Articol scris de Iulia.

…

Puține lucruri pe lumea asta generează discuții atât de aprinse, controverse atât de puternice și conflicte de opinie atât de intense precum… mâncarea.

Dada, știu că toți guru ăia ai sănătății și ciacrelor perfect aliniate și desprăfuite și al binelui cu tine dondăne d-astea cu „trebuie să mâncăm ca să trăim, nu să trăim ca să mâncăm” și alte gogorițe d-astea. Dar ote că, cu toate astea, facem ce facem și ne trezim că ne certăm sau măcar ne contrăm pe subiecte legate de băgatul la ghiozdan.

Că abia ce am scăpat de dilema mucenicilor la cuptor versus zeamă cu chestii prin ea, că iaca se apropie Paștele. Și, odată cu el, vor reveni din nou în atenția publicului controversele legate de cozonac cu sau fără rahat, cu sau fără stafide, de salata bef cu sau fără bef și cu sau fără mazăre și așa mai departe.

Ei, dar nu despre cozonaci și alte #celecuvenite vreau eu să discutăm astăzi, ci despre unele mai… exotice, dacă vreți. Despre genul ăla de alimente care fac oamenii să se înscrie în mod categoric într-una dintre taberele „dragoste” sau „ură”.

Iar ideea asta strălucită m-a pocnit fix ieri, în timp ce mă uitam la fi-miu cum se îndoapă cu o felie de pâine cu unt de „harahide” și felii de banană puse pe deasupra. Și molfăia mititelul de zor la treaba aia cleioasă și lipicioasă și era deosebit de mulțumit.

Și atunci m-a pocnit – untul de arahide e fix una din chestiile alea pe care ori le iubești, ori le urăști. Cam ca și ciorba de burtă. Jur că nu cred că am cunoscut în viața mea pe cineva care să zică „Meam, mai mănânc din când în când. E ok, nu mă omor, dar merge uneori”.

Nu, nene, ciorba de burtă ori îți place, ori ba și pace. Ocazie cu care trebuie să fac și o mică paranteză care să includă o mărturisire: nu m-am atins de ciorbă de burtă până pe la 30 – 30 și ceva de ani. Nu că n-am mâncat, nici măcar să mă uit la ea nu puteam, că simțeam că mi se face rău.

Probabil toată treaba a fost generată de amintirile din copilărie, când făcea bunicu-meu ciorbă de burtă acasă. Pe vremea aia, burta nu se găsea ca acum, frumos curățată și congelată, gata tăiată fideluță, numai bună de trântit în oală și gătit.

Ntz. Pentru cine nu știe, dacă făceai cumva, prin cine știe ce minune, rost de-o bucată de burtă, era probabil una dintre cele mai scârboase chestii pe care ai fi avut neșansa să le vezi în viața asta. Și pe lângă aspectul absolut grețos, mai era și mirosul… Aidecapumeu… Mirosul… Hoit combinat cu balegă, combinat cu vomă și cu încă niște hoit extra. Plus o aromă de șosete împuțite.

Prin urmare, am refuzat muuuulți ani de-a rândul să am de-a face cu un astfel de preparat. Asta până într-o zi când, înduplecată de îndemnurile stimabilului Fritz (mare pasionat de astfel de ciorbă), am gustat din porția dumisale – eram la cârciumă, nu vă gândiți că trecusem peste greață și am gătit eu!

Ei bine, dragii babei, n-o să vă mint, din ziua aia viața mea s-a schimbat. Nu numai că ciorba de burtă a urcat rapid în topul alimentelor mele favorite, dar m-am și apucat să o gătesc personal acasă, cu mânuțele astea două cu care vă scriu acum. Iată, așadar, că poate exista și trecere de la ură la amor gastronomic.

Daaaar… pe lângă ciorba de burtă și untul de arahide, mai sunt și alte chestii care se pot încadra tot în tiparul ăsta – ori îți place, ori ba. Fără cale de mijloc.

Una din chestiile astea este, indubitabil, broccoli. Urmat îndeaproape de ruda lui oleacă mai săracă – conopida. Și în cazul lor, nu cunosc pe nimeni care să ronțăie din când în când un buchețel de broccoli la abur, deși nu se omoară în mod deosebit după el. Nu, nene. Ori da, ori ba.

Ar mai fi apoi chestii care pot părea inocente, la prima vedere. Dar nu, se pare că până și astea stârnesc reacții destul de intense. De exemplu, scorțișoara. Ori stafidele. Vă zic sincer, eu una urăsc scorțișoara din tot sufletul meu. Dacă vrei să îmi strici ziua, du-mă la o cafea în oraș, dă-mi un cappuccino și presară 3 granule de scorțișoară pe el. Mi se futează fengșuiul instant. Și nu, nu pot să dau microgramele alea de scorțișoară la o parte și să mă bucur de cafea. Că știu că a fost acolo condimentul diavolului și îl simt orice ar fi.

Să vă mai zic că am avut într-un an ghinionul de a merge la petrecerea de Crăciun a firmei la care lucram, la sediul de la mama lor de acasă, din Austria, unde ne-au cazat oamenii într-un super mega hotel care era decorat prin toate colțurile posibile și imposibile cu bețigașe de scorțișoară? De am crezut că-mi vomit și sufletul din mine 3 zile cât am stat acolo? Nu vă mai zic…

Din aceeași categorie – cafeaua cu zahăr sau fără. Nu știu pe nimeni să o accepte „și așa, și așa”. Ori o bei cu, ori fără, nu există cale de mijloc. În cazul meu, la fel ca la scorțișoară, nu suport nici un fir de zahăr în cafea. Ba pot chiar să îmi dau seama după miros dacă o cafea are zahăr sau nu, înainte să o gust. Dacă are, nu mă ating de ea nici dacă e ultima cafea din Univers.

Și ultima chestie care mi-a mai dat prin tărtăcuță la ora asta ar fi zeama de varză. Și aici nu mă refer la utilizarea ei în mâncăruri, ci la consumul ei ca atare. Știu că-s o grămadă de oameni care o adoră și-s în stare să dea pe gât un clondir întreg fără să răsufle. Din punctul meu de vedere, eu zic numai atât (citându-l cu precizie pe fi-miu): bleacs!

Și acu e rândul vostru, să vă aud: în ce categorii vă situați? Și ce alte chestii comestibile mai știți care declanșează în oameni fix numai unul dintre cele două sentimente: dragoste sau ură?