Am zis „după” pentru că, deși încă se joacă, pentru mine Euro s-a terminat.

Pentru mine, Euro s-a terminat odată cu golul de 2-0 din minutul ’83 al meciului cu Olanda. Am avut locuri la tribuna 1, într-o zonă neutră, în care stăteau și români, dar și mulți olandezi.

Olandezi care, condescendenți și aroganți, se uitau la noi, românii, ușor superior și ușor amuzați, cam cum te uiți la un copilaș care abia învață să meargă.

Aș fi dat orice să văd cum se ridică copilașul și le fute o smetie peste bot. Aș fi dat orice, literalmente orice, să pot trăi satisfacția unui gol de 1-0 sau 1-1 al României. Să văd măcar pentru câteva minute cum li se transformă aroganța în stupefacție.

La pauză, ne băteau pe spate și ne ziceau din astea cu „good game, vai, ce bine ați jucat, nu ne așteptam, o să fie greu în repriza a doua”, dar le citeai în ochi aroganța și că nu cred niciun cuvânt din ce spun.

De-aia după golul de 2-0, din minutul ’83, m-am ridicat și-am plecat, am urmărit sfârșitul meciului de pe culoarul de ieșire, pentru că nu aveam chef să le mai suport încă o dată aroganța și la final.

Mai degrabă mi-aș fi tăiat o mână decât să-i aud din nou cum spun ipocrit: „mvai, ce bine ați jucat, am avut noi mai mult noroc” și alte căcaturi pe care n-aveam niciun chef să le mai aud.

Da, pentru mine Euro s-a terminat atunci.

Mă voi uita cu foarte multă plăcere la meciurile din sferturi, semifinale și finală, dar nu voi mai avea emoții, nu voi mai face calcule, nu mă va mai interesa cine se califică, nu va mai fi nimic ca până acum.

Pentru mine, Euro fără România va fi cu totul altfel decât ar fi fost cu România.

Dar dincolo de trăirile mele, să știți că acum, la Euro 2024, a fost prima oară când am contat ca suporteri. Fără îndoială, spectatori români au mai fost și la alte turnee finale, dar ăsta este primul în care contăm. E primul în care arătăm și noi cum vedeam înainte doar pe la televizor.

Am fost mulți, extrem de mulți și foarte uniți. Faptul că oamenii voiau să vină la stadion îmbrăcați în galben spune multe despre modul în care echipa i-a unit pe oameni în jurul ei.

La turneele de până acum, chiar dacă mergeau și români, nu aveam o identitate de grup, nu contam în ochii celorlalți. Mai vedeai grupuri răzlețe în galben, dar eram departe, eram la ani lumină, de „zidul galben” de la Euro 2024. De data asta am umplut stadioane și le-am făcut să vibreze.

La Frankfurt, la meciul cu Slovacia, am fost cei mai mulți români. Aproape tot stadionul era în galben, slovacii ocupau doar o peluză și un pic. Nu știu dacă vă dați seama cât de puternică este senzația să vezi zeci de mii de tricouri galbene pe un stadion din Germania.

Nu știu dacă vă dați seama cât de puternică este senzația să auzi cum bubuie tribunele când acele câteva zeci de mii de oameni strigă din tot sufletul: „România – România”.

Da, este prima oară când contăm ca suporteri și sper din suflet să mai trăiesc așa ceva în această viață.