Articol scris de Iulia. 

…

Nu mai știu exact cum și de ce mi-au sărit sinapsele zilele astea, aducându-mi aminte de istorioara asta, dar am zis că e musai să v-o povestesc și vouă, că e una dintre cele mai… hm… să zicem… palpitante aventuri pe care am trăit-o alături de pe-atunci-încă-nu-soțul-meu-Fritz.

Se făcea că era anno domini 2010 sau 2011. Pe atunci, Fritz deținea pe persoană fizică un frumos Golf Plus. Tare faină mașinuță. Bine, faină până când n-a mai fost chiar așa faină. Mă rog. Revenim. Era deci 2010 sau 2011 și vară. Ba era chiar și week-end, respectiv duminică. Afară, cald și frumos. Așa că, ce ne gândim noi? Ia să încărcăm în mașină cotarlele și pe noi și să facem o excursie până la Cheile Bicazului. Mică paranteză – pe atunci n-aveam încă jnauțării, ci aveam un mix de bichon cu alte șaișpe rase (dintre care cinșpe necunoscute) și un fel de metis de cocker spaniel. Amândouă femele. La vreo dooj de kile de câini în total. O să aflați de ce este relevantă această informație umpicuț mai încolo. Închidem paranteza.

Boooon. Facem noi planul, ne urcăm în mașină, pornim la drum. Toate bune, minunate și frumoase, păsărelele cântau, soarele strălucea, noi trăncăneam în mașină. Parcursesem vreo undeva pe la vreo 50 de km de la Brașov, adică apucasem să ajungem prin apropiere de Târgu Secuiesc, p-acolo pe undeva (nu mai țin minte exact), când Fritz se oprește brusc din ceea ce spunea și face un „Hm”. Apuc să întreb, evident, „Ce e?” și mai apucă să îngaime ceva de genul „Parcă nu prea mai trage mași…” moment în care de sub capotă se aude un pshiiiuuuuu prelung, iar la câteva fracțiuni de secundă după asta, mașina noastră capătă aceeași lungime cu cea a unui Trabant. Adică vreo 10 metri. 2 metri mașina și 8 metri fumul albastru din spate.

A mai avut viață-n ea suficient cât să apucăm să tragem pe marginea drumului și cam aia a fost. Ne-am dat jos, ne-am uitat lung unul la altul, apoi Fritz s-a uitat luuuung la tot uleiul din motor, care acum picura voios, precum un pârâiaș de munte, din țeava de eșapament, iar concluzia a fost simplă și rapidă: a crăpat turbina. Care bucurie…

Mbun, a crăpat, a crăpat, da ce facem acu? Ne trebuia ori careva să ne tracteze, ori o platformă. Ne-am apucat să sunăm în stânga și-n dreapta… Sufletu. Oricum pe vremea aia erau puțini cei care aveau cârlig la mașină, iar probabilitatea să-l găsești p-ăla disponibil într-o duminică de vară cred că vă dați și voi seama care era… Așa că ne-am apucat să căutăm platforme. Nu uitați că lucrurile astea se întâmplau acu mai mult de 10 ani, deci netul pe mobil era încă destul de leșinat, iar la naiba-n pustiu unde eram noi, nici măcar semnalul de telefonie nu era strălucit.

Până la urmă, după vreun ceas de sunat prieteni, cunoscuți, vagi amici, rude și dușmani, am reușit să facem rost de numărul unui serviciu de tractare care avea o platformă și ar fi fost dispus să vină să ne ieie de acolo și să ne ducă înapoi la Brașov, la domiciliu la Fritz, urmând ca de acolo să vedem cum ne-om descurca a doua zi să ducem troaca la service.

Bineeeee. Până aici, toate bune și frumoase. Adică nu chiar, că mna, mașina tot praf era, dar măcar aveam posibilitatea să nu ne petrecem restul duminicii pe o margine de drum și nu eram nevoiți să facem semne de ia-mă, nene pe ungurește, ca să ajungem înapoi acasă.

După vreun ceas – un ceas și ceva de când reușisem să luăm legătura cu omul cu platforma, apare în zare un atelaj hurducăind și troncănind din toate încheieturile, format dintr-un Isuzu Trooper mai vechi decât istoria (suspectez că nu era chiar primul-primul exemplar ieșit vreodată de pe bandă la fabrica Isuzu, că ăla probabil îl păstraseră acolo, pentru muzeul fabricii, dar sunt destul de sigură că era al doilea sau al treilea), cu volan pe dreapta și, cum altfel, numere de Bulgaria, care trăgea după el o platformă cât toate zilele. Echipajul – doi cetățeni la vreo patrușopt de kile, așa, împreună.

Se dau oamenii jos din mașină, se scarpină la scufii, ne întreabă ce s-a întâmplat, le povestim, sunt de acord că e nasol, ș-apoi hai să procedăm să urcăm cotețul pe platformă. Și în timp ce făceau ei manevre și proceduri, ne relatează următoarele: ei au venit să ne ieie pe noi, da înainte de a merge înapoi la Brașov, mai tre să mergem să mai ridicăm alt nefericit pe care-l lăsase automobilul în drum, care tot la Brașov avea nevoie să ajungă. Ridicăm din umeri, că ce să și facem în situația dată…

Buuuun. Reușesc oamenii să urce Golful pe platformă, ne invită să luăm loc în vehiculul lor, pornim. Acu, treaba e că ălălat client era încă și mai departe de locul în care naufragiasem noi. Așa că am mers preț de vo juma de oră, în direcție opusă celei unde trebuia să ajungem noi. Na, aia e. Ajungem într-un final la locul faptei.

Acolo, un cetățean la vreo 50 de ani, cu o burtoacă destul de respectabilă și un Land Rover Discovery 3 (destul de nouț la ora aia, de altfel), căruia i se rupsese o roată. La mașină, nu la cetățean. Nu știu ce dracu pățise hărăbaia, da cert e că efectiv din 4 roți care ar fi trebuit să fie aliniate cu mașina, aia din dreapta față stătea așa, într-o rână, la un unghi de vreo 45 de grade față de autovehicul.

E, acu apar următoarele probleme: unu la mână, cum urci baritai sărăcia pe platformă, cu o roată din față hâită și doi, dacă urci hărăbaia pe platformă în spatele Golfului, se saltă platforma-n sus, cu tot cu roțile din spate ale Isuzului, de ia toată treaba formă de triunghi.

Așa că se ia rapid decizia: dăm jos Golful, urcăm Discovery, punem Golful în spatele lui. Ușor de zis, greu de făcut. Și la propriu, și la figurat. Odată din motivele tehnice menționate mai sus. Și a doua, pentru că, am uitat să vă zic, dar cetățeanul șofer de Discovery era însoțit după cum urmează: de nevastă, de tătică-su, de cei doi copii ai familiei (la vreo 8 și 10 ani, așa), precum și de câinele familiei, o treabă cam similară cu bichonul nostru, adică o chestie mică, pufoasă și foarte zgomotoasă.

Evident, ăl bătrân avea idei. Evident, și nevasta avea idei și propuneri. Copiii alergau de colo colo făcând ca indienii, câinele lătra, câinii noștri începuseră să se agite și ei, cetățenii cu tractarea se opinteau trăgând și împingând de mașini, chingi, clicheți, noi stăteam într-o parte și priveam lung la toată scena, întrebându-ne cum o să se sfârșească toată treaba.

Până la urmă, cu lacrimi sudoare și sânge (că cineva s-a tăiat la un moment dat la o mână sau ceva, nu mai știu exact ce și cum, dar țin minte că s-a lăsat și cu niște sânge), s-a reușit: s-a încărcat Discovery, s-a urcat Golful în spatele lui și s-a procedat apoi la îndesarea cetățenilor și patrupedelor în Isuzu.

Configurația era cam așa: la volan ședea șoferul. Alături de el, colegul lui de echipaj. Îndesat bine între coleg și portieră, ăl bătrân. În spate, pe rândul 1 de scaune – că nu vă zisăi, da Isuzu ăla era varianta lungă, cu 2 rânduri de scaune în spate, al doilea aflându-se, practic, în portbagaj – cetățeanul burtos. Care ținea în brațe unu dintre copii. Și cu cealaltă parte a ființei lui, o stropșea pe nevastă-sa. Care ținea în brațe ălălalt copchil plus câinele lor, îndesată între bărbat și portiera din stânga spate.

Pe rândul doi de scaune, io cu Fritz, fiecare cu câte un câine între picioare. Practic, în portbagaj, cum ziceam. Practic, cu fundurile pe cârligul de tractare, că la cum se simțeau toate hurducăielile, am fi putut să jurăm că suntem direct călare pe cârligu ăla ca Harry Potter pe mătura aia a lui de competiție.

Și uite-așa, în formulă de sardine în conservă confort III, am purces spre Brașov, săltând care mai de care pe locurile noastre ca porumbu-n ceaun. Aveam de parcurs un drum de vreo 80 de kilometri, cam așa. Drum care se prefigura a fi deosebit de nostim. Pe de o parte ca urmare a configurației de așezare a bipezilor și patrupezilor în Isuzu, pe de altă parte pentru că, Discovery ăla fiind ditamai căruța, odată urcat în partea din față a platformei, apăsa atât de greu pe ea, încât piciorul de manevră de la platformă se cam târâia pe sol, chiar ridicat în poziție maxim sus. În plus, apăsarea pe cârligul mașinii era așa strașnică, încât roțile din față aproape că ar fi vrut să se ridice de pe sol, iar fundul era așa lăsat în jos încât ai fi zis că e încărcată cu plumb sărăcia.

Ei, și cu acest frumos atelaj am pornit noi în temerara călătorie spre casă. Întrebându-ne în gând dacă o să mai ajungem vreodată. Vii. Și în secolul ăsta. Și asta din mai multe motive. Primul fiind starea mai sus descrisă a ansamblului. Iar dată fiind această stare, viteza maximă cu care șoferul se încumeta să mâne era undeva pe la 35-40 la oră. Apoi, sunetele pe care le scotea tot acest trenuleț al groazei erau menite să facă orice, numai nu să te facă să crezi că nu se va dezintegra oricând în următoarele clipe. Pentru că, bănene, mașina huruia și hârâia, cupla de la remorcă scârțâia și trosnea, roata aia de manevră zgâria asfaltul și platforma vibra din toate încheieturile. O feerie, vă zic!

În Isuzu se purtau discuții aprinse, fiecare văicărindu-se de mașina proprie și povestind cum s-a întâmplat beleaua, copiii chiăriau, câinii scheunau, mârâiau și făceau ca alte alea, ăl bătrân sublinia cum nu se mai fac mașini ca Dacia aia de-a avut-o el și na, l-a pus gineris-o s-o vândă și la ce bun, că uite, mizeria asta străină te lasă-n drum când ți-e lumea mai dragă și, apoteotic, șoferul a decis să-și aprindă o țigară.

Acu, nu mă înțelegeți greșit, și eu sunt fumătoare, și eu fumez în mașină, dar țigara aia jur că a pus capacul. Și nu pentru că am fi fost în vreun pericol să ne asfixiem, că Isuzu ăla cred că nu mai era etanș de acu vreo 20 și ceva de ani, că oricum te mișcai sau te foiai, simțeai diverse brize – care de pe la picioare, care de pe la șale, care de pe la urechi. Ori io nu-s d-aia care suferă că mă trage curentul, dar era mișto tare să simți diversele locuri prin care intra aerul, deși, aparent, toate ușile și geamurile erau închise. E, dar în momentul în care, peste toată babilonia din mașină, ăla a mai deschis și geamul, vuietul venit de afară a acoperit instant toată hărmălaia și am simțit cum încep să îmi vâjâie gândurile în cap și să-mi fâlfâie urechile precum lui Dumbo.

Bineînțeles, în fața acestei noi provocări, cetățenii au început să strige și mai tare unii la alții, ca să acopere vuietul venit de afară, troncănelile mașinii, opintelile motorului, huruiala platformei și vocea lu ăl bătrând care, am uitat să vă spun, era și cam surd, așa că el practic a vorbit cam tot drumul, că nu-și dădea seama că nu-l asculta nimeni. Bine, între noi fie vorba, cred că nici el nu se mai asculta, dar continua să trăncăne că la urechile lui oricum nu ajungea nimic, așa că pe el nu-l deranja.

Eeeei, ș-am ținut-o așa preț de vreo două ceasuri, cred. Nu mai știu, că de la un moment dat am pierdut orice noțiune a timpului și spațiului, fiind prea preocupată să fac cruci cu limba-n ceru gurii și să alternez între înger îngerelul meu și dă doamne să scăpăm cu viață din asta! Iar Bărbosul sau Universul sau orice altă forță sau entitate pozitivă o exista pe lumea asta sau în alte lumi paralele s-a milostivit de noi și am reușit să ajungem acasă la nenea cu Discovery. S-au apucat oamenii să descarce mastodontul, s-au mai rupt niște chingi, s-au mai proferat niște înjurături, dar până la urmă au izbutit. Urmau să ne ducă apoi și pe noi acasă.

Pentru ăia care sunt din Brașov sau care știu cât de cât orașul, apartamentul unde habita Fritz pe vremea aia se afla pe Calea București (ulița aia luuuuungă, pe ieșirea din Bv spre…nu-i așa, București), iar locul de parcare aferent era pe o străduță din aia laterală, cum sunt cam peste tot în zonele de blocuri. Între timp se făcuse de vreo 10 seara și traficul era aproape inexistent, dar să înghesui ditamai atelaj cu mașină, platformă și mașină defectă pe platformă pe o străduță de cartier, pe care cu greu încăpeau două mașini de dimensiuni normale în paralel, nu era deloc treabă ușoară.

Ei, de pe aici din memoria mea lipsește un interval de vreo 10-15 minute, așa, respectiv intervalul dintre momentul în care m-am dat jos din Isuzul Groazei și clipa în care am tras, ușurată, apa la toaletă. Pentru că evident, de pe la jumatea drumului spre Brașov începuse să mă cam taie, scuzați-mi franceza, un pipi. Care în decurs de două ceasuri sau trei sau câte o fi durat călătoria cu trenulețul groazei a trecut lejer de la nivelul pipi la nivelul pipiloi, escaladând spre sfârșit la nivelul pișare de-a dreptul. Iar această circumstanță, agravată constant de hurducăielile și tresăltările vehiculului care ne transporta, precum și de coatele și înghiontelile pe care mi le încasam de la co-pasagerii mei a făcut să trec prin toate stările posibile și imposibile.

De la: hm, parcă mă scapă un pipi, da las că nu-i bai, rezist până acasă, la: opa, se cam îngroașă gluma, da mă concentrez puternic și rezist și, spre sfârșit la: aidecapumeu, o să mă piș pe mine în mașină la ăștia, așa de tare încât o să treacă prin podea și o să ajungă direct pe șosea gândit în timp ce ochii mi se bulbucaseră ca la melc și alternam între transpirații și frisoane și între vagi clipe de acalmie, când vezica nu-mi mai era zdruncinată din temelii timp de 3-4 secunde la momente în care eram sigură că gata, până aici mi-a fost!

Pronia cerească a făcut să rezist totuși până la toaletă, pe care m-am prăbușit cu ultimele puteri, după ce îmi deschisesem deja blugii din lift, deși nu eram singură, dar zău că în clipa aia nu mi-a păsat nici cât negru sub unghie ce-or fi crezut oamenii ăia despre psihopata aia exoftalmică transpirată toată, roșie la față și desfigurată care s-a apucat să se despoaie în lift.

Și-am mai stat apoi o bucată bună pe tron, privind așa, în gol, a proasta, pe de o parte pentru că încă-mi tremurau genunchii de la toată aventura, pe de altă parte pentru că încă nu-mi venea să cred că scăpasem cu viață și nu ajunsesem subiect de știrileproteve: „Accident ciudat în județul Brașov, unde un autovehicul pe care martorii oculari l-au descris ca părând a fi un antic predecesor al mașinilor de teren moderne, care transporta 12 pasageri, dintre care 3 câini, s-a dezintegrat la intrarea în județ, după ce începuse să piardă din piese cu aproximativ 25 de kilometri înainte, lăsând pe drum o urmă de componente auto similară cu urma de firmituri din binecunoscutul basm pentru copii ‚Hänsel și Gretel’.”

sursa foto: freepik.com