capul meu e că, dacă ești bun în ceea ce faci, n-ai nicio problemă cu niciun concurs. Dimpotrivă, ar trebui să fii bucuros că vei putea să demonstrezi că ești angajat pe bune, pe un post pentru care ești competent.

Nu că ești o eᴜցIenă plătită din bani publici să paraziteze Senatul.

P.S. Doamna asta, Cristina Târteață, era cea mai vehementă și cu gura cea mai mare. Oare de ce?