Știu că nu vă uitați la filme românești, mi-ați explicat și de ce, dar tot am vrut să las această mini-listă aici, pentru că cele de mai jos sunt răspunsul meu la întrebarea „care sunt cele mai bune filme românești?”. La patru dimineață, trezit din somn, o să ți le înșir cursiv pe cele de mai jos.

Dar, pentru că am și eu o vârstă, deci memoria îmi mai joacă feste, le-am revăzut foarte recent pe toate ca să mă conving dacă impresia inițială a fost cea corectă. Și m-am convins, a fost.

Arest

Pentru mine, personal, „Arest” este cel mai bun film românesc pe care l-am văzut vreodată. Și nu datorită subiectului, care e bun și el, cât datorită a ceea ce reușește să facă în acel rol Iulian Postelnicu. Este absolut senzațional cum reușește să creeze un personaj pe care-l crezi din primul până în ultimul minut.

Și ce personaj. Te trece prin toate stările posibile culminând cu aia că ai da orice să poți să-l strângi de gât. Acțiunea se petrece în anii ’80, iar Postelnicu joacă un torționar introdus într-o celulă cu scopul precis de a tortura un intelectual, adică un potențial pericol pentru conducătorii acelor vremuri (nu că azi n-ar fi tot pericole, dar măcar nu-i mai torturează nimeni prin închisori).

Nfine, revenind, dacă filmul ăsta se făcea la Hollywood, Postelnicu lua toate premiile posibile în industria cinematografică. Celălalt personaj principal este Papadopol care reușește și el să fie absolut impecabil. Și-o spun in condițiile în care, din nefericire, mie nu-mi place acest actor. Dar în „Arest” omul este foarte-foarte bun.

Atenție! Deși n-am crezut că voi spune asta vreodată despre un film românesc, este extrem de dur. Dacă ești mai sensibil de felul tău sau nu poți cu duritatea, îți recomand cu tărie să nu te uiți la el.

4 luni, 3 săptămâni și 2 zile

Mi-a plăcut mult de tot atunci, la lansare. Mi-a plăcut la fel de mult și acum vreo lună când am zis c-ar trebui să-l văd din nou. Cu greu s-ar putea realiza o frescă mai fidelă a acelei societăți în care „era mai bine”. Pentru că în acest film nu este vorba doar despre nefericitul avort al acelei fete, este vorba despre tot ce dus-o la situația în care fost nevoită să-l facă, într-o cameră insalubră de hotel de provincie.

Am avut flash-uri la scena cu petrecerea de ziua mamei prietenului fetei. Am avut falsh-uri pentru că am văzut acea scenă de nenumărate ori în copilăria mea. Ce se întâmplă acolo, pe ecran, am trăit de fiecare dată când ai mei aveau petrecere acasă de ziua maică-mii sau a lui taică-meu. Sau când mergeau ei la zilele de naștere ale prietenilor lor. Cuvânt cu cuvânt, vă spun.

Sper c-ați văzut filmul ăsta. Dacă nu, faceți cumva și uitați-vă la el. Pentru că suntem tentați să uităm din ce în ce mai multe despre perioada aia. Memoria e setată să elimine amintirile neplăcute și să rețină doar lucrurile pozitive de genul „eram tineri și frumoși”. Uite că si fata aia din film era tot tânără și frumoasă.

Iar pe lângă toate astea, filmul în sine este extrem de bine făcut. E păcat să nu-l vedeți dacă încă mai este pe Netflix.

Secretul fericirii

Cred c-am mai scris despre el, dar nu-i nimic, mai scriu o dată. O idee bună de tot și un Vlad Zamfirescu absolut senzațional, iar mie nu-mi place Vlad Zamfirescu. Dacă găseau și un actor cât de cât decent în locul lui Theo Marton, filmul ar fi reușit să fie catalogat drept senzațional. Așa e doar bun. Dar, oricum ar fi, sfatul meu e să vă uitați la el, că n-o să vă pară rău.

Poziția copilului

„Poziția copilului” nu este un simplu film, este un manifest pentru tăierea cordonului ombilical dintre părinți și copiii lor trecuți bine de 30 de ani. Mai precis este un atac direct la refuzul părinților de a face asta. Scena cu picăturile de nas este definitorie pentru părinții care nu reușesc să accepte maturizarea copiilor lor, pentru modul în care nu reușesc să înțeleagă că „te-am crescut și m-am sacrificat pentru tine” este doar un mod egoist de manipulare.  Nu vă povestesc scena, o să înțelegeți despre ce vorbesc dacă o să vedeți filmul. Dacă nu, nu.

Marți, după Crăciun

L-am revăzut săptămâna trecută după exact 12 ani de la lansare. A fost extrem de interesantă experiența pentru că, pe măsură ce mă uitam la el, îmi dădeam seama cât m-am schimbat eu în toții anii ăștia. Un singur lucru vă spun: când l-am văzut prima oară, eram de partea soției. Acum, n-am avut niciun dubiu că amanta este cea care trebuie să câștige. Da, știu, sună nasol, sună altfel decât a familie tradițională românească. Doar că nu e vorba despre asta, ci despre cum toți oamenii ar trebui să fie liberi să-și trăiască viețile cum vor, fără constrângeri sociale.

Iar actorii sunt senzaționali toți trei. I-am numit aici pe Mimi Brănescu, Mirela Oprișor și Maria Popistașu. Sen-za-țio-nali! Există o scenă în care cuplul soț-soție își duce fetița la dentist, dentista fiind chiar amanta. Băi, fraților, lasă că se simte tensiunea în aer de se poate palpa, dar la un moment dat se oprește camera pe Mimi Brănescu, soțul, și efectiv îi citești pe față că mai are un pic și-i explodează inima. E atât de puternică scena, că am dat înapoi s-o văd încă o dată.

Apropo, copilul, fetița, este singurul punct slab al filmului. Dar nu e vina ei, în momentul în care producătorii români vor fi în stare să organizeze casting-uri în urma cărora să găsească copii capabili să joace, nu doar să-și spună replicile în fața camerei, cinematografia română va face dintr-o dată doi pași mari înainte. Dacă vreți să înțelegeți despre ce vorbesc, căutați pe net cum s-a făcut casting-ul copiilor pentru serialul „Stranger Things”. Dintr-o dată o să înțelegeți de ce copiii de la noi sunt de neprivit. Partea bună e că n-apare prea des în film copilul.

Nfine, dacă nu l-ați văzut, sfatul meu e să reglați acest neajuns.

Câini

Dacă filmul ăsta se făcea în America, ar fi fost încadrat fără probleme la categoria „western”. Așa, din lipsă de cowboys și indieni, merge perfect băgat la Estul Sălbatic. Două lucruri îmi plac tare de tot la filmul ăsta. Primul, că se simte în aer, de la început, de la primul cadru, până la final, ceva surd, nedefinit, ceva care te anunță că sunt pe cale să se întâmple lucruri nasoale. Și, ce sa vezi, chiar de întâmplă. Și al doilea: că nu se termină cu happy end. Îmi pare rău pentru spoiler, dar trebuia să zic.

Actorii sunt foarte buni toți. Vlad Ivanov, cel puțin, face un rol pe care cel mai bine îl pot descrie cu un singur cuvânt: crunt. Gheorghe Visu, la fel. Dar și restul sunt buni, foarte buni. Până si cățeaua Poliția îsi face treaba excelent.

Dacă nu l-ați văzut, nu aveți niciun motiv pentru care sa nu-i dați play, pentru că n-are nicio legătură cu șabloanele în care stă de încorsetat, de obicei, filmul românesc. Este total atipic.

Sieranevada

M-am enervat când l-am văzut prima oară. Era proaspăt ieșit, eram curios, am fost să-l văd la cinema. Țin minte că m-am enervat, eram revoltat că de ce e așa de lung, că de ce ține, domnule, trei ore? Dar chiar așa bătaie de joc, nu putea să-l facă mai scurt? Foc și pară eram, vă spun.

Acum, în zilele noastre, i-am dat play prin decembrie și mi s-a părut prea scurt. Mult prea scurt pentru radiografia perfectă a 80% dintre familiile care viețuiesc în spațiul carpato-danubiano-pontic. Și cum puteai să redai asta mai bine și mai fidel, dacă nu la un parastas? Adică momentul ăla în care se strâng, în aceeași casă, toți cei care au vreo treabă cu familia respectivă. Prieteni, amici, vecini, rude, familia extinsă si mai puțin extinsă, dușmani, nepoți, cunoștințe oarecare, absolut toată lumea va fi de față, într-un fel sau altul, ca să „cinstească mortul”. Iar ce reușește să facă Puiu, acolo pe ecran, cu toți ăștia, este ge-ni-al.

Vă zic, dacă filmul ar fi avut șase ore, și tot ar fi fost prea puțin față de cât mi-aș fi dorit eu.

Mno, cam astea sunt filmele românești care mi-au plăcut mie cel mai mult în epoca modernă, adică în ultimii 20 de ani. E posibil să mai fi uitat vreunul, deci puteți veni liniștiți cu sugestii.

E foarte probabil ca mulți dintre voi să se întrebe de ce ignor filmele românești de dinainte de ’89 și pe cele de imediat după. Pentru că le consider extrem de slabe, de-aia. Ne uitam la ele pentru că nu prea aveam la ce altceva, dar cele mai multe sunt aproape de neprivit azi.

Da, știu, o să săriți să-mi explicați cum au fost niște capodopere filmele istorice gen „Buzduganul cu Trei Peceți” și „Frații Jderi” sau serialele gen „Pistruiatul”. Nu, n-au fost, dacă încerci azi să te uiți la oricare dintre ele, ți se vor părea exact cum sunt: desuete și, pe alocuri, extrem de puerile. Despre jocul actorilor, de parcă sunt pe scena TNB-ului, nici nu mai are rost să vorbim.

Singurul motiv pentru care zâmbim când ne mai apare vreunul în fața ochilor este că suntem nostalgici după anii ăia când eram tineri și frumoși (eu eram, nu știu voi). 😊

Atât pentru azi.

P.S. Am lăsat doar link-uri de Netflix pentru că este aplicația pe care o utilizez cel mai des. Dar aproape toate titlurile sunt prezente și pe HBO Go. Ca să știți.