Ce mi-a plăcut (săptămâna 324)

1. Shaorma cu de toate… sunt puncte care ar trebui adăugate, altele doar scoase și destule care țin strict de cele două opțiuni: loc la geam sau la ușă.
2. People treat me like a God. They ignore my existence, unless they need something from me…
3. Nu doar cei care nu se pot apăra, sunt umiliți și ignorați… toți suntem cumva în budă. Excepție fac cei analfabeți, ingălați și plini de „God complex”, care fac parte din structura de tip mafiot, numită Stat&Co.
4. Puiul în mâncare, a ajuns la fel de nociv ca monoglutamatul, la cum este crescut/hrănit. Mda, unii vor spune de puii crescuți la țară… cu puține excepții, puii crescuți în curte, dar strict pentru vânzare, sunt hrăniți cu aceleași căcaturi, ca în ferme. Nu mai spun de antibioticele de care sunt pline galinaceele… dacă ți se umflă o măsea, nu mai trebuie să mergi la farmacie, bagă aripioare la grătar. Mă aștept ca la generațiile următoare, să le apară o mână în spate, sau ceva gheare. So, no more chicken for me…
5. Mno, eu în București, stau maxim două, trei zile. Mai mult e periculos, pentru că simt că mi se umflă ceva în cap… și în toată perioada aia, doar cu metroul. E mai sigur pentru toți „miticii”. Așa că nu prea pot fi obiectiv.
Și cum pistele pentru biciclete, par să fie căi de acces predilecte pentru bmwiști și alți melteni, discuția e „umpic” sterilă.
6. Pentru că a reînceput marea migrație de vară a paricopitatelor încălțate, la păscut în natură, redeschid o discuție mai veche… la vremea respectivă, am fost acuzat de elitism, snobism și mai știu eu ce bășini, pentru că am îndrăznit să spun lucrurilor pe nume. Sincer, nu prea mă interesează părerea „specialiștilor cu școala veții”.
Văd că mulți se plâng de manele pe munte, boxe portabile, pantofari, cocalari și alte nevertebrate. Dacă subspeciile de mai sus, le întâlnesc pe traseele făcute de mine, mă înclin în fața lor… deși sunt sigur că așa cum sunt ei echipați și încă să mai care și o boxă portabilă, în loc de câteva recipiente cu apă, nu au nici o șansă să ajungă măcar la jumătatea unui traseu. Există soluții… evitați orice loc în care se ajunge ușor, accesibil oricărui purtător de ciupici și ținută „adibas”, informați-vă obiectiv despre locurile în care vreți să faceți drumeții, ca să nu riscați să nimeriți într-o buluceală aberantă, ca cele expuse din plin de mediul online, mergeți echipați corespunzător și cu un bagaj de, măcar minimă supraviețuire – nu puteți ști în ce situație ajungeți și ar trebui să luați în calcul neprevăzutul.
Nu în ultimul rând, munciți pentru o condiție fizică decentă, peste medie, care să vă facă să rezistați pe trasee mai grele și evident mai sălbatice, dar în care nu vă împiedicați de cei cărora ani de zile le-a puțit muntele și era de „sărăcie” să meargă prin țară. Nu încerc să interzic nimănui să meargă la munte, dar dacă o fac ca cei care pun pe drumuri salvamontiști, jandarmi și echipaje medicale, doar pentru că pe ei îi doare’n fund de reguli care țin de bun simț și de minimă siguranță, o să fac tot posibilul să nu mă intersectez cu ei. De ce?! Din mai multe motive: în primul rând, pentru că dacă se înghesuie doar nevertebratele prin anumite locuri, nu mai poate fi vorba de bifarea pe Facebook a mărețelor realizări montaniarde (ei au nevoie să poată fi asociați cu pasionații de natură, nu tot cu papucarii de aceiași factură) și la urmă, dar nu în ultimul rând, pentru că „beating the crap out of stupids, it’s illegal!”.

Răsfăț azi.
1. M-am amuzat copios (sau nu). Dar la chestia cu geanta NU sunt de acord. Păi prietena mea intră în depresie, nici nu mai iese din casă dacă nu poate să-și care cele trei kilograme de amulete, pietre, statuete care o feresc de toate cele (mai puțin de hernia de disc).
2. Încerc să nu dezamăgesc oamenii normali, cu pretenții normale. Am fost dezamăgită, dar am și buni prieteni, puțini.
3. Pe cei care fac legile îi doare în dos de cei cu probleme. Parcă totul este făcut să le fie și mai greu. Societatea îi privește cel mult cu milă. Din lipsă de educație. Educație care ar trebui făcută în școli. Dar, când cadrele didactice au aceeași atitudine, ghiciți ce iese. Totuși, mai sunt și profesori, învățători, educatori dedicați care se străduiesc, dar e al naibii de greu. Pentru că trebuie să integrezi și să lucrezi cu un copil CES în același timp cu alți douăzeci și ceva de copii „normali”. Vă spun că este imposibil să faci o treabă bună. Nimeni nu câștigă. Singurul câștig este atunci când copilul are probleme minore și atunci colectivitatea îl ajută să evolueze, iar ceilalți își educă spiritul de echipă, empatia. Dacă sunt probleme mari, fără shadow totul este compromis. Și, de obicei, părinții nu doresc să fie însoțitori, preferă să scape de copil patru – cinci ore, în detrimentul și al copilului lor, și al celorlalți.
Legea dă dreptul persoanelor cu dizabilități să învețe în orice școală, pentru egalitate de șanse. Hmm, fără să asiguri nimic, dar nimic pentru asta.
4. Bun ostropelul dacă-i făcut cum trebuie. Amintirile din copilărie au diferite arome.
De exemplu : Un tip se însoară. În fiecare seară nevasta îl aștepta cu masa, gătind tot felul de delicatese. Tipul mânca, mulțumea, dar niciodată nu era prea încantat. Într-o seară nevasta a ars mâncarea. Nu a mai avut timp să gătească altceva și l-a servit, cu jenă, cu mâncarea arsă. Nici nu a gustat bine, și soțul a exclamat. : „- E grozavă, exact ca la mama acasă!”
5. –
6. 🤪
Duminică frumoasă tuturor!