Ce mi-a plăcut (săptămâna 157)

Astenie îi spune acu’? Io îi ziceam lene, pă românește. Citit, merçi, @hipstăre. 😜

5. De învățătoarele mele mi-am amintit zilele trecute. Clar nu au fost dascăli cu pasiune sau vocație pentru această meserie, însă cred că și-au îndeplinit treaba cu destulă responsabilitate. Inclusiv cea care făcea exces de zel cu rigla la palmă.
Din generală și liceu am amintiri plăcute, frumoase sau amuzante cu și despre majoritatea profesorilor, din facultate doar pe ici, pe colo, dar consider că și-au dat interesul pentru a ne învăța și educa așa cum au putut și știut ei mai bine.
Singura pe care încerc din răsputeri să nu o detest până la scârbă este cea de logică și economie din liceu, pe-atunci inclusă în categoria profesorilor îndrăgiți, chiar respectați. Actualmente senator PSD Vaslui, nevasta liderului PSD al aceluiași județ și pentru mine exemplul clar al modului în care un mediu toxic contribuie la prăbușirea morală a individului.

3. Eu ”ador” să vorbesc despre sistemul medical din România, infecții nosocomiale, șpăgi, nesimțire, incompetență, minciună și am vii în minte toate experiențele plăcute și, mai ales, neplăcute trăite prin spitalele din România.
De problema infecțiilor nosocomiale sunt aproape permanent conștientă și o am în minte de 10 ani, unul din lucrurile care mă îngrozește cel mai tare este să ajungă cineva dintre ai mei pe-acolo. Așa că ultima oară când am avut de-a face cu un spital de stat, am realizat ce nivel de neîncredere și suspiciune am dobândit în privința calității prestării actului medical în acest mediu, cât sunt de obsedată de control, de răspunsuri verificate la sânge (și pe bună dreptate, căci i-am prins pe niște medici și asistente cu minciuni sfruntate) și cât de scârbită de nivelul uman și profesional al unor oameni cu uniformă medicală. După două zile, sâmbătă seara, am cerut eliberarea de urgență a actelor pentru externare și transfer la un spital privat duminică dimineața, unde urma să se efectueze de urgență operația necesară și amânată probabil din cauză că n-am sărit cu vreo șpagă sau ceva. Ultima lor nesimțire a fost să îndrăznească să-mi spună că ”nu se fac externări duminica, abia de luni se poate”. Le-am vorbit cât am putut de frumos, le-am explicat omenește și printre dinți potențialele consecințele ale celei mai mici întârzieri și cât de mult îmi doresc să nu ne trezim în vreo situație de malpraxis sau chiar doar reavoință, în final, din fericire, s-a putut realiza irealizabilul.

Nu știu despre ce memorie a carasului vorbește Vlad Petreanu, mi-e greu să cred că mai există român cu ceva creier care să nu înțeleagă că în România se moare pe capete din cauze demne de evul mediu și nu numai în spitale. Problema e că suntem paralizați, nu știm ce să facem, altceva decât să ne plângem și să dăm în continuare șpăgi în stânga și dreapta diverșilor mai mici sau mai mari dumnezei care s-au făcut cadre medicale, din motive care mai de care, mai puțin cel de a lupta pentru pacienți, sănătatea și viețile lor.