În mijlocul sălii de așteptare al gării din Kramatorsk au rămas doar bagajele celor peste 50 de oameni omorâți de rachetele rusești de ieri.

În gară intră echipa unei televiziuni. Camera de luat de vederi se îndreaptă spre grămada de trolere, geamantane, valize, plase și genți, în timp ce reporterul spune în microfon că sunt bagajele celor omorâți ieri.

Exact în momentul în care camera face focus, se aude sunând un telefon. De acolo, din mijlocul bagajelor, se aude sunând telefonul cuiva, al unui om pentru care ieri a fost ultima zi de viață, doar pentru că așa a hotărât conducătorul dement al unei armate la fel de demente.

Cineva, poate mama, poate tatăl, poate soțul, poate soția, poate sora, poate fratele, poate un prieten, vrea să afle dacă fiul, sau soția, sau fratele, sau prietenul a reușit să plece din Kramatorsk. Și sună, mai ales c-a auzit ce s-a întâmplat acolo.

Am văzut multe grozăvii de când a început războiul ăsta, am văzut atrocități pe care nu mi-aș fi imaginat c-o să le văd vreodată în această viață, dar telefonul ăla sunând în gol, din mijlocul bagajelor rămase în gară, o să mă urmărească multă vreme. Este sunetul speranței că omul pe care îl iubești mai trăiește, că la un moment dat va răspunde. Dacă nu acum, poate data viitoare când îl suni. Câtă vreme telefonul ăla o să mai aibă baterie, cineva o să mai continue să spere…

Fmm, Putin!