Pistolul meu cu capse

Nu mai știu câți ani aveam, probabil pe undeva între 10 și 12, în orice caz, eram suficient de mare cât să țin minte întâmplarea asta toată viața.

Mai ştie cineva cum arătau pistoalele cu capse de pe vremea “ailaltă”? Niște chestii de plastic cu care încercai să faci să pocnească niște capse aflate pe o rolă de hârtie, dar, ca să bubuie sau măcar să scoată un pic de fum, trebuia să ai oleacă de noroc. Pe scurt, azi nu l-ar cumpăra nici dracu’, pe atunci nu cred că exista băieţel care să nu-şi dorească o armă din aia la brâu. Doar că nu prea se găseau. Bine, nu că asta ar fi vreo noutate, nu se găsea mai nimic pe vremea aia, de ce ar fi făcut pistoalele cu capse excepţie?

Şi totuşi, printr-un soi de miracol, într-o zi când m-a trimis taică-meu să joc la loto, am intrat şi în tutungeria de lângă. Acolo, în chioşcul ăla prăpădit, pe unul dintre pereţii care ţineau loc de vitrine, atârna EL, pistolul meu cu capse. Nou-nouţ, mirosind a plastic proaspăt, mă strigase şi eu venisem.

De prisos să vă mai spun că i l-am cerut vânzătorului, l-am admirat, am apăsat de câteva ori în gol trăgaciul, i-am simţit greutatea, am întrebat dacă au capse de rezervă, m-am asigurat că nu visez şi chiar ţin în mână ceea ce urma să fie un vis devenit realitate.

Am zbughit-o spre casă şi le-am cerut alor mei bani ca să mă pot întoarce să-l cumpăr. Nu mai ţin minte cât costa, dar n-avea cum să fie mai multe de 40-50 de lei. Surpriză, când au auzit pentru ce-mi trebuie banii, am fost refuzat şi trimis la plimbare. Şi dacă pe mama am înţeles-o, refuzul lui taică-meu m-a lăsat cu gura căscată. Frate, suntem bărbaţi, vorbim despre un pistol, cum morții mă-sii să-mi zici “nu”? Cum să nu empatizezi cu vânătorul ancestral din genele noastre?

Mort de nervi şi dezamăgire, am trecut la planul B. A doua zi, duminică, venea la noi mătuşă-mea de la Tecuci. O dată cu ea, veneau şi speranţele mele, pentru că de fiecare dată când venea îmi dădea o hârtie din aia albastră de 100 de lei. Să am și io de-o ciungă. Deci tot ce mai aveam de făcut era să aștept. Mult nu mai era.

Habar nu aveți cât de greu trece timpul când aștepți să ți se întâmple ceva ce-ți dorești din tot sufletul. Trece greu când ești matur și cu toți boii acasă, darămite când ești copil și aștepți să-ți iei pistolul tău cu capse? Toată ziua de sâmbătă m-am învârtit pe lângă tutungeria aia nenorocită. Duminică dimineaţă am fost din nou prezent acolo şi pe la prânz abia aşteptam să mergem la gară s-o luăm pe mătuşă-mea. Dacă ar fi vrut cineva să mă omoare, n-ar fi trebuit decât să mă mintă că nu mai vine.

Până la urmă, cu chiu cu vai, s-au scurs cele aproape 48 de ore şi a apărut mătuşă-mea. O dată cu ea a poposit la mine-n buzunar și mult dorita hârtie de 100 de lei. De-acum nu mai trebuia decât să se facă luni. Pentru că, evident, tutungeriille din epoca de aur nu aveau program duminica.

Sprea seară, am mai trecut o dată să-l văd. Pe EL, pe pistolul meu cu capse. Mi-am lipit faţa de fierul forjat din care erau făcute gratiile chioşcului şi l-am admirat din nou în toată splendoarea lui. Era acolo, pe perete, negru şi lucios în lumina blândă a serii de vară, îmi zâmbea. A doua zi dimineață avea să fie al meu. Nu cred că am dormit vreun minut în noaptea aia.

Până la urmă s-a milostivit Marele Manitou și s-a făcut dimineață. Am înhățat banii și-am fugit, da, am fugit, spre tutungerie. Era deschis deja, dar nu cred că trecuseră mai mult de câteva minute. Am intrat, mi-am aruncat privirea spre perete şi am înlemnit. EL, pistolul MEU cu capse, nu mai era acolo, dispăruse. L-am întrebat pe vânzător. A ridicat sec şi rece din umeri:

– Nu avem pistoale cu capse!

N-am să înţeleg niciodată ce s-a întâmplat, îl văzusem cu ochii mei duminică seara. Mă îndoiesc că se vânduse în cele câteva minute de când se deschisese tutungeria. Şi chiar aşa să fi fost, cred că mi-ar fi zis vânzătorul. Pur şi simplu n-am să înţeleg niciodată ce s-a întâmplat. N-a fost să fie al meu. Am ajuns acasă cu lacrimile şiroind pe obraji, incapabil să le transmit alor mei drama pe care tocmai o trăisem.

Cert este că de la întâmplarea asta, am început să mă tem de lucrurile pe care mi le doream cu ardoare. Ani de zile mi-am impus să mă prefac că nu-mi pasă prea mult de vreo chestie pe care mi-o doream, de frică să nu dispară peste noapte. Exact cum se întâmplase cu pistolul MEU cu capse. Mi-au trebuit alți ani să reînvăț că lucrurile care trebuie să se întâmple se vor întâmpla și cele care nu, nu.

Mno, ce voiam să vă întreb, vouă ce v-a marcat copilăria?