Când credeam că nimic nu mă mai poate surprinde

Dar oamenii (să nu zic direct „românii”) sunt în general specialiști, trebuie doar să le dai subiectul și dezbat 3 zile pe marginea lui fără să știe nimic mai mult decât titlul.
Și ce am observat e că ne specializăm tot mai tare în viețile altora.
#facepalm

„Știu că probabil sunteți și voi copleșiți de o grămadă de emoții acum, în timp ce mă ascultați, poate că simțiți furie față de mine sau față de motivele care ne-au adus aici, poate simțiți multă tristețe, poate vă bucurați pentru noi, poate lucrul ăsta vă face să vă gândiți la propriile voastre planuri de emigrare…eu aș vrea să vă rog să nu luați decizii pripite. Doar pentru că și noi plecăm, nu înseamnă că trebuie să plecați și voi. ” Ok, gata, eu m-am oprit aici, mă simt deja ca o intrusă.

Eu îi citesc blogul (mi se pare ciudat să zic „o urmăresc”) de ani de zile, îmi place cum scrie, pur și simplu, chiar dacă nu-i împărtășesc mereu părerile.
Așa că știam că a zis în repetate rânduri, ba o idee că ar pleca, ba că decizia e luată și că posta că învață olandeză, așa că nu m-am mirat deloc, era doar o chestiune de timp. Normal că și-a găsit soțul ei job mai întâi, că doar n-au 20 de ani să plece de nebuni și să vadă ce-o fi la fața locului. Pleci când ai totuși ceva asigurat, mai ales la vârsta lor și cu 2 copii. Iar ea de scris poate scrie de oriunde. Plecarea depindea mai mult de el, ca job.

Dar ce-am observat din comentariile la articolele ei este că enorm de multă lume o invidiază pentru absolut orice, de ani de zile, dar cu o invidie din aia răutăcioasă, lucru dovedit și azi din reacțiile isterice la vestea plecării ei. Efectiv e plină lumea de vedete prooooaste ca becu’, pline de bani făcuți din dubioșenii și curvvăsărai pe care le apreciază și le urmăresc mii și sute de mii de oameni. Dă una din fund și face playback pe-o melodie făcută pe calculator de un soft, e admirată, iubită, plină de foloweri, fluturași, inimioare bla bla.
Dar cum vine cineva care a făcut ceva bani din muncă și talent propriu și personal (scris, în cazul ei) e jihadul. Cum și-a permis? Cum adică? Sigur e ceva dubios. Dă-i cu hate și răutate de aia patologică. Noi ca popor nu suntem în stare să apreciem munca, pur și simplu.

Cred, însă, că nu era nevoie de atâta dramă, cum s-a mai zis. Să pleci din țara asta mi se pare motiv de bucurie, de făcut tumbe până la aeroport. Atâta timp cât decizia a fost luată de bună-voie și asumată, nu văd motiv de tristețe. A zis la un moment dat pe undeva că mama ei vine cu ei, nu știu dacă o fi adevărat, am văzut azi că a zis că au luat pisica, ceea e super cool. Prietenii se pot vizita, nu-i ca și cum acasă te vezi cu ei toată ziua-bună ziua. Chiar nu e dramă, mergi într-un loc mai bun. Teamă de necunoscut, griji, temeri, da, cu siguranță. Tragedie, deloc. Sper să le fie bine și să ajungă se bucure cu adevărat de decizia luată!

Eu sunt un laș trădător de țară.

Am treizeci și o țâră de ani, imediat fac treizeci și două țâre. În urmă cu mai bine de cinci ani, soră-mea (căsătorită, 4 copii) mi-a spus într-o zi: ne ducem în Germania, nu ai vrea să vii cu noi? Măcar ca un concediu, mă ajuți și pe mine pe drum și cu chestiile de început acolo, că măcar tu vorbești engleză. Eram singurul din familie care vorbea o limbă străină atunci.
NB: până în momentul ăla eu eram un „naționalist” convins de faptul că în România voi putea face lucruri bune și frumoase (mentalitate dobândită în facultate), în ciuda tuturor piedicilor de la fiecare pas și că România ARE NEVOIE, de fapt, de oameni cu voință, dornici să facă „o țară ca afară”.
Am acceptat propunerea soră-mii. În primul rând pentru că se baza pe mine în privința comunicării și în al doilea rând pentru că am vrut să văd cu ochii mei ce înseamnă o țară afară. Și ne-am suit în autocar, noi doi și cei patru pici (cumnatul era deja în Germania de ceva vreme) și după două zile și două mii de kilometri iată-ne ajunși. Prima reacție – vecina de sus bătând la ușă: „Bitte, macht ihr Ruhe.” (vă rog să faceți liniște). I-am explicat, în puțina engleză pe care o înțelegea, că abia am ajuns (era trecut de 2 dimineața) și copiii sunt entuziasmați de mărimea casei în care urmează să locuiască. În timp s-a obișnuit cu noii vecini. A doua reacție, a doua zi, pe lumină „Mamă, ce liniște și curățenie e la ăștia! Nu mai plec de aici.” Am zis-o în glumă.
În procesul de acomodare am constatat că cei mai mulți din oamenii cu care intram în contact (de la vânzătoarea de la supermarket până la funcționarul de la primărie) își dădeau interesul să ne ajute și o făceau, adesea, cu zâmbetul pe buze.
După două luni de umblat cu treburi și explorat împrejurările mi-a încolțit în minte ideea să îmi caut ceva de lucru. Măcar pentru o scurtă perioadă, cât strâng niște bani și mă întorc acasă. Și am concretizat-o. Am băgat un an de zile muncă „de jos”, pe care o face imigrantul care nu cunoaște limba, nu are relații și nici permis de conducere. Nu pot să spun că am făcut-o cu plăcere, dar mi-am dat interesul să fie bine, pentru că așa am fost învățat.
Timpul a trecut ușor-ușor și prietenii și părinții rămași în România au început să mă întrebe când mă întorc în țară. Răspunsul era, invariabil, același: Nu știu, încă nu.
Am început să învăț limba, motivat și de asistenta de la ortopedie care, a doua oară când m-a văzut, mi-a trântit acru (dar senin) printre dinți ”Sie sind in Deutschland, Sie müssen Deutsch sprechen!” („sunteți în Germania, trebuie să vorbiți germană”). Am început să mă plimb mai mult cu bicicleta și să trag cu ochiul la stilul de viață al nemților, cu ale lor „Scheißegal!” („mi-e indiferent”), Brötchen (chifle), Bratwurst (cârnați) și bere la halbă. Multă bere la halbă. La întrebarea „când te întorci în România?” am început să răspund cu nu când, ci dacă!. Am schimbat jobul, am învățat mai bine limba asta imposibilă și m-am plimbat și mai mult cu bicicleta. M-am menținut în formă, am văzut peisaje superbe și m-am bucurat la fiecare Moin! (salut!) pe care ceilalți bicicliști mi-l spuneau zâmbind. Am luat permisul de conducere și am început să conduc pe Autobahn. M-am plimbat și mai mult cu bicicleta. M-am minunat de numeroasele piste pentru bicicliști pe care nemții le-au construit în zona în care locuiesc. M-am mirat că nu am auzit nici un claxon de la șoferii care trebuiau să meargă cu 30 kmh în spatele meu, acolo unde nu sunt, totuși, piste pentru bicicliști.
Până într-o zi, când măcinat de limbrici, am comentat pe facebook ceva legat de o situație/întâmplare din România. O oarecare rudă (prin alianță) mi-a spus că nu am dreptul să comentez despre ce se întâmplă la 2000 de kilometri de mine, atâta timp cât nu mă afectează în mod direct. Cum ar putea? Sunt la 2000 de kilometri distanță! Chiar dacă am părinți care locuiesc în continuare în România. Chiar dacă am (avut) prieteni care își duc traiul în România.
Mi s-a spus că plecarea mea din România a fost o alegere personală. Un act egoist și o dovadă de lașitate față de patria care mi-a oferit atât de multe. Mi s-a mai spus că nu banii pe care îi trimit eu în România întrețin economia țării (nu am avut niciodată pretenția că s-ar întâmpla asta n.m.) și că oamenii care ar trebui apreciați sunt cei care stau zi de zi în țară, luptându-se cu greutățile, nu cei care cum dau cu curul de greu dau bir cu fugiții.
Am continuat să-mi trăiesc viața așa cum îmi place și cum societatea germană îmi permite. Am cunoscut câțiva oameni de cea mai fină croială care mi-au devenit PRIETENI și am micșorat din ce în ce mai mult gândul în care spuneam „dacă mă mai întorc în țară…”
De fiecare dată când merg în România să-mi văd părinții apare zilnic câte un motiv pentru care întoarcerea definitivă în țară e o idee tot mai utopică. De la mârlanul cu X5 care mă depășește pe dublă continuă, nemulțumit că nu merg cu 70 prin localitate, la țopârlanul cu Toyota care mă claxonează să mă bag cu bicicleta în șanț pentru că nu poate el conduce cu 70 prin localitate. De la lucrătoarea din supermarket care nu are timp să-mi spună unde este un anumit produs, la funcționara din primărie care-mi spune „e, nu-i nimic dacă n-ai bani la tine să plătești impozitul, noi acceptăm și euro. Fiecare dintre acești indivizi, și mulți alții pe care toți îi cunoaștem, sunt motive pentru care oamenii întregi la cap aleg pentru familiile lor un viitor mai bun într-o țară mai civilizată și pentru care oamenii ajunși deja acolo nu vor să mai audă de întoarcerea în patria care le-a oferit atât de multe.

Și știu că oricât de bine m-aș integra în Germania o să fiu tot un Ausländer, dar
prefer oricând să fiu un Ausländer tratat cu decență și respect, decât un român desconsiderat și tratat ca un nimic în țara lui.