Articol scris de I.

Autorul a preferat să rămână anonim pentru că, citez:

„Prefer să rămân anonim. Dacă ar fi să mă întrebi ce am învățat din sistemul bolșevic, am învățat anonimatul. Pentru că și facultatea de Drept pe care am făcut-o m-a învățat că orice spun poate fi folosit împotriva mea. Tocmai din acest motiv nu sunt pe nicio rețea de socializare”.

Îl înțeleg, o să înțelegeți și voi citind mai jos: omul s-a fript o dată cu ciorbă, acum suflă și-n iaurt.

Nu vreau să conving pe nimeni sau să schimb ideologii.

Vreau doar să vă scriu câteva rânduri referitor la această perioadă și la alegerea ce urmează să o facem peste câteva zile. O să vă povestesc pe scurt din experiența mea personală.

Sunt născut în URSS, mai exact în RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldova).

La vârsta de 6 ani, am trăit primul război – cel din Transnistria. Cică au venit forțe eliberatoare și pașnice ale colosului sovietic să ne elibereze. De cine? De ce? Nici în ziua de astăzi nu știu și nu am aflat.

Un fapt este clar: până și în ziua de astăzi, rușii au rămas acolo, cu tancuri, TAB-uri, forțe terestre și tone întregi de muniție.

În acel moment, am crezut că mi-am pierdut părinții – pentru câteva zile, ce-i drept – căci au fost cadre militare și au fost mobilizați fără drept de apel. Norocul a fost că a durat puțin și au revenit acasă sănătoși și nevătămați.

Din păcate, o parte dintre rude – verișori, mătuși și unchi, familii întregi care erau foarte aproape de zona de conflict – au fost strămutați cu forța din respectiva zonă. Norocul lor a fost că, de data asta, i-au strămutat în România, în mare parte, și nu prin Siberia sau Iakuția, cum au făcut-o în alte vremuri apuse.

Am avut norocul și oportunitatea să plec din Moldova la 14 ani, când am venit să studiez fix la Timișoara – exact în orașul unde a început Revoluția. Un privilegiu pentru mine.

Acum ceva timp, a început invazia în Ucraina – iarăși colosul sovietic vrea să își arate forța. Îl prinde la mijloc pe verișorul meu, împreună cu familia lui, în Crimeea.

Din nefericire, era cadru activ în marina militară. În doar câteva zile, au fost obligați să întoarcă armele și să lupte împotriva cumnatului său (căci este căsătorit cu o localnică ucraineancă). Doar în pielea lui să nu fii – cum să îi spui soției că acum trebuie să tragi în frații ei?!

A urmat invazia și, peste puțin timp, alte rude de-ale mele – unchiul și cei doi verișori din Donețk – au rămas fără munca de-o viață, când blocul lor a fost bombardat într-o după-amiază. Trist…

La fel de trist este să văd și cum cei care sunt la putere în România astăzi nu reușesc să facă această țară mai prosperă. Norocul este că suntem foarte descurcăreți – asta este o certitudine!

Nu zic că ei sunt cei buni sau corecți, dar sincer, parcă e mult mai greu să suporți pierderea cuiva din cauza armelor și războaielor produse pentru anumite interese decât pierderea cuiva provocată de o molimă în fața căreia mulți de pe acest pământ au fost neputincioși.

Sper că nu am devenit plictisitor și o să închei ideile imediat, spunând că Germania a pierdut două războaie mondiale. Rusia a fost în tabăra câștigătoare. Unde se află ambele acum din punctul de vedere al dezvoltării și al traiului? E o întrebare retorică…

Nu vreau să mă trezesc, în perioada următoare, că vine cineva la ușă și mă obligă să plec în Kamceatka sau altă zonă îndepărtată a Rusiei, pe partea cealaltă a globului, doar pentru că „așa trebuie”, pentru că „și acolo e nevoie de populație” sau pentru că „aici trăim prea liber și am dreptul să scriu aceste rânduri”.

Dar, într-un final, fiecare votează așa cum îi spune sufletul, inima, conștiința… Și vreau să sper că votul va fi unul sincer, gândit, cumpătat și nu doar o răzbunare.

P.S. Dacă vreți să vedeți cum e, poate mergeți odată într-o excursie sau într-un concediu în acea zonă, în timpuri pașnice, desigur. Dar nu cred că va fi la fel de plăcut ca un concediu în Grecia, Italia, Germania sau altă țară europeană.