Introducere

Eu nu mă duc la film pe bază de invitație. Primesc invitații la aproape tot ce se lansează, dar nu mă duc decât dacă am vreo obligație majoră față de cea sau cel care mă invită. Chestie care se întâmplă extrem de rar, aproape spre deloc. Practic, nu-mi amintesc care e ultimul film la care am mers cu invitație.

De ce nu mă duc? Dintr-un singur motiv: ca să pot spune cu sufletul împăcat că filmul e prost, dacă e cazul. Sau, și mai bine zis, să pot spune fix ce vreau eu să spun. Dacă e bun, că e bun. Dacă e slab, că e slab. Să nu ajung să mă gândesc „băi, m-au invitat oamenii ăia și eu ce fac acum? M-apuc sa zic că filmul lor e de căcat?”.

Am ținut să fac această introducere ca să înțelegeți de ce puteți sa luați întotdeauna de bun ce scriu despre filmele văzute la cinema, pentru că le văd cumpărând bilet și nachos cu sos de brânză, ca orice cetățean normal. Voi scrie întotdeauna exact ce cred despre respectivul film. Nu de alta, dar și eu mi-am luat o grămadă de țepe, m-am dus să văd filme extrem de slabe, după ce-am citit cronici entuziasmante ale celor care au mers invitați. Pățăști.

Așa se face că, deși am avut invitații la ambele lansări, alaltăieri seară mi-am zis să dau o fugă la mall Băneasa să văd cele două filme pe care îmi doream să le văd. Da, pentru că sunt o putoare patentată, aleg să văd câte două filme, unul după celălalt, ca să mai scutesc un drum. Plus că nici nu mă omor după mall-uri.

Prin urmare, marți, pe la ora când voi vă dădeați de ceasul morții că nu se mai face odată ora 18:00, să rupeți ușa, fratele vostru pleca la muncă grea, la cinematograf. M-am dus să văd „Un bărbat pe nume Otto” și, imediat după, „Taximetriști”. Acum să le luăm pe rând.

Un bărbat pe nume Otto

N-aveam cum să nu mă duc să-l văd. De fapt, nu că n-aveam cum, adevărul e că abia așteptam să-l văd, pentru că „Un bărbat pe nume Ove” este una dintre cărțile care mi-au plăcut cel mai mult în această viață.

L-am văzut, a fost ok, dar nu m-a dat pe spate. Povestea nu are consistența din carte, prin urmare nu m-a convins. Da, nu sunt idiot, înțeleg că nu ai cum să expui la fel de amănunțit în film, dar tot mi se pare că acțiunea e pe un fel de fast-forward greu de digerat.

În plus, probabil că e gândit și conceput pentru piața americană. Pe scurt, l-au hollywoodizat (dacă mi se permite termenul) ca să fie accesibil și americanului de rând, potențial plătitor de bilet.

De-aia numele de „Otto”, de-aia acțiunea se petrece într-un orășel din America, de-aia homosexualul a fost înlocuit cu un transgender (scuze, cu o transgenderiță), de-aia familia de prieteni de-o viață acum sunt afro-americani, de-aia au adus acțiunea în 2022, de-aia au implicat și Social Media în poveste, pe scurt, de-aia nu m-a convins.

Altfel, este evident că Tom Hanks nu are cum să fie decât foarte bun, iar tipa aia, Mariana Treviño, este absolut imperială. Probabil a făcut rolul vieții ei. Cu toate astea, filmul nu a reușit să-mi stârnească nici pe departe emoțiile pe care mi le-a stârnit cartea. Păi am plâns când o citeam de se rupea cămeșa pe mine, pe când la film am simțit doar așa niște ușoare emoții.

În schimb, m-a făcut să-mi doresc tare de tot să văd și varianta suedeză a filmului. Pentru că există una, din 2015, despre care am auzit numai de bine. Din nefericire, n-am reușit s-o găsesc pe niciun site în sistem pay per view, am dat de „Un bărbat pe nume Ove” doar pe site-uri pirat. Or eu refuz să mă uit pe așa ceva. Mai caut.

Trăgând linie, io zic că merită să mergeți să-l vedeți. Mai ales dacă n-ați citit cartea, deci nu aveți cu ce să comparați.

Taximetriști

Prieteni, cum să vă explic eu ca să înțelegeți cu adevărat ce vreau să zic despre acest film? Gata, știu: „Taximetriști” este filmul pe care l-aș fi făcut eu dacă m-aș fi priceput să fac filme.

Mi-a plăcut atât de mult încât am încercat senzația aia pe care am mai trăit-o de maximum trei-patru ori într-o sală de cinema: îmi doream să nu se termine niciodată.

Am râs de câteva ori atât de tare, că m-am simțit și prost. Noroc că râdea toată lumea p-acolo și nu se băga de seamă. Și e greu să râzi în halul ăsta când ești sigur la film (nu, Mara n-a achiesat la splendida mea idee).

Este unul dintre puținele filme românești care nu suferă de boala numită „replici penibile și nenanturale” și nici de sindromul „umor cringe”. Apropo, pe când așteptam să înceapă filmul, am văzut trailerul la „Ramon”, tot film românesc. Să vedeți acolo umor d-ăla bunu’, pe cringe level 100, fix cum te-ai aștepta la un film românesc care se respectă. Sper să mă înșel, dar la ce-am văzut în trailer, slabe șanse.

Revenind, oamenii ăștia care au făcut „Taximetriști” au reușit să-l facă în așa fel încât totul ți se pare desprins din realitate. Or, după umila mea părere, asta e cel mai greu la un film: să-i faci pe actorii de pe ecran să fie credibili pentru cei din sală.

Pare simplu că ăia vorbesc fix cum vorbești tu cu tovarășii tăi când ieși la bere, dar NU ESTE. Dovada? 99% dintre filmele românești. La aproape toate te ia jena când îi auzi p-ăia vorbind ca la ora de dirigenție. Iar când mai încearcă să fie și pă slang, îți vine să ieși din sală sau să închizi televizorul.

Citisem postări în care zicea lumea că are prea mult limbaj licențios și bla bla. Nu, fraților, are exact limbajul pe care-l folosim cu toții în viața de zi cu zi. Da, știu că nu toata lumea vorbește cu expresii de genul, dar eu așa vorbesc. Oamenii din jurul meu așa vorbesc. Peste tot pe unde am lucrat și am trăit, lumea vorbea cam pe același nivel de limbaj „licențios”.

Pe scurt, „Taximetriști” nu e un film, e însăși viața așa cum se întâmplă ea. Și nu mă refer doar la limbaj, ci și la poveste. Mă rog, la povești, că sunt mai multe, e o întreagă colecție acolo.

Iar dovada supremă că sunt absolut convins de fiecare cuvințel, pe care l-am scris mai sus, este că mă voi duce să-l mai văd o dată. Dacă nu azi, săptămâna asta. O s-o conving și pe Mara să vină, că nu are cum să piardă așa ceva.

Sper din suflet să existe și o continuare. Loc pentru ea ar fi căcălău. Și mai sper din suflet să mergeți să-l vedeți, măcar ca să-mi spuneți dacă am avut dreptate sau nu.

Ah, încă ceva. De la un timp încoace, se pare că producătorii români au înțeles că sonorul este aproape la fel de important ca imaginea. Știți că la multe dintre filmele românești trebuia să te uiți cu subtitrare ca să înțelegi ce spun actorii? Uite că a dat Marele Manitou și problema asta nu prea mai există, oamenii au înțeles că trebuie să aloci buget și pentru partea de procesare sunet. Cinste lor.

Epilog

Când m-am întors acasă, m-a luat copilul Ioana în primire:

– Ai văzut două filme?

– Da, am confirmat io, neștiind unde vrea să ajungă.

– Și ți-ai luat nachos la amândouă?, a continuat scurtul interogatoriu.

– Nu, doar la primul.

– Deci la al doilea te-ai dus degeaba…