Filme și seriale de (ne)ratat

Pentru vreo două dintre ele trebuie să-mi mulțumiți că v-am avertizat.

👉 The Regime – mini-serie, Max (fostul HBO Max)

Am refuzat să mă uit la el până nu s-au strâns toate episoadele sezonului, pentru că speram să fie o revelație de serial care să nu mă lase să mă ridic de pe canapea. Și n-aveam chef să mă uit la el așteptând să mai apară câte un episod nou în fiecare săptămână.

Am așteptat degeaba, că l-am oprit după două episoade.

Citisem despre el, știam despre ce-o să fie vorba și abia așteptam să văd cum și-au imaginat producătorii un regim dictatorial în vremurile noastre. Problema e că așa cum și l-au imaginat ei nu corespunde deloc cu așteptările mele. Nu zic că e rău, spun doar că mie nu mi-a plăcut.

Kate Winslet e bună, actorii sunt buni, dar scenariul e mult prea absurd pentru mine. Tușele alea groase, ridicolul personajelor, pupincurismul grotesc care e prezent la orice pas, nu sunt deloc pe gustul meu. Eu înțeleg c-au vrut să facă mișto de regimurile totalitare, dar pentru mine, care am trăit o treime din viață într-un astfel de regim, nu a avut efectul scontat.

Când duci povestea în extrema cealaltă o faci să nu mai fie credibilă.

Pe scurt, nu mi-a plăcut, dar sunt convins ca nu sunt eu publicul lor țintă și că există oameni cărora le place. Probabil nu sunt eu unul dintre ei.

👉 Complotul bonelor – film, Netflix

Prieteni, trebuie să-mi cer iertare de la toate filmele despre care am zis vreodată ca sunt proaste. Abia după ce vezi „Complotul bonelor” înțelegi cu adevărat ce înseamnă cu adevărat limita de jos în materie de filme și că nu mai ai voie să zici niciodată despre vreun alt film că e prost.

Oameni buni, „Complotul bonelor” nu că e prost, e ceva ce cuvintele sunt prea sărace ca să poată descrie. Este în același timp și slab, și cringe, și penibil, și complet lipsit de orice ar trebui să însemne un film cât de cât decent.

Mi-e lene să caut cine l-a finanțat, dar sper c-a fost făcut în întregime pe banii Anamariei Prodan (da, da, acea Anamaria Prodan) altfel eu n-am cum să înțeleg cine ar fi putut s-o distribuie pe femeia asta într-un rol principal. Doamne apără și păzește, n-am cum să vă descriu cât de rău te simți când o vezi pe ecran. Începe să te ia capul doar când o vezi, dar când mai începe și să vorbească te ia cu vertij d-ăla nasol.

Din păcate, Anamaria Prodan nu e cel mai rău lucru care i se întâmplă acestui film. Da, deși pare imposibil, în „Complotul bonelor” există ceva care este mai ridicol decât Prodanca: copiii. Copiii care apar în acest film joacă atât de prost că ți se strânge carnea pe tine la fiecare replică.

Ok, e un lucru mega-cunoscut că-n filmele românești nu apar niciodată copii care știu să joace, dar copiii din filmul ăsta sunt mult sub orice am mai văzut vreodată.

Nici măcar nu știu cum aș putea să vă explic ca să puteți înțelege cu adevărat cât de groaznică e situația. Pur și simplu simțeam o înțepătură în timpane, care urca imediat spre creier, de fiecare dată când unul dintre ei deschidea gura.

Efectiv nu înțeleg cât e de greu să faci un casting în care să alegi niște copii care să fie în stare să spună trei vorbe fără să pară că le citesc de pe foaie. Ca să nu mai spun că măcar jumătate dintre ei aveau nevoie de logoped sau măcar de niște cursuri de dicție. Vă dau cuvântul meu că n-am văzut în viața mea ceva mai îngrozitor în materie de copii în filme.

Și sunt mulți, fraților, sunt 12 copii în „Complotul bonelor”. O duzină de copii complet lipsiți de talent pot împinge către sinucidere și un călugăr budist care a atins Nirvana. Mă mir că n-am făcut AVC.

Sper din tot sufletul meu că Cristi Iacob (cel care face rolul principal masculin) a luat măcar 100.000 de euro pentru mizeria asta în care a acceptat să joace.

O să vă mai spun doar că dintr-un soi de masochism pe care nu-l înțeleg nici măcar eu, am vrut să-l văd pe tot. Mi-am zis că nu mă face el pe mine și n-am cum să nu rezist până la ultimul cadru. 28 de minute și 41 de secunde a fost tot ce-am putut. Aproape o jumătate de oră pe care nu mi-o va mai da nimeni înapoi niciodată.

Doamne apără și păzește!

👉 Cazul Asunta – mini-serie, Netflix

Înfiorător de trist și înspăimântător de real, „Cazul Asunta” este o mini-serie făcută după o poveste adevărată. În anul 2001, o familie de spanioli din Santiago de Compostela adoptă o fetiță din China. Botezată Asunta, bebeluș în vârstă de câteva luni, era și primul copil chinez adoptat vreodată în Spania.

Pe 22 septembrie 2013, părinții reclamă la poliție dispariția fetiței, iar câteva ore mai târziu, Asunta Basterra este găsită moartă pe un câmp din apropierea orașului. Începe ancheta și, ce să vezi, reiese că cei doi părinți adoptivi sunt principalii suspecți.

Prieteni, este pentru prima oară când opresc un serial făcut după un caz real ca să caut detalii pe google. Atât de tare îi uram pe cei doi părinți, că-mi doream să citesc c-au murit amândoi în chinuri.

Ce m-a șocat cel mai tare a fost că nici măcar n-au un motiv real pentru care au omorât-o. Pur și simplu s-au plictisit de copil și și-au zis că cel mai simplu e s-o omoare. Că știți cum e, dacă te apuci s-o abandonezi în grija statului, ai multe acte de semnat, plus ca ce-o să zică lumea? Că n-ați fost părinți buni? Nu ne permitem una ca asta, imaginea e totul, lasă că mai bine o omorâm.

Mi s-a făcut scurtcircuit în creier când cei doi se încurajau reciproc să scape de copil:

– Până la urmă, i-am dăruit 12 ani de viață bună.

Mi s-a tăiat respirația, jur.

Nu știu, faceți cum vreți, dar dacă aveți stomacul tare, zic c-ar trebui să vă uitați la el. E bine scris și bine jucat.

👉 Lies and Deceit – serial, Netflix

Pornise bine, mă prinsese, m-am uitat la primele două episoade, după care s-a transformat și ăsta în telenovelă. Pentru că mi se părea atractiv subiectul, am strâns din dinți și-am mai răbdat un episod.

L-am închis în secunda în care fata aia din rolul principal se apucă ea să investigheze chestii de una singură. Am lăsat-o să investigheze liniștită fără să mă mai știe și pe mine pe capul ei.

👉 Warrior – serial Netflix

Nu m-am putut uita la el. Deși subiectul era pe genul meu, deși este foarte bine realizat (s-au băgat bani mulți și asta se simte), deși este foarte bine scris și foarte bine jucat, nu am putut să-l văd. N-am putut trece peste faptul că e jucat în engleză. Ba nu, e mai rău de atât, din când în când, personajele mai bagă și ceva cuvinte în chineză.

Nu știu, dar eu când îi vedeam pe membrii aceluiași clan vorbind între ei în engleză, după care mai băgau și o frază în chineză, pur și simplu mă lua capul. Prin urmare, cu tot regretul, pentru că părea bun, am renunțat la el.

Nu pot, pur și simplu nu pot, am pățit asta cu multe filme și seriale, exemplul suprem fiind „Roma”, una dintre cele mai bune producții ale tuturor timpurilor. Când îi auzeam pe romanii ăla vorbind engleză mi se făcea scurtcircuit în cap.

Știu că sunteți mulți cei care nu aveți problema asta, eu o am. Prin urmare, mingea e la voi. Dacă nu vă interesează în ce limbă vorbesc ăia, sfatul meu e să vă uitați la „Warrior” că e foarte bun. Mai are și trei sezoane, deci v-ați scos, aveți ce vedea juma’ de vară.

👉 El correo – film, Netflix

Din când în când am nevoie de filme de acțiune care să mă țină în tensiune fără să se omoare jumătate din personaje, fără să se bată, fără să se împuște. Iar dacă serialul e de limbă spaniolă, fără să se transforme în telenovelă, dacă se poate.

Adică fix ce-a reușit și El Correo (Curierul) ăsta. E ok, merge la marele fix într-o seară de weekend în care n-ai avut chef să ieși.

Paranteză fără legătură cu filmul. Dacă vă întrebați de ce mă uit la atâtea filme și seriale spaniole, răspunsul este unul singur: de lene, compadres.

Îmi doresc să învăț spaniolă și mi-e groaznic de lene să mă apuc cum trebuie de ea. Așa că mă uit la filme și sper să se prindă câte ceva de mine. Păi au învățat ele gospodinele spaniolă din telenovele și eu nu pot?

Am închis paranteza.

👉 Crooks – serial Netflix

Ăsta e un serial de acțiune nemțesc (dacă nu e austriac, că mi-e lene să caut) și nu e rău deloc. Nu e vreo lumină sau vreo capodoperă, dar pe mine a reușit să mă țină conectat la el și în relativă tensiune. Dacă l-am dus până la capăt înseamnă că și-a făcut treaba.

Pe scurt, e genul ăla de serial pe care uiți că l-ai văzut, după un timp. Trec vreo doi ani, dai din nou peste el și te apuci să-l vezi. Te uiți la primele episoade, ți se pare cunoscută acțiunea, dar nu știi de unde. Până la urmă îl duci până la capăt liniștit și a doua oară.

Mno, dacă aveți chef de ceva care să nu vă pună creierul în funcțiune prea tare, dar să vă și țină acolo, „Crooks” ăsta e serialul.

👉 Shōgun – serial Disney+

Oameni buni, aici am nevoie de ajutorul vostru. Seria „Shōgun” rulează pe Disney+, dar eu nu am această platformă de streaming. Dacă mă apuc s-o instalez și să plătesc abonament, aș face-o strict pentru „Shōgun”. Ok, probabil voi găsi și altceva de văzut pe-acolo, dar în momentul ăsta doar pentru seria asta aș lua decizia să-mi instalez Disney+.

Aici vine momentul în care am nevoie de voi. Dacă sunteți pe-aici care l-ați văzut, merită „Shōgun” să fac asta?

Vă întreb pentru c-am citit că nu respectă cartea, ba mai mult, c-o masacrează, că face praf povestea, or eu n-aș suporta să văd că-și bat joc de Anjin-San sau de Seniorul Toranaga. Dacă se ating de un singur fir de păr de-ale lui Mariko-San, îl opresc în secunda doi.

De-aia vă întreb dacă merită sau să stau pe fundul meu?