Eram la Lyon, acum în excursia recentă, și coborâsem lângă hotel, acolo unde era un părculeț cu bănci. Că ce să și fac, să stau în debaraua aia, să mă strângă pereții la umeri?

Am zis că mai bine ies și stau la aer până mă ia somnul, după care urc și mă bag direct în pat.

Zis și făcut. Am coborât și m-am așezat pe-o bancă, M-am bucurat că eram singurul om din părculețul ăla care fusese plin până cu jumătate de oră mai devreme. Perfect, de-abia puteam să fiu doar io cu gândurile mele.

Scot telefonul și-mi văd de treabă.

Și cum stăteam eu liniștit pe băncuța dinn micul părculeț de lângă hotel, de undeva de la urechea mea stângă am auzit un foșgăit ca și cum cineva scotocea în coșul de gunoi care era la nici un metru jumătate de mine.

Mă uit înspre coș. Nimeni.

Am zis că mi s-o fi părut, așa că mi-am văzut liniștit de scrolatul în telefon.

Peste câteva secunde aud din nou foșgăitul. Iar mă uit spre gunoi, iar nu văd nimic. Și tot așa de vreo câteva ori, până când m-am hotărât să mă ridic în picioare să văd despre ce e vorba, că deja devenea deranjant.

Prieteni, când m-am ridicat în picioare, din coșul ăla de gunoi au rupt-o la fugă măcar doi-trei șobolani cam cât un iepure crescut cu varză și morcovi din belșug.

Cât oi fi eu de iubitor de animale, am vreo câteva specii de care mi-e silă rău. Una dintre ele fiind, evident, șobolanii. Atenție, nu șoriceii (p-ăștia îi consider chiar simpatici), vorbesc strict despre șobolani.

Bănene, când am văzut șobolanii ăia cât cangurii pitici, m-am crispat pe loc și instinctiv m-am dat în spate câțiva pași. M-am dus spre una dintre tufele verzi din parcul ăla. Nu că așa mi-am propus, așa s-a nimerit.

Și să vezi ce, când m-am apropiat de tufa aia, din ea au început să iasă și să fugă alți șobolani. Probabil s-au speriat când și-au dat seama cât sunt de aproape. Doar că, de la momentul ăsta s-a declanșat o reacție în lanț.

Probabil alertați de fuga confraților lor, din TOATE coșurile de gunoi și din toate tufișurile din mini-parcul ăla (n-avea mai mult de 250 de metri pătrați) au început să iasă și să fugă șobolani. În nici zece-cinșpe secunde în jurul meu erau zeci de dihănii din alea care fugeau care încotro. Mi s-a făcut și frică și silă în același timp.

Uitasem complet de întâmplare, probabil creierul meu încearcă pe cât posibil să șteargă amintirile neplăcute, dar mi-am adus-o brusc aminte când am citit această știre: Parisul înființează un comitet pentru a studia „coabitarea” cu șobolanii (sursa).

Absolut superb. Eu zic să extindă coabitarea la toată Franța și să-i oblige pe francezi să-i adopte. Cum ai văzut un șobolan pe stradă, cum îl duci în casă, acolo unde îi creezi condițiile optime necesare traiului. Pătuț, brânzică, lăptic, tot ce e nevoie.

M-a spart acest fragment:

Șobolanii „nu reprezintă o problemă de sănătate publică”, a declarat Anne Souyris, deoarece cazurile de leptospiroză transmise prin mușcături nu pot afecta decât gunoierii, care pot beneficia de un vaccin.

Băi, vă zic, în ritmul ăsta, în curând or s-o declare rasă benefică pentru sănătatea populației. Acum aștept campania: „Vous aussi, adoptez un rat!”. Sau: „Pas de famille française sans son rat!”. Cred că vor avea un imens succes la public, ambele.

Abia aștept să văd familiile de francezi ieșind pe corso, la plimbare, fiecare cu șobolanul ei în lesă.

Iar când se întâlnesc cunoscuții, să fie cu din alea:

– Olalala, Jean Pierre, ce mare s-a făcut al vostru? Ce-i dați să mănânce?

– Avem noroc cu părinții soției. Știi socru-meu face brânză Camembert, numai cu din aia îl hrănim. Că era așa rahitic mititelul când l-am adoptat…

O să fie ceva merveilleux, vă spun. 😀