Unii dintre voi știți, c-ați trăit vremurile alea, alții o să aflați acum. În ultimii ani ai „Epocii de Aur”, pe lângă că nu se mai găsea nimic de mâncare, pe lângă că nu era apă caldă și curentul se oprea zilnic, pe lângă cozile la hârtie igienică și rațiile la produsele alimentare de bază, pe lângă toate privațiunile, nu se mai găseau nici cărți.

Un lucru perfect normal de altfel, că dacă tot ții un popor întreg în foame, lipsuri și sărăcie, atunci cu siguranță îl vrei și prost.

Dacă se tipărea vreun autor mai cunoscut sau vreo carte mai bună, trebuia să ai veșnicele relații ca să poți pune mâna pe ea. Dacă aveți impresia că glumesc sau exagerez, ei bine, vă înșelați amarnic. De exemplu, Shogun, al lui James Clavell, s-a vândut cu cozi la librării exact cum se întâmpla și la nenorocitele alea de ouă băgate prin alimentări înainte de Paști.

Habar nu am cum de-și făcuse titlul ăsta așa o promovare, vă imaginați că nu exista advertising la cărți pe vreme aia, cert este că tirajul s-a epuizat pe loc, după care cartea s-a putut cumpăra doar la negru, cu sume între 500 și 1000 de lei. Pentru că nu vă spun nimic sumele astea, ca să înțelegeți mai bine, un salariu mediu era pe la 2500 de lei.

Dar trebuia să ai și cui să dai banii ăștia, adică să ai o relație pe la vreo librărie. Sau să dai peste vreun cetățean pentru care banii sa fi fost mai importanți decât cartea.

Desigur, mai exista trocul. De altfel, toată adolescența mea am citit pe sistemul ăsta. Făceam schimb de cărți cu prietenii, cu colegii, cu oricine. Problema era că trebuia să ai bulan mare ca să poți să prinzi un Shogun la schimb. Titlurile de genul ăsta ajungeau greu pe piața de troc, pentru că ăia care puseseră mâna pe carte, după ce-o terminau de citit o aveau promisă neamurilor și prietenilor. Abia după ce o citeau și toți ăia, ajungea cartea în circuit. Chestie de minimum jumătate de an.

Rar am văzut-o pe maică-mea mai fericită decât în ziua în care a sunat-o unchiu-meu (adică frate-său) de la Brăila să-i spună că i-a făcut rost de un exemplar din Shogun, la preț oficial. Ne-a trimis-o colet prin poștă. Am și acum în fața ochilor cât de tare îi tremurau mâinile maică-mii când a tăiat sfoara aia care lega coletul îmbrăcat în hârtie maro, hârtia aia care era ambalaj standard pentru coletele de la poștă.

Am făcut toată această introducere ca să mă scot cumva pentru ce urmează. Trebuia să justific cumva, prin tot acest context, de ce dintre cele mai mișto chestii de citit era Almanahul Științifico-Fantastic. Apărea în fiecare lună și, spre deosebire de cărțile mișto, p-ăsta îl găseai de cumpărat prin librării, în tutungerii și la chioșcurile de ziare.

Evident nu era perfect, avea și mărețe scrieri despre cum ne făurește partidul o viață luminoasă pe drumul către realizarea socialismului, dar dacă le ignorai p-astea, te puteai delecta cu niște lecturi SF foarte mișto. Că erau povestioare, nuvele sau chiar fragmente de romane SF, nu mai conta, important era că mai găseai prin el ceva bun de citit. Într-un almanah SF din ăsta, l-am descoperit pe Asimov, să știți.

Bănuiesc că aveți idee cu toții despre ce vorbesc, c-a mai apărut o vreme și după revoluție. De altfel, cu voi, cu cei care-l citeați și cu iubitorii de SF, am treabă astăzi, pentru că mi-am propus să-mi încerc norocul, să încerc marea cu degetul, că nu degeaba v-am adus până în acest punct al povestirii. Imediat o să înțelegeți ce zic.

Nu mai țin minte anul, nu mai țin minte autorul, nu mai țin minte nimic. Știu doar că în unul dintre numerele acestui almanah am citit o povestire SF care m-a fascinat și care îmi revine periodic în minte. De fapt, nici asta nu știu, dacă era povestire sau fragment din vreun roman. Cert este că indiferent cum am încercat s-o caut pe net, s-o găsesc, s-o mai citesc o dată cu mintea de acum, n-am reușit să dau de ea. Dar poate vă sună cunoscut vouă și-mi îndeplinesc visul.

Vă dați seama că nu mai țin minte mare lucru, c-au trecut totuși vreo 30 de ani de atunci, dar o să încerc totuși să vă spun cât mi-a mai rămas în cap după atâta amar de vreme. Acțiunea are două părți distincte. În prima ei parte, povestitorul descrie o scenă care pare ireală, desprinsă dintr-un film din ăla in care vezi toate lucrurile mișcându-se cu încetinitorul. Dar nici măcar asta nu înțelegi, pentru că cel care povestește scena o descrie fără să reușești să-ți dai seama despre ce naiba vorbește.

De-abia din a doua parte te prinzi, îți dai seama că este vorba despre descrierea unei scene dintr-un saloon clasic din Vestul Sălbatic. Câțiva cowboys joacă pocker la o masă, unul dintre ei este prins trișând, moment în care începe bătaia, apar pistoalele și împușcăturile.

Iar la toată scena asta asistă povestitorul primei părți, povestitor care este un… extraterestru. Dap, că de-aia era povestire din Almanahul SF, altfel ar fi asistat la scenă Nea Costică, maistru prelucrător prin așchiere, în schimbul trei la IMGB.

Ei, treaba e că extraterestrul ăla nu percepea trecerea timpului ca noi, nu vedea lucrurile din jur petrecându-se la aceeași viteză cu pământenii, ci mult-mult mai lent. Ca să înțelegeți cât de lent, există la un moment dat o descriere a glonțului care iese din unul dintre pistoale. Glonț pe care musafirul de pe altă planetă îl vede cum iese de pe țeavă, cum se rotește și se mișcă atât de încet prin aer, de-ar fi avut timp să mănânce o pâine (sau cu ce s-o fi hrănit el acolo) până ajungea la țintă. Fix cum ați văzut voi prin Matrix, douăzeci de ani mai târziu.

Marea mea problemă este că ce v-am povestit acum este TOT ce mai țin minte. Apăi încercați voi să găsiți ceva pe net, după cuvintele cheie de mai sus. Speranța mea e c-o să dau peste cineva care a citit fix același lucru, dar care să știe titlul sau autorul. Că de restul mă ocup singur.

Așadar, cineva căruia să-i sune cunoscută povestea cu extraterestrul, timpul, cowboy-ii și saloon-ul? Pls, pls, pls, ziceți-mi că știți.