Înainte de meciul ăsta pe care l-am așteptat, de ce să mint, mi-am zis că dacă Spania bate Italia va fi campioană europeană. După mine, ăsta era testul. Dacă îl treceau, eu cred că nimic nu-i mai poate opri, nici măcar Germania. Și l-au trecut.

Marele ghinion al italienilor și nu numai al lor, cred că al cam tuturor formațiilor de la Euro, este că în Spania nu se dă examen de bacalaureat. Că dacă se dădea, la ora asta Lamine Yamal ar fi avut treabă să răspundă la întrebări despre Cervantes și Gabriel Garcia Marquez.

Pe mine mă fascinează cum un copil de 16 ani făcea cam ce voia pe partea lui Dimarco, un fundaș clasic de serie A, genul care-ți scoate doi premolari cu cotul și tot el îi face scandal arbitrului că tragi de timp. Iar ăsta micul, cu fața lui de adolescent imberb și veșnic mirat, trecea pe bulevardul Dimarco cum traversez eu la Victoriei.

Foarte, foarte puternică această Spanie, mi-a lăsat impresia că dacă accelerează poate să facă ce vrea pe teren.

De altfel, nu mai văzusem de multă vreme o squadra azzura înghesuită în halul ăla cu toți jucătorii în 25 de metri de propria lor poartă. Băi, dar toți, mă uitam la ei cum stau pe două linii ca Bacăul când venea în Ghencea, pe vremuri. Ok, după gol au mai ieșit din careu, dar până atunci niciodată.

Știți câte șuturi a avut Italia în prima repriză? Unul singur, mult în afară cadrului porții, și ăla venit în minutul 45. Știți câte a avut Spania tot în prima repriză? Nouă șuturi dintre care patru pe poartă și două blocate.

În repriza a doua, a mai avut șase, până să vină autogolul. Pentru că da, când a văzut că nu mai reușeau s-o bage odată în poartă, s-a plictisit și Dumnezeu acolo sus și l-a trimis pe Calafiori să rezolve cazul.

După care s-a luat cu altele, altfel muta mai jos cu 3 centimetri traiectoria trasorului expediat de bascul Nico Williams. Dacă cineva are mâine curiozitatea să intre pe VELTINS-Arena din Gelsenkirchen, o să constate că se aude un zbârnâit ușor. Când o se apropie de teren, o să-și dea seama și de unde se aude: de la bara transversală care încă mai vibrează după șutul lui Williams din minutul 70.

Ultimele minute au fost o încântare. Spania a făcut efectiv ce-a vrut pe teren, mingi trecute printre picioare, pase dintr-o bucată, ieșire din apărare în ritm de tiki-taka, pur și simplu le-au ascuns mingea italienilor și n-aveau nici măcar bunul-simț să strige „rece” sau „cald”, să știe bieții ragazzi cam pe unde e.

Știți cu câte șuturi pe poartă a terminat Italia meciul? Unul singur. Știți câte a avut Spania? Opt. Și patru blocate de Donnarumma. Apropo, fără Donnarumma, acum am fi vorbit despre o umilință istorică a Italiei. Cred că asta spune tot de spre Spania de la acest European.

Ce echipă, amigos, ce echipă!