Articol scris de Iulia.

…

Pentru că presimt că ian-fe-martie ăsta e o perioadă ușor răposată în ceea ce privește călătoriile pentru multă lume, m-am gândit astăzi să vă iau cu mine într-o călătorie virtuală prin cele mai…hm, să zicem… interesante locații unde am avut (ne)plăcerea de a-mi caza trupul de-a lungul timpului.

Primul care îmi vine în minte este un Ibis. Acum probabil veți ridica o sprânceană și vă veți uita chiorâș spre mine, întrebându-vă ce poate fi dubios la un Ibis. Că vorba aia, e ditamai lanțul hotelier, prezent în întreaga lume, au niște standarde, ce naiba? Și n-oi fi fost eu taman în Ibisul din Bangladesh pe dreapta, să fi nimerit în singurul Ibis dubios din lume (nu, habar nu am dacă există Ibis în Bangladesh), nu?

Ei bine, nu. Ibisul despre care vă povestesc se afla – și probabil că se află, bine-mersi, în continuare – în frumosul oraș Bonn din frumoasa patrie a lui Goethe și a BMW-ului bot de rechin. Am ajuns acolo într-o deplasare de serviciu. Pe vremea aia lucram la o agenție de traduceri din București, iar la Bonn se desfășura o mare conferință a industriei. Așa că șeful meu de atunci a decis: ne suim în mașină, mergem la Bonn, mai aflăm noutăți din industrie, mai socializăm, mai încercăm să agățăm ceva clienți noi.

Zis și făcut, ne-am suit în mașină, am plecat, am ajuns. Omul se ocupase de toată partea logistică – adică inclusiv cazare și tot, eu trebuia numai să fiu prezentă. Ceea ce am și fost. Am ajuns, deci, am găsit hotelul. Folosindu-ne de hartă, că de unde atâta GPS și waze și gugăl meps? Dap, atât de bătrână sunt.

Am parcat mașina în parcarea locației, ne-am dus la recepție, ne-am cazat, hai să mergem în cameră. Da, ne trezisem nevoiți să luăm o singură cameră pentru că, din cauza nefericirii de eveniment, tot orașul era full și asta fusese singura variantă care îndeplinea toate criteriile – să aibă parcare, să fie aproape de ceva transport în comun, ca să nu mai scoatem mașina din parcare cât timp frecăm menta p-acolo și să nu coste cât tot bugetul firmei pe un an de zile.

Dar nu ne-am stresat prea tare pe tema asta nici unul dintre noi, pentru că ne lega în primul rând o relație de prietenie de ceva ani, încă dinainte de a lucra împreună, așa că am considerat că nu o să fie nimic aiurea să împărțim aceeași cameră pentru două nopți. Cameră care avea, totuși, două paturi separate, da?

Mă rog, după cum urma să se dovedească, ele erau, fizic, două piese de mobilier distincte. Dar era cam ca și cum n-ar fi fost. Pentru că, băi oameni buni, camera aia era cea mai mică încăpere pe care v-o puteți imagina voi, care reușea să găzduiască într-însa două paturi, un dulap, un scaun, două noptiere și o budă. Era atât de mică încât ușa de la budă, care se deschidea înspre cameră, n-o puteai deschide decât dacă te urcai pe unul dintre paturi. De care se și lovea oleacă, de altfel. Dar puteai să te strecori, mna, nu zic nu.

Bine, eu mai bine, Andrei, prietenul și șeful meu, oleacă mai greu. Și asta din motive fizice, deoarece el deține o statură la vreun metru nouăzeci și un pic și bate spre suta de kile. Jur că la un moment dat ne-a fost teamă că o să rămână blocat în ușa aia de la baie și ne și imaginam cum ar suna un apel către recepție: „Ăăăă, bună ziua, de la camera XYZ sunt. Știți, avem o problemă…. Ăăă, colegul meu e înțepenit în ușa de la baie… Credeți că puteți trimite pe cineva, să mă ajute să-l desțepenesc?”

Cumva însă, s-a întâmplat minunea și a reușit omul să se strecoare în baie. Acolo, altă belea. Ca să stai pe budă, ușa de la cabina de duș trebuia să fie deschisă, că altfel n-aveai loc unde să-ți parchezi genunchii. Iar în cabina de duș propriu zisă era o singură poziție în care te puteai îndesa, ca să poți să o și închizi. Trebuia să efectuezi niște mișcări ușor contorsioniste, așa, ca să te vâri oarecum pe diagonală, ca apoi să expiri profund, să tragi iute ușa după tine și apoi să speri că intră suficient aer pe deasupra încât să nu te sufoci.

Vă zic, camera aia era atât de mică, încât a trebuit să ne lăsăm papucii pe hol, că dacă i-am fi lăsat în cameră, nu s-ar mai fi închis ușa. Era totul atât de mic, încât dacă pe unul dintre noi l-ar fi apucat vreun strănut, celălalt ar fi trebuit să iasă din cameră, că nu era loc suficient. Baia era atât de mică, încât trebuia să te speli pe dinți cu ușa deschisă, că altfel nu ai fi avut loc să faci mișcarea de dute-vino, că te loveai la cot.

Dacă ar fi fost mai mică de atât, camera aia ar fi trebuit să aibă paturile verticale, lipite de perete și ai fi fost nevoit să dormi în picioare, prins în chingi de pat, precum Hannibal Lecter când îl transportau ăia de colo-colo.

Partea bună la toată tărășenia era însă că, fiind totul atât de mic, nu trebuia să consumi nici un fel de energie ca să ajungi la diferite obiecte de prin cameră… Puteai lejer să ajungi la frigider chiar dacă stăteai în ușă și la telecomanda de pe noptieră dacă te aflai în baie. Puteai să stai în pat și să te cauți în buzunarele hainei agățate în cuierul de la intrare sau puteai să șezi pe scaun și să scotocești în valiza aflată în dulapul din cealaltă parte a încăperii. Una peste alta, recomand locația, ce să zic? O experiență ca asta nu întâlnești prea des.

Sau cel puțin așa am crezut eu, în naivitatea mea. Până când, mulți ani mai târziu, am plecat cu distinsul Fritz în ceva vacanță. Culmea, tot prin țări vorbitoare de limbă germană. De data asta, în țara lui Adolf. Știți voi care, ăla al cărui nume nu-l rostim.

Și cum bântuiam noi așa, fără o țintă anume, dintr-un loc în altul, că deh, eram tineri și n-aveam copil, așa că ne permiteam să facem aroganțe d-astea, am decis să mergem și noi să vizităm faimosul Zell am See. Eram deja în epoca smartphone-urilor și a internetului de mare viteză pe mobil – mă rog, de mediocră viteză în Austria – așa că pac, am scos telefonul, pac, am intrat pe booking, pac, n-am găsit nici o cazare.

Ca idee, era miezul verii, deci nu ne-am fi așteptat veci pururi să fie complet ocupate toate cazările de p-acolo. Dar iată că erau. Așa că am lărgit puțin aria de căutare și, ce să vezi, ni s-a arătat o pensiune drăgălașă, într-o localitate adiacentă Zell am See-ului, la vreo… 2-3 kilometri, să fi fost. Pac, clic, rezervat, bucurie.

Aici trebuie să mai fac o mică precizare, eram însoțiți în concediul ăla de 2 potăi. Cățela Fifi, un fel de cocker spaniel și cățelul Otto, Schnauzer uriaș de felul lui, care însă la vremea aia nu era chiar uriaș, că avea abia câteva luni, așa că nu era cu mult mai mare decât cockerița. Treaba asta e relevantă în poveste pentru că, și la austrieci, ca și pe la noi, nu e chiar ușor să găsești cazări pet-friendly, cu atât mai puțin când ești nu cu unul, ci cu doi peți.

E, dar norocul ne-a surâs după cum ziceam, și am găsit cazare. Pensiune de munte în Austria, rustic, tot ce trebe. Da nu chiar… Căci odată ajunși la fața locului, ne-am trezit în fața unei uși bine ferecate. Iar frumoasa pensiune rustică părea mai degrabă părăsită, decât plină de viață și fremătând de turiști.

Ne-am foit noi p-acolo câteva minute și am descoperit la un moment dat o foaie ruptă dintr-un caiet, îndesată într-un colț de fereastră, prin care erai îndemnat să suni la un număr de telefon ca să vină cetățeanul să desferece ușa. Ceea ce am și executat. Cetățeanul a apărut și-am intrat în preafrumoasa pensiune.

Băi copii, din poze era destul de clar că „rusticul” ăla însemna că locul e înțepenit undeva prin anii `90, așa. Dar realitatea ne-a dovedit că era înțepenit mai degrabă pe la începutul anilor `70… Totul era îmbrăcat în cele mai sinistre lambriuri, draperiile erau d-alea de catifea care cred că fusese maronie cândva, dar acum mai avea numai o culoare destul de incertă, mocheta probabil era prima mochetă care fusese produsă vreodată de mâna omului și din decor nu lipseau, cum altfel, animalele care mai de care mai împăiate. Evident, nici cheia de la cameră nu putea să se dezmintă, așadar era prinsă bine de un baritai brelocul de metal, d-ăla de trebuia să îl ridici cu amândouă mâinile și dacă ți-l scăpai pe picior, rămâneai cu siguranță olog pe viață.

Și camera… O, Doamne, camera. Vă zic numai atât – pe lângă asta, aia de la Ibis despre care v-am povestit mai sus era ditamai Versailles-ul. Era atât de mică încât literalmente nu am avut unde să ne punem geamantanul. Așa că am scos – pe hol stând, adică pe coridorul dintre camere, nu vă gândiți că avea camera aia ceva ce ar fi putut fi asimilat unui hol – strictul necesar din bagaj, după care am dus valiza înapoi la mașină, ca să putem intra în cameră amândoi, cu tot cu câini.

Bine, vorba vine, cu tot cu câini, că practic după ce au intrat câinii noi n-am mai încăput, tot norocul a fost că din prag ajungeai ușor să deschizi ușa de la balcon (că da, avea balcon, măcar atât), așa că asta am și făcut, câinii au evadat fericiți afară și am putut să intrăm și noi înăuntru.

După ce ne-am cazat frumușel și am făcut câte un duș, am pornit în explorare. Evident, nici dușul n-a fost lipsit de aventură, tot norocul era că aici nu exista cabină de duș, ci numai o perdea, așa că puteai face duș în baie, dar n-aveai loc să îți iei și prosopul cu tine. Iar să stai pe budă necesita ceva abilități de a produce cele fiziologice într-o poziție complet nefirească pentru vreo ființă umană, asta dacă nu erai dispus să faci cele trebuincioase cu ușa deschisă și genunchii lipiți de pat.

Jur că dacă ar fi renunțat la sărăciile alea de lambriuri, suprafața utilă ar fi crescut cu cel puțin 30% în toată pensiunea aia. Pe hol, de exemplu, erau niște ditamai dulăpoaiele care, am descoperit noi ulterior, erau destinate pusului la uscat al clăparilor. Că deh, stațiune de munte, schi, astea. Bine, cred că erau numai pentru clăpari de copii și pitici. Că dacă ar fi venit, de exemplu, unul precum Fritz, care are un delicat 46-47 la picioruș și ai cărui clăpari măsoară lejerel la juma de metru bucata, dacă ar fi încercat să își îndese numiții clăpari acolo, probabil ar fi trebuit ca turiștii din camera de vizavi să elibereze locația, că n-ar fi avut cum să încapă.

Dar, pe de altă parte, cât am râs în vacanța aia, nu știu dacă am mai râs în alta. De exemplu, încercând să ne dăm amândoi șosetele jos deodată, și, evident, nereușind, că dacă am fi insistat, cel puțin unul dintre noi s-ar fi ales cu un ochi vânăt. Așadar, una peste alta, o vacanță reușită :))

Ceva experiențe similare prin public?

sursa foto: Hotel Ibis Bonn