Ce ciudat e să aud comentariul meciului în română. E primul meci, de la acest Euro, când aud comentatori români. Păcat, mă obișnuisem cu ai nemților, măcar ăia comentau de pe stadion, nu ca ai noștri de pe canapea. Deși nu înțeleg aproape nimic din germană, să știți că se simte din tonul și energia comentatorilor când sunt la fața locului și când nu.

Dacă vă așteptați la o primă optime spectaculoasă, ei bine, vă așteptați de pomană. Și eu am crezut, dar prima repriză a fost la fel de palpitantă ca asediul pensionarilor la promoțiile la tigăi.

Câteva minute trecuseră și Murat Yakin deja făcuse primul început de preinfarct când l-a văzut pe Granit Xhaka cum se așază singur pe iarbă și cere echipă medicală. L-am înțeles, Elveția fără Xhaka e ca un supermaket rămas fără case de marcat, te plimbi printre rafturi, pui în coș ce-ți trebuie, dar nu ai cum să le iei acasă.

Mă uitam la elvețieni ce bine joacă și încă o dată mi-am dat seama cât de importante au fost cele patru puncte pe care naționala noastră le-a luat cu Elveția în preliminarii.

Mai ales că meciul ăsta cu Italia s-a desfășurat cam pe aceleași caracteristici cu cel împotriva noastră de la Lucerna. Elveția a atacat în valuri, Italia s-a apărat pe două linii având tot atâta chef să atace, cum am eu să vizitez Phenianul.

Singura diferență ar fi că Italia nu are un Mihăilă. Bine, dacă e să fiu foarte corect, nu prea are nimic în afară de portar. Italia, fără Donnarumma, ar fi văzut optimile Euro fix precum comentatorii protv-ului: la televizor.

A simțit-o pe pielea lui și Embolo, în minutul 28. Scăpat în careul italian mai singur decât Macaulay Culkin atacantul elvețian a trimis fix în singurul loc în care nu trebuia să trimită, din cei 7,32 metri ai porții: în brațele lui Donnarumma.

Nici Freuler nu cred c-ar fi reușit să marcheze, în minutul 37, dacă se uita în ochii lui Donnarumma. Dar a făcut preluarea cu dreptul fără să uite spre poartă, iar când a dat drumul la stângul deja era prea târziu.

După gol, Italia a continuat să joace fix ce juca și înainte: nimic. Sper doar că la pauză i s-au luat măsurile pentru statuie portarului italian, pentru că fără el, scorul corect după 45 de minute ar fi trebuit să fie 3-0 pentru băieții din țara cu neutralitatea. Statuia să fie din bronz, că ipsosul e pentru picioare rupte.

Hai că după pauză o să fie altfel, m-am încurajat, poate se enervează pensionarii că s-a terminat stocul la tigăi. Și-a fost.

Nu trecuseră decât vreo câteva secunde când Vargas, cu un șut din stratosferă, a anulat comanda. Cum care comandă? Pentru statuia lui Donnarumma.

La 2-0 pentru Elveția, a început să atace și Italia. Bine, ea a început, dar cu începutul a rămas. La cum se desfășurau atacurile squadrei azzura, cred că m-aș fi descurcat și eu în poarta elvețiană. Măcar că ocupam un procent destul ridicat din suprafață, și tot nu luam gol.

Italia nu știe să atace când are doi atacanți pe teren. Trebuie scoși amândoi și băgați măcar doi fundași ultra-defensivi ca să scoți ceva inteligibil de la squadra. Treabă pe care Spalletti se pare că încă n-a aflat-o. Poate se prinde totuși, după ce echipa lui a avut un singur șut pe poartă în 92 de minute.

Final de meci. Fără un Mihăilă italian pe teren, Elveția trimite Italia acasă folosind cam 85% din echipa care a terminat grupa preliminară în spatele României. Știu oameni care încă râd de egalul ăla de la Lucerna. Cine știe, poate acum le mai trece râsul.