Articol scris de Iulia. 

…

Nu știu dacă v-am mai povestit, dar soțul meu e, într-o oarecare măsură, un mizantrop. Un fel de Ove, dacă vreți.

Nu chiar la nivelul la care să păzească strada și să alunge intrușii, dar nici nu ține neapărat să interacționeze cu alte ființe umane, dacă nu e strict necesar.

Spre norocul lui, îl ajută și mutra în acest sens. Al interacțiunii cu oamenii. Sau evitării ei, mai bine zis. Nu că ar fi vreun bocciu (deși, așa cum zicea bunică-mea, ierte-o Bărbosul, bărbatul trebuie să fie numai un pic mai frumos ca dracu), dar are un stil de-a se uita la om dacă nu vrea să se bage-n seamă cu el, la care 99% dintre oameni reacționează prompt, lăsându-l în pace.

Nu mă înțelegeți greșit, când vrea el, poate să fie absolut adorabil, că altfel nu mă măritam cu el. Poate să fie la fel de bine și sufletul petrecerii, dar poate să fie și o acritură de dimensiuni epopeice, dacă asta vrea. Lucru care, în general, determină oamenii pe care nu și-i dorește neapărat în preajmă să îl evite cu grație.

Ei bine, nu la fel se întâmplă cu asistenta de la grădiniță de la fi-miu. Respectiv asistenta care se ocupă în fiecare dimineață să vizualizeze gâtlejurile odoarelor și să-i verifice de posibile și potențiale semne de boleșnițe pe care micile comori ar putea să le aducă în colectivitate.

Nu că asta ar face mare diferență, că oricât i-ar verifica și para-verifica ea, atâta timp cât ăștia ling clanțele unul după altul, oricum fac schimb de bacterii și carcalaci mai ceva ca dealerii de droguri d-alea bunele prin parcările cluburilor. Dar divaghez.

Doamna asistentă e genul ăla de tanti foarte drăguță cu toată lumea. Zici că se hrănește numai cu zahăr, miere și sirop de arțar. Zici că are în jurul ei o aură formată din curcubeie, inimioare și norișori roz și pufoși.

Nu-i scoate pe copii din „iubita/iubitul”, „scumpete” sau „puișor adorabil”. Îi ia pe toți în brațe după ce-i caută în gâtlej, mi ți-i îmbrățișează și mi ți se conversează cu ei despre ce au visat sau ce iepuraș adorabil au pe bluziță.

În plus, se ocupă și să îi mai ajute pe micii drăcușori să se schimbe în echipamentul de grădiniță, îi ia de mânuțele (de multe ori gata lipicioase la orele 8 ale dimineții) și îi transbordează în siguranță la respectivele lor cete și așa mai departe. Și toate astea, cu zâmbetul pe buzele rujate impecabil.

Mno, femeia asta, mânată de cele mai bune intenții, este un fel de Inamicul Public Numărul Unu pentru bărbatu-meu, cunoscut p-aici, printre voi, drept stimabilul Fritz.

Pentru că stimabilul Fritz este cel desemnat să depună în fiecare dimineață micul biped de care dispunem în familie la înalta instituție de învățământ preșcolar pe care acesta o frecventează.

Așa că, vrea, nu vrea, stimabilul Fritz are de-a face zi de zi cu doamna asistentă. Care doamnă asistentă nu pare deloc, dar absolut deloc înspăimântată de groaznicele priviri cu care o gratulează invariabil mizantropul meu soț. Ba uneori am impresia că mai are un pic și mârâie la ea. Dacă n-o fi făcut-o deja și nu-mi spune.

Dar, neabătută, doamna asistentă își vede de controlatul plodului din punct de vedere medico-sanitar, după care, fără excepție, atentează la inițierea unor interacțiuni cu cei doi.

Fie se oferă să-l ajute pe fi-miu la descălțat – deși tac-su se ocupă deja de asta -, fie se conversează cu el (mbine, asta e destul de discutabil, că e mai degrabă un monolog, fi-miu, la fel ca mă-sa, nefiind cea mai sociabilă și prietenoasă ființă în zorii zilei), fie, țineți-vă bine, încearcă să inițieze un dialog chiar cu stimabilul Fritz însuși!

Acu, cum să vă explic io cam care e nivelul de morocăneală de care poate da dovadă soțul meu, atunci când vrea el să fie morocănos, pentru a fi lăsat în pace? Hmmm… să mă gândesc….

Soțul meu poate fi atât de morocănos încât poate ofili un buchet de flori proaspăt culese cu privirea. Soțul meu poate fi atât de morocănos încât poate face să plângă cel mai vesel și voios clovn. Soțul meu poate fi atât de morocănos încât poate face o zi însorită să pară mai întunecată decât fundul ceaunului lu Scaraoțchi. Soțul meu poate fi atât de morocănos încât poate deprima un unicorn roz țopăind pe o pajiște de fericire. Mna, sper că ați prins ideea.

Dar asta nu o sperie defel pe neînfricata asistentă. Pentru că iaca, imediat se face un an, dacă nu și mai bine, de când doamna asistentă a intrat în viețile noastre (înainte a fost alta, dar a plecat) și în fiecare dimineață, cu foarte mici excepții – adică dacă are Fritz vreo baftă nemaiîntâlnită și e doamna ocupată măcar cu 3-4 alți plozi în paralel, pe care să-i dădăcească și să-i drăgălească cum numai ea știe – femeia asta perseverează în a încerca interacțiuni cu omul meu.

Și cu cât ăsta e mai morocănos și mai ne-dornic de interacțiune, cu atât pare ea mai îndârjită și mai determinată să fie teribil de prietenoasă cu el și să ciripească în jurul lui precum un cintezoi. Vă jur, io cred că femeia asta a fost Xena, prințesa războinică în altă viață, că altfel nu înțeleg de unde atâta îndârjire și perseverență pe capul ei.

Rezultatul? În fiecare afurisită de dimineață, după ce reușește să abandoneze odrasla la grădiniță, stimabilul Fritz mă sună și îmi raportează cu năduf faptul că doamna asistentă a îndrăznit, din nou, să încerce să fie prietenoasă cu el și cu fii-su!

Vă dați voi seama ce sâcâială enervantă, de la primele ore ale dimineții? Auzi tu, unde a mai pomenit careva așa ceva, să fii vesel și prietenos cu străinii dis de dimineață! Ba să mai și vrei să ajuți cu una-alta, deși nu ți-a cerut nimeni ajutorul. Adică ce, io nu-s în stare să-i pun propriului meu copil papucii de casă în picioare?!?!

Și în fiecare zi, pun pariu (deși nu l-am întrebat) că stimabilul Fritz uneltește în mintea lui un plan prin care în ziua următoare va încerca să fie și mai morocănos cu doamna asistentă. Că nu se poate, până la urmă tot trebuie să reușească el s-o bage în sperieți cumva, să nu mai aibă de-a face cu ea mai mult decât strictul necesar. Care și ăla oricum e prea mult, așa, la 8 dimineața.

sursa foto: freepik.com