Tocmai am citit un articol al carui titlu este: de ce nu dau băncile credite angajaților lor? Si ma gandeam sa raspund eu in doua-trei cuvinte.
Pentru ca suntem in Romania, unde nimeni nu da doi bani pe nimeni. Si pentru ca „facem ce vrea pula noastra” a devenit un fel de cheie a activitatii de management. Doar ca ma asteptam ca un angajator de talia unei banci, care a certificat chiar prin angajarea ta ca are incredere in tine, sa se comporte un pic diferit. Asadar ditamai institutia financiara (nu specifica astia in articol, dar am o crunta banuiala ca stiu despre care dintre ele este vorba – daca gresesc, imi cer scuze anticipat) isi angajeaza oameni. Dupa care, primul lucru pe care il face este sa se asigure ca ii poate da cat mai usor afara, la o adica. Mi se pare o politca de HR absolut beton. „Noi te-am angajat, dar sa stii ca te zburam cat ai zice peste”. Fix asta se recomanda pentru gasirea de oameni dedicati, pe care vrei sa-i cresti si in care vrei sa investesti, in vederea unei colaborari reciproc avantajoase, pe termen lung.
Ca sa fie clar de tot cum sta treaba (poate omul ala nu a inteles inca de cand i s-a propus contract pe perioada determinata) cum vine tipul cu o cerere de credit pentru nevoi personale, totul devine limpede ca lumina zilei. Hartiile prin care solicita imprumutul sunt rupte in fata lui, dupa care i se recomanda si o vizita la toaleta, sa le foloseasca pe post de zewa cu aroma de piersica. Iar daca are vreo replica de genul „lucrez de doi ani aici, credeam ca pot sa fac un amarat de credit”, exista doua posibiltati. In cazul fericit este indrumat sa faca bine sa ia credit de la concurenta. „Auzi, ia mai lasa-ne cu rasinile tale, ai chef de bani nemunciti, du-te si ia de la aia, nu de la noi”. In cazul cel nefericit, la refuzul pentru creditare, se adauga si un indemn ca in drum spre iesire sa treaca pe la HR sa-si faca lichidarea. Ca prea-ti pute tot si nu-ti convine nimic, angajatule-jegosule. Te-ai haladit, vii sa ceri imprumuturi.
Eu sunt tare curios cam ce fata ar face un manager de la McDonalds, cand si-ar gasi angajatii la masa de pranz, infulecand cu pofta din niste aripioare de la KFC. Sau vreun mare mahar de la Microsoft, cand unul dintre subalterni, ar folosi cu spor Linux, in cadrul unei prezentari. Dar na, ce stiu eu in afara de caterinca ieftina si exemple cretine?
Si uite asa ajungem la vorba devenita celebra printre angajatori: „este din ce in ce mai greu sa gasesti oameni buni”. Absolut corect. Dar sa vezi ce dificil este dupa ce-i gasesti si in loc sa faci ceva sa-i pastrezi, te pisi pe ei si le dai foc.
Un prieten bun a lucrat la Unicredit. Nu voia credit, nu lucra pe sectorul creanţe sau altceva de genul ăsta. În schimb, fix la fel era faza cu contractul determinat. Deci, probabil e vorba de banca asta. :))
@sebastainmihail, hmmm, mare lucru daca nu au majoritatea dintre ele aceeasi politica de „cadre”.
Nu le mai ajunge. Nu se mai satura. Trebuie sa ia de la toti si daca se poate sa nu dea la nimeni. Asta sunt bancile.
Articolul pe care l-ai citat este doar o picatura intr-un ocean. Trebuie sa citesti si altele care descriu pe larg umilintele indurate de angajatii bancilor.
@director, te cred. Nu voiam sa fac un studiu. Am reactionat doar la articolul asta.
In plus lumea traieste cu impresia ca astia angajati pe la banci au salarii mari. Da, au. Dar sefii. Macar credite preferentiale sa fi putut sa ia. Dar nu se poate nici asta. Era o vorba in batrani „bogatul nu-i crede saracului”. 🙁
@mada, 🙁
Legea spune ca nu au voie la mai mult de 3 contracte pe perioada determinata si nu mai stiu exact, dar parca era si o restrictie legata de timp, ceva de genul nu mai mult de 3 ani sau ceva de genul. Dar da, legislatia schimbata le acorda cele mai mari drepturi angajatorilor care isi pot bate joc, dupa bunul plac, de angajati! Ca asta s-a si dorit…e o alta poveste, dar trista…
@Mihai Stanila, asa stiam si eu, ca au voie maxim trei contracte.