Articol scris de Iulia.

Și nici facere de bine cu de-a sila.

Înainte să vă întrebați dacă am luat-o complet pe câmpii, să vă zic de unde m-am pornit. Au fost, în esență mai multe surse, dar ideea principală care m-a râcâit a fost asta: la noi e o problemă să scapi de lucrurile de care nu mai ai nevoie.

Situația 1: acum vreo 2 sau 3 ani i-am eliminat copchilului pătuțul de bebe și i-am luat pat „de băiat mare”.

Având în vedere faptul că toți prietenii noștri cu copii fie aveau deja un astfel de obiect, fie aveau copii prea mari ca să le mai fie de folos, m-am trezit în fața următoarei dileme: ce fac eu acu cu pătuțul ăsta?

Să îl scot afară, împreună cu pubelele de gunoi, nu-mi venea. Era totuși un pătuț absolut în regulă, fără probleme. În plus, după cum toți cei care aveți copii probabil știți, când scapi de un asemenea obiect, mai trebuie să scapi și de o serie de obiecte conexe: saltea, așternuturi, plăpumioare și altele asemenea.

De vândut nu aveam chef să îl vând, pentru că am mai încercat în trecut să merg pe drumul ăsta iar rezultatul a fost că, după câteva zile de primit mesaje cretine, îmi venea să-mi rup un picior și să mă bat singură cu el.

Dacă n-ați încercat niciodată să vindeți ceva (altceva decât case sau mașini) pe olx sau alte platforme similare, nici nu vă sfătuiesc să încercați.

Nu de alta, dar să zicem că pui la vânzare un ceainic și treci acolo preț fix 5 lei, nu negociez, nu mă interesează schimburi. Vei primi minim 20 de mesaje cu textul „preț?”, alte 20 cu „ofer la schimb 2 găini și un carton de ouă proaspete”, alte 15 cu „negociabil?”, vreo 10 cu „ăsta e jaf la drumu mare, cine crezi c-o să-ți dea atâta pe janghina aia, fir-ai a dreq panaramă care vrei să jecmănești oamenii” și așa mai departe.

Dar divaghez. Ziceam deci că nici vânzarea nu era o opțiune pe care să o iau în calcul. Așa că îmi mai rămânea o singură variantă: să îl donez.

Așa că m-am gândit că cel mai bine ar fi să postez anunțul pe grupul comunei, gândindu-mă că i-ar fi mai simplu să vină să îl ia cuiva aflat pe o rază de 5 kilometri, decât unuia de la dracu cu crăci.

Am scris deci că donez pătuțul, plus o serie de „accesorii” și o ditamai cutia cu haine de bebe cu care nu mai aveam ce face. Singura condiție era ca doritorul să vină să le ridice personal.

Nu vreți să știți câte mesaje am primit pe filmul: Pătuțul nu-mi trebuie, da nu ai cumva niște papuci? Sau: Da așternuturile sunt numai bleu și verzi? Pe roz n-ai deloc? Sau: Hainele de bebe sunt numai pentru vârsta X? Că eu am nevoie pentru vârstă mai mică/mai mare. Sau: Îmi place, da n-am mașină, adu-l tu!

Nici nu știam dacă să mă enervez sau să râd, de fiecare dată când îmi bâzâia telefonul, semn că s-a mai ivit vreun „doritor” sau vreo „doritoare”. Până la urmă am reușit să găsesc o familie care chiar părea să aibă nevoie de el, doar că mi-au spus că efectiv nu au cum să vină să îl ia, așa că m-am dus eu și l-am dus, împreună cu tot restul cartafuselor.

Situația 2: Prin iarnă m-a apucat iar un oareșce având al prăbușirii, așa că într-un week-end am executat un raid grav de tot prin dulapuri, atât la noi, adulții, cât și la domnul fiu.

Rezultatul? Am adunat nu mai puțin de 6 saci de 180 l cu chestii. În cea mai mare parte haine, dar și vreo 2 saci cu jucării.

Și stăteam eu și mă uitam așa luuuung la sacii ăia, și aducându-mi aminte de episodul „Pătuțul” m-a apucat așa, o oarecare disperare.

Și cum mă tot întrebam eu ce naiba să fac cu toți sacii ăia, mi-a venit un gând: ce-ar fi să mă duc la popa din sat? Să-l întreb pe el dacă are idee de ceva familii mai nevoiașe, de oameni care să aibă nevoie de niște lucruri. Că mna, ai zice că popa își cunoaște enoriașii, mai ales la sat, nu?

Ca să fim bine înțeleși: tot ce era în sacii ăia erau lucruri absolut utilizabile, nu erau gunoaie. Tot ce a fost rupt, pătat, tocit, pe scurt, neutilizabil, am pus separat și am dus la gunoi.

Pe scurt, popa nu mi-a fost de nici un ajutor. Așa că mi-am extins antenele prin vecini. Nimeni n-a știut să îmi indice vreo familie care să aibă copii atât de mici sau să fie atât de nevoiașă încât să se bucure de lucrurile alea.

Deja mă luase plânsul amestecat cu niște transpirații reci, gândindu-mă că altă soluție n-am, va trebui să pun iar anunț de donație și iar o să mă trezesc cu jde mesaje care mai de care mai cretinopate și/sau mai nesimțite.

Într-un final n-a mai fost cazul, că m-a lovit norocul sub forma vecinului de alături, care mi-a zis că are el niște rude într-un sat din apropiere, rude care au copil mic și care sigur s-ar bucura, atât de hăinuțe, cât și de jucării.

Ei, și pornind de la aventurile astea două, am realizat că am mai avut, de-a lungul timpului, și alte ocazii cu care am vrut să scap de diferite lucruri și m-am trezit într-un impas. Că practic nu aveam cum.

Repet, vorbim aici de lucruri bune, nu de ciurucuri, cum zicea Cetin aici sau aici sau aici. Vorbim pur și simplu de lucruri în stare ok, preponderent haine, pe care nu le mai purtăm, nu ne mai vin etc.

Și în cazul în care vă întrebați de ce nu le scot la poartă în ziua de gunoi (m-au mai întrebat oameni asta), nu o fac pentru că cei de la salubritate sunt, scuzați-mi franceza, niște nesimțiți.

Am făcut treaba asta de vreo 2 ori, au scurmat prin lucrurile pe care le scosesem la poartă sau le-au răsturnat din sacii/sacoșele în care le pusesem, au luat ce le-a convenit și restul au lăsat împrăștiat pe jos.

Și de aici concluzia mea de la începutul textului: n-ai cum să faci bine, că n-ai cu cine. Sau poate am avut eu ghinion.

Voi ce faceți cu lucrurile de care nu mai aveți nevoie și sunt în stare bună? Le vindeți? Le donați? Le aruncați pur și simplu la gunoi?