Articol scris de Iulia.

…

Luni

Sună ceasul. Blestem în gând, cu mintea încă încețoșată și apăs butonul de snooze. Invenția diavolului, de altfel, pentru că, hai să fim sinceri, nimănui din toată istoria umanității de când s-a inventat butonul de snooze, nu i-a folosit la nimic. Adică, serios, cine apasă nenorocitul ăla de buton, iar după ce trec alea 9 sau 10 minute se trezește brusc fresh ca o floare, după ce, cu 9 sau 10 minute înainte își blestema zilele și plângea în pumni de somn?

Nfine. Îmi târăsc organismul jos din pat și, pe drumul spre cafea, mă pocnește un gând: cică sâmbătă ar trebui să plecăm în vacanță. Dar cumva nu reușesc să vizualizez gândul ăsta transformat în realitate. Cel puțin, nu încă.

Bărbatu-meu, trezit oleacă mai devreme decât mine și, implicit, are ceva mai multă cafea la bord, așa că începe să trăncăne înainte să apuc să trag un fum de țigară și să iau două guri de cafea. Dondăne ceva de nush ce care trebe luat pentru rulotă și ceva de nush ce bagaje… Mă uit strâmb la el și îl ignor. Mă gândesc la proiectele pe care mai trebuie să le finalizez, la facturile pe care le avem de încasat și alte chestii d-astea care îmi par mult mai reale și mai tangibile decât vacanța aia.

Marți

Sună ceasul. Îmi blestem zilele. Mă izbește rapid gândul că azi copilul pleacă în prima excursie din viața lui, cu grădinița, iar eu nu i-am pregătit rucsăcelul. Mă târâi spre cafea și fac liste în minte: păturică, apă, cremă de soare… Gândurile semi-leșinate îmi sunt iar întrerupte de trăncăneala lui Fritz. Iar dondăne niște chestii legate de vacanță. Îmi vine să zic: „Ce vacanță, nene? Lasă aia, zi mai bine ce păturică îi pun io lu fi-tu în rucsăcel?!? Lasă, că până la vacanță mai e mult și bine!” Dar tac, mă îndop cu cafea și încerc să aterizez cumva în lumea reală.

Miercuri

Sună ceasul. Îmi vine să plâng, să mă ascund sub păturică și să sper că toată lumea se va întreba unde am dispărut. Că am învățat de la fi-miu, dacă îți pui o păturică în cap, devii invizibil și nu te mai găsește nimeni, chiar dacă ai pătura pusă numai în cap, cu fundul și picioarele la vedere. Dar eu sunt mai precaută, mă camuflez bine, nici un colț de unghie nu iese de sub plapumă. Și în timp ce îmi fac planul malefic despre cum am să petrec eu 24 de ore dormind cu bale, din camera de alături se aude o voce subțirică și extrem de trează: „Maaaaaaamiiiiiiii, vino să mă trezeeeeeeești! Am terminat cu somnuuuuuul! Haaaaaaideeee, vino maaaaaaamiiiiiii!”

Sfinte Sisoe, de la ce vârstă devine legal să le dai somnifere? Sau măcar o gură de whisky, ceva, să doarmă un picuț mai mult?

Trag adânc aer în piept, mă duc la fi-miu, coborâm amândoi. Fritz mă anunță că „iar s-a aprins becul ăla la mașină, așa că o să sune la service, să comande senzorul…”. Bombăn ceva ce ar putea suna ca o aprobare, deși creierul meu încă nu procesează exact informația.

După vreo două galoane de cafea și după ce am expediat copilul la grădi, îl aud pe Friz vorbind la telefon cu omul de la service. Închide și îmi comunică cu o meclă care exprimă orice, numai fericire sau încântare, nu: „Am vorbit. Comandă senzorul. 3600 de lei”. Noroc că stăteam jos, că mi s-a făcut rău instant.

Paranteză: de ceva vreme, ni se aprinde la mașină becul de „check engine”. A tot fost cu ea la service, au resetat băieții ăia ceva p-acolo prin calculator, pe principiul „las-o, bă, că merge-așa”. Numai că nu. Pentru că după nush câte resetări din alea, nenorocirea de bec insista să se tot aprindă în mod repetitiv-obsesiv, așa că, până la urmă, au făcut o diagnoză mai complexă și au dat verdictul: a crăpat senzorul de NOx (adică oxid de azot). Pe scurt, e posibil ca mașina să mai poată merge mult și bine așa, dar e cam la fel de posibil să intre la un moment dat calculatorul în panică și să o treacă în „limp mode” – adică un regim de funcționare în care mașina mai poate rula doar cu viteza maximă de aproximativ treij dă kilometri la oră. Lucru care nu ne-ar încânta în mod deosebit, dacă ar fi să plecăm în vacanță, cu copil, trei câini și rulotă după noi. Așa că am comandat nenorocitul de senzor.

Joi

Sună ceasul. Azi nu numai că îmi vine să plâng, cred că chiar am și vărsat câteva lacrimi. E ziua schimbării senzorului.

Ducem mașina la service, venim înapoi, mă bag cu capul în calculator, să finalizez și ultimele chestii legate de muncă. Parcă totuși vacanța aia ar vrea să se apropie, deși încă o percep undeva destul de departe, în ceață.

După prânz, am terminat cu munca și mă apuc totuși să fac niște liste: ce trebuie cumpărat, ce trebuie luat din casă și dus în rulotă, d-astea. Mă îngrozește maldărul care a fost cândva coșul de rufe, dar care acum nu mai este decât un morman inform, produs de faptul că acel coș și-a vomitat tot conținutul, iar conținutul ăla pare să fi făcut pui. Cum dracu reușim să producem atâtea rufe murdare? Că suntem numai 3 ființe bipede în casa asta. Uneori suspectez câinii că șutesc haine de prin dulap, se îmbracă cu ele noaptea, când nu-i vedem, fac petrecere și apoi aruncă țoalele la coșul de rufe. Asta ar explica și cantitatea de haine care nimerește frecvent pe LÂNGĂ, în loc de ÎN coșul de rufe.

Cu o mână îndes rufe în mașină, cu ailaltă fac liste. Și în timpul ăsta asudez mai ceva ca un moșuleț burtos într-o saună, că am uitat să vă zic, sunt 34 de grade afară. Da nu mă plâng nici de-a dracului, am jurat că, la cât am așteptat căldura anul ăsta, nu zic nici pâs când simt că mi se topesc neuronii ca o gumă de mestecat într-un cuptor încins.

Pe la 5 mă sui în mașină și mă duc la cumpărături. Am o listă cât o rolă de hârtie de budă. Gizăs craist, noi nu mai avem chiar NIMIC în casa asta?!? Plec la cumpărături, pe drum primesc mesaj ro-alert de vremuri nasoale, vânt, vijelii, furtună, panică, salvați femeile și copiii, adăpostiți-vă și otrăviți fântânile. Mă uit cu lehamite la ecran. Nu-mi pasă, io mă duc la mol, că acolo e și hipermarșeu și alte magazine de care am io nevoie, nu m-o lua apa cu mol cu tot.

Pe la 8 ajung acasă cu mașina burdușită de zici că am făcut provizii pentru 6 luni, pentru o familie cu 5 copii. Las totul în mașină, fix așa cum le îndesasem la plecarea de la magazin și mă înfig într-o bere de zici că am fost la Paris-Dakar și m-am rătăcit 3 zile prin deșert.

Fritz mă anunță că a simțit ceva miros dubios în rulotă și că a verificat, ceva pare să fie în neregulă cu bateria. Dar o să sune mâine la băietul care se ocupă de rulotă și vedem ce-o mai fi și cu aia. Ce căcat să mai fie? Bomboana pe colivă, probabil…

Vineri

Nu mai apucă să sune ceasul, că vocea subțirică din camera de alături se aude cu promptitudine, la prima rază de lumină: „Maaaaaamiiiiiiii, vinoooooooooooooooo! Haide, vinooooo, repedeeeee!” Sar năucă din pat, mă împiedic cu piciorul drept de piciorul stâng, aproape dau cu capul de tocul ușii, mă redresez, intru în camera copilului: „Ce e, mami, ce s-a întâmplat?” „E dimineațăăăă mamiiiiiiiii! Haide să ne trezim!” #@*+”%$@@ de copil!

Ieri am făcut liste, după cum ziceam. Am aruncat papirusul care reprezenta lista de cumpărături, că pe ăla l-am biruit. Mai am papirusul cu chestii de luat de la farmacie, că acolo n-am mai apucat să merg (în caz că vă întrebați, când pleci în vacanță cu copil mic și câini, lista de medicamente și auxiliare – adică chestii precum leucoplast, comprese sterile, seringi etc. – e muuuuult mai lungă decât aia cu haine sau alte alea).

Au rămas listele cu „chestii de luat cu noi”. Pe care le-am printat frumușel și le-am pus pe masă, ca să le vedem amândoi, să putem bifa ce e luat și dus în rulotă și să adăugăm ce am mai uitat. Între timp, listele alea arată ca un câmp de război între pixul meu cu mină albastră, pixul cu mină roz pe care l-a găsit Fritz dracu știe pe unde și cu care a început să mâzgălească și el pe foi și cerneala de la imprimantă, care aproape nu se mai vede.

O iau încetișor și logic. Zic să încep cu hainele. Mașina de spălat încă merge voioasă. Deci nu încep cu hainele. Mai bine îmi mai pun o gură de cafea și fumez o țigară, poate mă pocnește inspirația divină și găsesc o soluție prin care toate bagajele să se facă în mai puțin de o oră, cu efort minim din partea mea. Ha, ia să dau io o căutare pe iutub, sigur găsesc acolo ceva util. Aute, din prima: sfaturi pentru bagaje, cum să faci bagajele eficient, cum să faci bagaje pentru o vacanță cu familia … Motivație la greu, ce mai!

Cad în scorbura de iepure a www-ului și după vreo juma de ceas mârâi printre dinți, de parcă m-ar fi obligat careva să pierd vremea de-ampixulea pe interneți: „’rați ai dreq cu sfaturile voastre, voi știți că io mâine dimineață plec în concediu și n-am împachetat încă nici un capăt de ață?” Dar n-apuc să îmi duc gândul bombănitor până la capăt, că începe să piuie telefonu: Azi, Fan Courier va livra coletul XXX. Iupiii! Piu-piu: Azi, GLS va livra coletul YYY! Piu-piu: Azi urmează să primiți de la Cargus… Mno, măcar atât, ajung comenzile pe care le-am plasat pe ultima sută de metri, cumva fără prea mari speranțe că vor ajunge la timp.

Mă apuc să grupez laolaltă chestii – tigăi, spatule, paste, snacksuri… n-apuc să fac cinci mișcări, că vocea subțirică apare din senin în spatele meu: „Mami, mi-e fuame! Vreau o gustărică!” Las totul baltă, pregătesc gustărica. Revin la chestii. Sună telefonul, a venit nenea de la GLS. Mân câinii la distanță de poartă, că lu nenea îi e frică de ei. Iau coletul, plătesc, revin la chestii. Apare Fritz. A verificat bateria de la rulotă, e moartă, trebe schimbată. Oftez, că nu mai am putere nici să înjur. Pleacă cu rulota la service, eu revin la chestii.

Piuie uscătorul de rufe. Scot boarfele uscate, le mut în uscător pe alea din mașina de spălat, care își lăsaseră plasa la coadă să ajungă și ele la uscat. Mai pun vreo câteva chestii în grămada de pe masă. În acest moment istoric, pe masa din sufragerie tronează mulțumite următoarele: aparatul de cafea, două șepci, trei cratițe și o tigaie, un set de ustensile de bucătărie, vreo 2 pungi de paste, un Spiderman mic de plastic, două borcane cu sos pentru paste, o cutie de capsule de cafea, un rucsăcel cu Mickey Mouse, un încărcător de la ceva jucărie, o cană de cafea sleită, trei foi cu liste, un desfăcător de conserve, un șervet de bucătărie, un super glue cu care i-am lipit mânuța Spidermanului, că suferise un accident, o mașinuță cu telecomandă fără telecomanda aferentă, un pix și un măr. Cine dracu a pus mărul ăla acolo?!?

Încerc să mă apuc să car chestii în rulotă. Sună telefonul. Băiatul de la Cargus a intrat pe stradă. Las totul baltă, caut portofelul. Preiau coletul, îl trântesc și pe ăla pe masă, că unde sufletu să-l mai și pun? Mai arunc un ochi pe liste, mai adun una-alta de prin casă, încerc din nou un drum până la rulotă. „Mami, am făcut un pic de caca pe mine…” Mă uit la el și mă bușește râsul instant. Care „un pic de caca”, nene? Că îi arată nădragii de zici că a ouat un ou de struț în care sunt pui de struț gemeni.

Iau copilul de-o aripă, îl duc la baie, îl spăl, îl schimb. Revin la maldărul de chestii. S-a întors și Fritz acasă, îmi înmânează ceremonios factura de la baterie. Îmi vine să-i zic să și-o bage în locul ăla în care nu bate soarele, dar mă abțin, că nu e vina lui (de data asta) că a crăpat sărăcia. Trag aer în piept, pun factura în teancul de documente de dus la contabilă, revin la bagaje. „Auzi, vii un pic să mă ajuți cu ceva? Tre să ții câinele de cap, că are o căpușă și vreau să i-o scot.” Oftez, mă duc. Rezolvăm, mă întorc la bagaje. Sună telefonul. E mama. Ne-a cumpărat chestii pentru sandvișuri și, da-i-ar Bărbosu sănătate, își face pomană de noi și ne face și sandvișurile pentru drum. Mai trebe numai să mă duc pe la ei pe seară, să le iau.

Revin la bagaje. Caut disperată ceva în care să pun „farmacia” câinilor. Anul trecut am avut o cutie, dar între timp aia și-a găsit altă utilizare, deci trebuie să rezolv altfel. Fritz pleacă să umple butelia de rezervă de la rulotă și să facă plinul la mașină. „Mamiii, vreau să îți zic ceva. Spaidămen a zis că trebuie să te joci cu noi și să fii un răufăcător și să te prindem!”

E ora 11. Mă duc să mă joc cu Spaidămen. N-am pus în bagaje nici un capăt de ață și mâine ar trebui plecăm în vacanță. Om vedea…

sursa foto: freepik.com