Salutare tuturor! Bine că ne-am regăsit, cât de cât întregi. Mulțumesc pentru toate mesajele voastre, you are the best!
Apropo de oameni bătrâni, am cunoscut în Germania un nene care la 72 de ani încă se dădea pe skate. Mai încet, mai cocoșat, cu ochii mijiți, departe de ce putea acum jumătate de viață, însă cu un mare zâmbet pe buze. Un bun prieten, american, over 65, așteaptă protezarea la șold ca să poată, după recuperare, să scoată la aer Indianul.
Eu vreau să fiu un bunicuț cu 40 în braț, care să fumeze cu un aer sfătos o iarbă cinstită și să le povestească, cu lacrimi în ochi, nepoților despre motoare, femei și rock. Să le arat cum se ține o gardă și cum să intri pe combinații simple și scurte. Și mai important, să îi învăț să nu renunțe la libertate și vise. Să nu piardă copilul pe drum. Să iubească și să respecte motorul. Acum sper ca toate astea să îmi și iasă.
O altă chestie care vreau să o fac pe aici, în afara topului personal de la sfârșit de an, ar fi un clasament al celor mai reușite coperți de albume ascultate de mine, de noi. Am multe idei, să vedem ce și cum iese.
NEWS
🔵 Tankian cu piesă clip nou.
🔵 Carla Harvey.
🔵 De pe albumul Immutable, Messugah cu un nou clip. V-am spus că îmi plac tare de tot? Sper că da.
🔵 The 69 Eyes, gagică meditativă pe plajă, chestii.
🔵 Un nou clip al celor de la Electric Callboy. Oamenii ăștia mă umplu de bună dispoziție chiar și atunci când nimic nu ar avea nici o șansă. Să o țină tot așa.
🔵 Godsmack.
🔵 Thotcrime cu single nou.
🔵 Avatarium pe baricade, are tipa o voce de numa, numa.
🔵 Brutus.
🔵 Metallica, dacă Fuego a avut agenda plină.
🔵 High Command.
🔵 Vended.
🔵 Gaerea.
🔵 Nickelback.
🔵 Chelsea Grin.
🔵 Jiluka.
Acum puțină muncă.
➡️ Callboy – Tekkno (2022) – nota este, F. F. (nu fast finish ci Fucking Fun)
1st contact cu nemții de la Eskimo Callboy, acum Electric Callboy, a fost piesa la care am râs cu lacrimi. Ceva nerd metal, care prinde, un fel de Scooter care mai are momente de breakdown serioase. A urmat după o piesă la care am râs iarăși ca un cal fumat bine. La următoarea, deja știam deja la ce să mă aștept, am nechezat masiv și am admirat gagicile din clip.
Boon, aici vreau să fac o mică precizare, ca urmare a discuțiilor cu amicii mei, talibani muzicali, care sunt ultragiați cum de ascult eu așa ceva, și auzi tupeu, să îmi și placă. Că toate melodiile lor au aceeași rețetă și seamănă între ele. Păi, așa sunt 99% dintre trupe, wtf, găsesc o nișă și evoluează întreaga lor carieră, acolo. De aia, Maiden nu sună ca Judas și Megadeth ca Metallica, de aia fiecare trupă mare își rafinează de-a lungul timpului soundul propriu după care o poți recunoaște și când îți dai ultima suflare. Spuneți-mi mie o trupă care de la un album la altul își schimbă soundul atât de radical, încât tu, ascultătorule, să exclami, bă plm, dar cine naiba sunt ăștia.
Anyway, să sărim din înaltele sfere ale muzicilor în bălțile noroioase ale plebei și să ne bucurăm cu gura până la urechi de ceva fain.
Dă-i play AICI.
➡️ Sumerlands – Dreamkiller (2022) – 8 din 10
De la primele acorduri ale albumului, primul impuls este să te uiți când a fost produs discul. Pentru că ești în anii ’80, nene, cu instrumental, cu voce, cu tot.
Vocalul, Radigan, am dat search ca tot omul, ca să par enciclopedic, își merită toți banii, pune suflet, are forță, este plin de pasiune. Așa, da.
Am dat puțin iama și prin primul lor album, Sumerlands, https://m.youtube.com/watch?v=wYvjaVO4ws8&t=3s cel din 2016, care este mai orientat spre doomul anilor ’80, cu un alt vocal, care și el își face treaba foarte bine.
Începeți cu singleul care a prefațat albumul și apoi treceți la restul.
Dă-i play AICI.
➡️ Praise to the Sun – The Proffer of Light (2022) – 8,5 din 10
Ascultasem albumul la vreo zi de la apariție, îl notasem ca fiind bun, apoi au apărut coniferele, și materialul a dispărut elegant în aerul analgezicelor. Noroc cu un mail bine burdușit cu recomandări printre care erau și polonezii, că altfel acolo zăceau, în uitare deplină. Și ar fi fost tare păcat.
Să o luăm treptat, atât cât se poate, avem o gagică la voce, Marcelina Janek, foarte mișto ca și apariție, mai avem și restul bandului. Marcela pe lângă că are voce foarte faină, se descurcă excelent și pe partea de clean vocals și pe cea de harsh, arată și foarte îmbietor. Am spus că mai sunt și unii pe lângă ea, în band? Am, so it’s enough. Pentru detalii suplimentare google it.
Am citit recenzii prin care se forța, cumva, apropierea de Arch Enemy, că sunt noii AE, că melo-deathul renaște, obișnuitele heităreli aruncate spre bună și draga de Gluz, care vezi, doamne, a tras în jos bandul, că dacă era Angela. Un fel de Tarja vs Floor, Windows vs Linux, Android vs Ios da’ în melodeath.
Avem un grup polonez care sună într-un mare fel și care au reușit un material de excepție, care curge frumos de la un capăt la altul. Vocea Marcelei pot spune că este elementul central albumului, și este atât de bună încât aștepți cu sufletul la gura să intre, parcă vrei să cânte mai mult, dați-i băi, voie, misoginilor. Album recomandat cu căldură.
Dă-i play AICI.
➡️ Distrage – So much, too much (2022) – 9 din 10
Este posibil să fiu puțin prea entuziast, este posibil, eu, însă, susțin cu tărie că materialul ăsta chiar mi-a dat toate motivele să fiu așa.
Italienii trebuiau să fie pe lista de data trecută, dar nah, oase, cumva, spre surprinderea mea, am văzut recenzia la Bogdan.
De multe ori mă rostogolesc pe aceeași potecă ca Bogdan, însă nu și de data asta. Eu găsesc albumul excelent, el nu, este ok, muzica este frumoasă și destulă pentru toate urechile și sufletele.
Cum să definesc eu, So much, too much? Un neveu. De fapt mai multe. Un amestec de metalcore, progresiv, jazz, hardcore, thrash, psihedelic, care în mod normal este aproape imposibil să le îndeși în aceeași traistă, nu mai spun de șansele de a scoate ceva uman, decent din așa ceva.
Italienii reușesc, și nu numai pe albumul ăsta, care cumva este mai blând ca precedentele, o combinație între Cutugno și Korn și ceva gen Sepultura.
Eu recomand albumul ăsta, ca lecție de metal modern, ca demonstrație de muzică.
Dă-i play AICI.
➡️ Slipknot – The End, So Far (2022) – 8,5 din 10
Nu am dat drumul mâzgălelilor din duminica asta până nu am avut ocazia să pun urechea pe întreg albumul, apărut worldwide, vineri pe 30.
Ca de obicei, nu numai în cazul celor de la Slipknot, am prostul obicei să mă ancorez de un super punct de referință din discografia trupei. În cazul de față, la Iowa, albumul lor din 2001. Nimic din ce au scos după, nu s-a mai ridicat la înălțimea aia. Au ținut, însă, nivelul foarte sus, au intrat ca parte fundamentală în istoria metalului modern, și sunt, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune și influente formații ale timpurilor noastre.
Despre The End, So Far, nu pot spune doar lucruri bune. Nu este un album rău, absolut deloc, însă îi lipsesc destule chestii. Nu mă deranjează partea experimentală a materialului, chiar îmi plac abordările neconformiste, însă albumul are doar rareori momente de neuitat. Poate a intervenit uzura, poate oamenii au probleme, poate Corey a devenit la fel de inspirat ca o lespede de cavou. Anyway, puneți o ureche și, Go masks!
Dă-i play AICI.
➡️ Autopsy – Morbidity Triumphant (2022) – 9 din 10
Chris Reifert, pentru iubitorii metalului extrem, ca mine, nu mai are nevoie de nici o prezentare. Și nici Autopsy, cred eu. De la reunirea din 2009, oamenii nu au scos nici măcar o dudă care să fie acră.
În timp ce alte grupuri ale genului au căzut în puțul, să nu zic puța, goticului, sau altele s-au prostit de-a dreptul, vezi In Flames, Autopsy după reîntregire și-a păstrat soundul ăla greu, vocea cavernoasă acompaniată de solouri delicioase.
Morbidity Triumphant este o simfonie a viscerelor, a umorilor, a răcelii meselor de autopsie, este întunericul din lumină.
Începeți albumul cu asta, apoi fie cum vreți voi, oamenii au scos ceva pentru fiecare tip de ură
Dă-i play AICI.
➡️ Infanteria – Patriarch (2022) – 8 din 10 (album recomandat de Sorin)
Încet, încet se dezvoltă o rețea absolut excelentă prin care se schimbă informații despre albume, chestie care mă face hapi, hapi.
Sorin mi-a trimis, săptămânal, așa cum face în ultimul timp, tks bro, lista lui la care pe lângă recomandări își face și propria lui analiză muzicală și în ea erau și băieții ăștia, sud africani de la mama lor. Oamenii au fost Metallica cover band până prin 2005 sau 2008 și pe Patriarch asta se cam simte. De multe ori vocalul sună ca Hetfield prin anii 80- 90, însă alea sunt timpurile bune și nu are de ce să deranjeze. Restul albumului este cumva așezat sub umbrela defunctului Nevermore, un thrash agresiv și melodic cu doze bune de progresiv.
Burnt Relic este piesa care își asumă rolul de coloana vertebrală a materialului și Embrace The Trauma este un fel de cireașa de pe tort.
Băieți și fete, recomand călduros acest album.
Dă-i play AICI.
➡️ Talas – 1985 (2022) – 8 din 10
Recomandat Anduțelor și Bagherelor de pretutindeni, frați și surori softiști de pretutindeni, uniți-vă.
Sunteți fani veterani al hard-rock-ului din ’80, se aude, domnu’ Bogdan, aici este de voi, puneți-vă întreg glamouru’ din toți zulufii care mai răspund la apel, la treabă.
Ca să vă încălziți nostalgia din suflet începeți cu asta, apoi, știți și voi îndemnul meu deja tradițional, continuați cum vreți, nu aveți nimic de pierdut.
Lăsând răutățile deoparte, Talas a reușit un disc absolut excelent, unul care acoperă toate spațiile goale care le întâlnești la alte albume ale genului.
Nu mă așteptam ca un grup format în anii ’70 și desființat în anii ’80, fix în perioada în care genul a cunoscut perioada lui de glorie, să revină în anii 2000 cu un asemenea material.
Un mare plus îl reprezintă și grafica coperții, un fel Înapoi în viitor post-apocaliptic. Băgați cu încredere.
Dă-i play AICI.
➡️ Graceless – Chants from Purgatory (2022) – 8,5 din 10
Death metal, my love. Trebuie să intre duminica asta un album de muzică serioasă. Olandezii fac parte din grupul de trupe care încearcă să umple golul lăsat de dispariția Bolț Thrower. Sunt o combinație între Bolț Thrower și Asphyx și au tot ce le trebuie să poarte steagul genului cât mai departe.
Ca death metal este unul abordabil, ușor vesel aș putea spune, excelent pentru cei care sunt newbie ai genului. Recomand albumul din tot sufletul.
Dă-i play AICI.
Atât pentru astăzi. Mă înclin cu respect. Aveți grijă de voi și ai voștri. Și lăsați pe copilul ăla din voi să mai iasă la soare.
Salutare tuturor! Bine ați venit! Sper să găsiți ceva care să vă placă! Bine, și să și scrieți despre asta, să nu pară că sunt singur cuc. Bucurați-vă de muzică și viață.
Comentariu beton!19
Nu pot să scriu nimic pentru că am căzut de pe o scară și cred că mi-am luxat un picior.
Ce să îți spun, însănătoșire grabnică. Și multă odihnă. Ca la bătrâni,așa.
Bine ai revenit! Ne-ai lipsit, sper ca esti (cat de cat) bine!
Sunt ok. Mulțumesc. Puteam să scriu din a doua săptămâna, dar na, și lenea.
Bine ai revenit mare sef de trib în ale metalelor.
Godsmack – mi piace!
Albumul care vine cică ar fi ultimul al lor ca și grup Mulțumesc, bro.
Welcome back.
Pentru o recuperare mai rapidă, recomand „dicke titen”. 🤪
Trimite-mi două perechi, te rog. Plata ramburs.
Bine ai revenit! Nu prea am cum asculta, ‘că-s în concediu și nu dă bine cu metale pe plajă. Plus că e netul limitat. Dar recuperez când mă întorc.
La coperți mi se par super: Savatage-Edge of Thorns, Amorphis-Tales…, Graveworm-Scourge of Malice, Manowar-Battle Hymns/Triumph of Steel.
Din era noastră, bro, nu din Cretacicul nostru. Coperțile albumelor anului 2022.
Concediu plăcut.
“Coperțile albumelor anului 2022.” Aici sunt cam în offside (cam ca MV când îi e foame în fața unui restaurant vegan). Singura pe care mi-o amintesc e de la Arch Enemy, dar nu prea o înțeleg, deși albumul e genial.
De la Tankian imi place ceva mai mult The Race. Slipknot-ul e bunut, dar am cam aceeasi parere ca tine, desi eu sunt mai degraba fan al epocii ”tarzii” a trupei. Cat despre Godmack, pot spune ca am avut ”privilegiul” sa-i vad live, iar Sully Erna chiar este un super muzician (fapt demonstrat si de albumele lui solo, de altfel).
Thumbs up si pentru Left to Suffer, desi metalcore nu e felia mea cu gem (sau cu ”jam” – uite ce gluma de mos :)) ). Observ la multe trupe de pustani o pofta reala de a duce genul mai departe, lucru care nu poate decat sa ma bucure (vezi numai cati pustani si-au luat chitare Ibanez dupa ce au vazut ce faceau Polyphia cu ele).
Let to suffer sună foarte fresh. Au multă viață în ei.
Și moșii își iau Ibanez, cel puțin așa am auzit.
Da, da, Ibanez e noul „Hora” :))
P.S: Daca tot i-ai pus pe lista, baga o ureche pe tot albumul Lotus, ca e tipla, desi nu i-as mai incadra pe baieti la deathcore sau ce zice Youtube-ul ca ar fi.
Scuze, era vorba despre Within Destruction – Lotus :)))
P.S: Asa e cand esti batran si ai Ibanez.
Dacă și tu ești moș, eu și Bogdan jucam la FC Matusalem.
Eu zic că cel mai bine este ca cei de la Metallica să se retragă până nu ajung să se facă de rușine și mai grav adică să facă pipi pe ei în concert live.
Ce mizerie.
Ei încearcă să rămână relevanți. De aia și colaborările cu alde Cyrus și Lady Gaga. În comentarii sunt două tabere, ăia ca noi cu Master of Puppets în inimă, care ce rahat este ăsta, mă, și ăștia mai noi, mai lejeri așa, că ce mișto dom’le. Acum cum este mai bine, nu știu.
Ce plm de relevanți să rămână pentru că sunt legendă. De ce ar cânta în duet cu o capră de muzică country and R&B?
Pe mine m-au pierdut la Black Album. Nu cred că colaborările astea sunt pentru de alde noi.
Unora nu le ajung statul de legendă.
Ozzy cu Post Malone.
Mai sunt și exceptii dar sunt vechi. : https://www.youtube.com/watch?v=4B_UYYPb-Gk
Aia a deschis niște porți, a născut noi stiluri. Este altceva. Astea sunt marketing și atât.
Eu I am vazut anul trecut la Hockenheim și au rupt. O sa se retragă când vor ei, nu când zic niște forumuri obscure, atata vreme cât vând biletele instant și rup în concerte, de ce?
De la Black album au mai scos albume bune, depinde de gusturi. Load e o capodoperă imo. Dar fiecare cu gusturile. Mie nu mi plac trupele care scot albume la fel, pe care chiar nici fanii care le asculta de 1-3x maxim, nu le deosebesc de cele vechi. Dar e părerea mea.
Eu îi admir pentru faptul că sunt actuali. Și nu le este frică să experimenteze. Că nu m-au prins pe mine prea mult albumele lor post – And Justice for All Asta este altă poveste. Și eu de câte ori am avut ocazia să îi văd, nu i’am ratat.
Eu aş vrea să fiu o bunicuță cu coastele in bună stare de funcționare, să pot să-i învăț pe cei mici să schieze, să meargă cu bicicleta, să joace tenis, să țin pasul cu ei la joacă. Povești pot să afle din cărți. Bine-ai revenit, să mă ierți te rog c-am țâfnit la jumpul cel grozav. Nu se face așa ceva unui suferind. Da’ acum că eşti bine… cum să fie aceeași notă lu’ Planet Zero de data trecută cu Talas? Am găsit la băieții de la Shinedown două melodii pe care le-am ascultat intens și le-am exersat de pot să mă duc oricând și cu ochii închiși la un karaoke cu ele. Așa că cel puțin un punct diferență ar trebui. 9 pentru Shinedown, adică, nu cumva 7 la Talas.
Talas chiar sunt buni tare.
Sunt, sunt. Da’ tu înțelegi că eu cânt Shinedown? E forma maximă de apreciere. Practic sunt pe playlist-ul de cântat nepoților. Până atunci, mă antrenez cu bunicul și părinții lor. :))
Mă bucură. Shinedown sunt chiar mișto.
Bine că te-ai reparat, man!
Am ascultat Tankian de la fii-mea, prima dată. Omul e spectacol!
Îți doresc să ajungi să te bucuri de muzica pe care o s-o înveți de la copii tăi, împreună cu ei!
Mulțumesc Anouk. Mă bucur că ești aici.
În primul rând mă bucur că ți-ai revenit cât de cât şi ai putut compune o listă faină 😊
Acum mă delectez cu Talas şi 1985, care se potriveşte perfect ca fundal sonor la ce am de lucrat.
Mulțumiri şi gânduri bune!
Salut, dap sunt funcțional. Mă bucur că Talas sunt ce trebuie.
man multam pentru Sumerlands. Nu am mai topait pe un heavy metal de un secol.
Uite incearca asta.
Rosespire – Cataclysm (2022)
Mulțumesc, bro. Încerc.
Servus.
Mă bucur să revin la bunele obiceiuri duminicale şi că îl avem din nou printre noi, pe Edel – fie muzica lui, plină de glorie! 😀
Serj Tankian – Pop Imperialism (Perplex Cities) – melodia transmite o senzație mai de avangardă, cu efecte mai degrabă electronice asupra vocii și un aranjament muzical mai sintetic decât piesele lui anterioare de muzică solo…puţin în afara zonelor mele de interes.
Motive Black – Lift Me Up (feat. Carla Harvey) – Elana Justin cântând împreună cu Carla Harvey de la Butcher Babies… vibrația vocii ei se potrivește perfect melodiei. Se preconizează ca Motive Black să devină o trupă completă, pe măsură ce avansează, iar între timp, așteptăm ca patru single-uri să fie lansate sub numele trupei până în ianuarie 2022.
Meshuggah – I Am That Thirst (Immutable) – piesa, ca şi întreg albumul de altfel, redefinește și reproiectează sunetul Meshuggah cu cea mai stimulativă și absorbantă muzică pe care trupa a făcut-o vreodată.
The 69 Eyes – California (California) – glam și goth nu sunt genuri care se încrucișează… mai degrabă, sunt considerate a fi la capetele opuse ale spectrului. Muzica este înflăcărată și electrică, chitara ne poartă prin riff-uri și solo, oferind un sunet mai puternic și mai dur, dar, cumva nu pot scăpa de o senzaţie de tip Shania Twain… numa’ zic, nu daţ’ cu pietre.
Electric Callboy – Hurrikan – recunosc, în primul minut am avut o expresie ciudată (clar, Edel a avut daune şi la cap, nu doar la coaste…), după care a venit trezirea la realitatea melodică: sunetele satanice ale undergroundului erup și cântecul se schimbă de la ascultare ușoară la ceasul deșteptător al diavolului.
Godsmack – Surrender – Surrender este o piesă hard rock melancolică, care prezintă versuri meditative și contemplative, pe o melodie cu ritmuri simple , dar puternice. Se zvoneşte că anul 2023, va fi ultimul pentru ei, ca trupă…
Thotcrime – ‘this Is My Breakdown, I Get To Pick The Music’ (featuring Carson Pace) – mulţumesc, dar nu… sună ca o cădere nervoasă, severă.
Avatarium – Stockholm – Jennie-Ann Smith cântă fantastic, riffuri grele, în timp ce orga colorează sunetul, dând muzicii întorsăturile necesare. Ceea ce îmi place în special de la această trupă este felul în care reușesc să se miște între sensibilitate, greutate, subtilitate și crudență brutală, fără a pierde niciodată contactul cu temele melodice pe care sunt construite piesele.
Brutus – What Have We Done – absolut minunat, atât de crud și puternic. Se simt cu adevărat durerea și catarsisul în voce… există ceva extraordinar în această acumulare de putere.
Metallica – Nothing Else Matters, with Mickey Guyton – cântăreața country în duet cu James Hetfield… mno, după filme, începe să se ducă dracului şi industria muzicală rock?! Chiar nu am înţeles combinaţia.
High Command – Siege Warfare (Siege Warfare) – trupă underground ce s-a inspirat din măreția marelui riff și viteza de rulare liberă a thrash-ului crossover din anii ’80. La fel ca mulți thrashers din zilele noastre, High Command are rădăcini în hardcore, dar nu există atât de mult punk în sunetul lor… în schimb, ei fac un thrash fantastic.
Vended – Ded To Me – VENDED prezintă un sunet barbar construit pe bazele puse de puterea și precizia secțiunii ritmice, stratificată cu chitare vicioase, solo-uri zdrobitoare de suflet și voci guturale, dar melodice, care descriu greutățile și realitățile dure ale vieții.
Porcupine Tree – Herd Culling (Closure/Continuation) – acest album este progresiv până la profunzimile pieselor sale și se caracterizează printr-un nivel de competență instrumentală detașat emoțional. O mare parte din el impresionează, fiind un set curios și imprevizibil care găsește spațiu pentru experimentalismul electronic (Walk the Plank), bombastul monolitic palpitant (Hard Culling), riffajul matematic-metal (Rats Return) și asocieri minunate de complexitate ritmică și imnuri nesfârșite. (Harridan). Perfect pentru un play in buclă, atunci când ai de lucru.
Gaerea – Laude (Mirage) – sunetul trupei portugheze rezidă din black metal direct, care încearcă să combine toate punctele forte ale genului cu o compoziție suficient de competentă pentru a învinge inerția și a ieși din învechitul mediu în care se afundă black metalul mediocru. Acest grup a evoluat de-a lungul timpului pentru a adăuga elemente atmosferice mai blânde la arsenalul lor de compoziție… rezultatul este o înregistrare îmbogățită, cu o mulțime de tonuri de chitară și practici standard de black metal bine utilizate, care are potențial.
Within Destruction – Toxic – cel mai recent single lansat, cu pasaje instrumentale puternice, voci clare și grele, curățări melodice; tot ce își dorește un fan de metalcore, dar lipsit de aspectul deathcore… pare un amestec dintre Asking Alexandria și InVisions – ambele sunt trupe interesante.
Restul titlurilor nu sunt mai puţin valoroase, dar nu m-au convins pe mine.
Acum să trecem la partea mai muncită, a acestei rubrici, unde dăm note inspiraţiei unor oameni… habar nu am dacă ar trebui să ne permitem asta.
Callboy – Tekkno (2022) – nu, mulţumesc… puţin prea alandala pentru mine.
Sumerlands – Dreamkiller (2022) – 3,5/5 – Sumerlands, îmbrățișează aparent fiecare clișeu din metalul anilor ’80 și le face pe toate să sune neobișnuit de proaspăt. S-ar putea să aibă ceva de-a face cu atât de multă dependența metalului contemporan de a fi extrem de dragul său, dar scopul principal al Sumerlands este să scrie melodii grozave care să rupă.
Dreamkiller are mult mai mult decât nostalgie, deși nu există nicio îndoială cu privire la atractia sa pentru ascultătorii care au făcut aprovizionare cu casetele Megaforce și Metal Blade acum 35-40 de ani. Sumerlands continuă să găsească noi căi care merită explorate într-un sunet care nu este încă pregătit pentru pensionare. Trupa arată o mare afecțiune pentru o abordare clasică, fără să se lase vreodată prinsă de pastișă, ceea ce este suficient de provocator, dar se bazează pe ea mai departe, creând melodii grozave, bogate în detalii și pricepere instrumentală puternică. Este o reamintire grozavă a cât de mult heavy metal a oferit în anii ’80.
Praise to the Sun – The Proffer of Light (2022) – 4/5 – Acest disc are tot ce poate place la death metalul melodic. Se simte atât proaspăt, ca o întoarcere în urmă… un album pe care mi l-aș putea imagina în 1999, dar producția și scrierea de cântece arată o abordare modernă din partea artiștilor care îi înțeleg pe inovatorii care au venit înaintea lor. Praise to the Sun nu rescrie cartea de melodeath, dar arată cu dragoste că există încă o mulțime de viață pentru cei cu viziune creativă. Este genul de compoziție grozavă, fără pretenții, despre care pur și simplu nu auzim suficient. Cu riff-ul său melodic principal și groove-ul de tobe staccato, arată că există încă potențialul neexploatat într-un gen altfel supraaglomerat. Marcelina Janik are una dintre vocile cele mai bune și mai deschise pe care le-am auzit în ultima vreme… este grozav să vedem mai multe femei în metal. Discul e de păstrat!
Distrage – So much, too much (2022) – 3,5/5 – Ultima prestație pe care am auzit-o de la excentrica trupă de metal progresiv italian Destrage a fost în 2019, cu scurtul, dar bine lucrat, The Chosen One, iar acest album se simte diferit: So much, too much, este neregulat, dens și o reflectare foarte mare a titlului său, ca o înregistrare cu un ritm haotic, care adesea își schimbă rapid tonul și tempo-ul de la o piesă la alta. S-ar putea să nu fie la fel de coeziv ca lansările lor recente, dar acesta este un album care este în mod deliberat foarte neuniform ca ton și ritm, surprinzând dezordinea zilelor noastre, așa cum puține (dacă există) albume de metal progresiv au reușit să o facă. Merită investiția de timp necesară pentru a înțelege numeroasele sale răsturnări…
Slipknot – The End, So Far (2022) – 3,5/5 – Slipknot există de aproape trei decenii, iar efectul lor asupra metalului, incalculabil, deoarece au adus lucrurile pe noi culmi ale nebuniei, iar acest album, al șaptelea, este visceral și puternic ca și debutul lor. The End, So Far, ar putea să nu fie cel mai important album al lor, dar s-ar putea argumenta că este o bună prestatie al lor, răsucindu-se și construind pe tot ceea ce a venit înainte, cu un set proaspăt de idei care adaugă și mai multe nuanțe, într-o paletă incredibil de diversă… există o cantitate imensă de lumină și umbră, aproape în aceași măsură.
Autopsy – Morbidity Triumphant (2022) – 4/5 – Autopsia ocupă un loc interesant în lumea death metalului… în timp ce unele trupe au luat death metalul și l-au înglobat în romantismul gotic, iar alte trupe l-au folosit pentru a evoca spirite păgâne și teroare cu iz de blasfemie, Autopsy și-a menținut accentul pe gore-ul macabru. Morbidity Triumphant este o călătorie interesantă de la început până la sfârșit, dar apogeul său vine cu „Born In Blood”… melodia se laudă cu un riff de doom-metal care face loc unui galop d-beat death metal încărcat, înainte de a se încheia cercul cu niște țipete impresionante. Structurile și modelele melodiilor devin repetitive pe măsură ce treceți la melodiile ulterioare, dar acesta este mai mult un atu, decât un eșec pentru trupă.
Infanteria – Patriarch (2022) – 3,5/5 – Infanteria, oferă o gamă intrigantă de instrumente complicate pe al treilea album de lungă durată, Patriarch. Nu este doar un alt disc thrash metal, deoarece trupa afișează versuri interesante, care arată muzical o compoziție impresionantă a cântecului, aranjamentului riff-urilor și utilizării chitarelor acustice. Este fără echivoc thrash metal la bază, dar capătă o atingere progresivă fără a deveni prea tehnic.
Talas – 1985 (2022) – 3,5/5 – este clar că Talas s-au întors și sună la fel de bine ca în perioada lor de glorie. Formați la începutul anilor 70 și dizolvați în 1985, este posibil să nu fi atins niciodată statutul de cap de afiș, dar au fost o parte integrantă a scenei hard rock de la începutul anilor 80, iar revenirea lor mult așteptată nu dezamăgește, reluând de unde au rămas. Este o lansare care îi va face pe fanii vechii școli să saliveze și pe noi adepți, încântați cu riff-urile sale, refrenurile seducătoare și solo-urile uimitoare… practic tot, ce ar putea fi de dorit dintr-un record Talas.
Graceless – Chants from Purgatory (2022) – 4/5 – Cvartetul Death/Doom Graceless revine cu al treilea album de lungă durată „Chants from Purgatory”, prin riff-uri impresionante de modă veche… trupa îmbină riff-urile abrazive cu tobe agitate, oferind o senzație energică, impunătoare. În timp ce aranjamentele de chitară de pe album combină calități caustice, ele fac muzica efectiv de impact, iar tobele și chitara bas distorsionată, aduc un sentiment de putere. Abordarea muzicienilor olandezi demonstrează că Graceless a moștenit o mare experiență în realizarea unora dintre cele mai bune riff-uri din genul modern death/doom meta, oferind opt piese de o agresiune nemiloasă, în care sunetul chitarelor în plină expansiune și ritmul monolitic este pur și simplu copleșitor.
Mulţumiri lui Edel, pentru rubrică şi lui Mihai, pentru găzduire.
Acestea fiind zise, vă doresc zile liniştite.
Comentariu beton!12
Cuprinzător ca de obicei. De curiozitate cam cât îți ia să scrii asta? Mulțumesc de intervenție.
Nu scrisul în sine e relevant, cât aranjarea coerentă a ideilor în cap, pentru că au prostul obicei să vrea să iasă toate odată… mai ales atunci când o fac în paralel cu muzica în urechi și suflet. M-aș bucura dacă ar fi timp pe îndelete, să ne putem bucura de tot ce e bun și frumos, dar cam trebuie să „fur” timp, pentru toate acestea.