Articol scris de Iulia.

…

Hai c-am mai creat o treabă zilele astea… Că la mine nici un banal mers la cumpărături nu poate să fie fără aventuri și bătăi de cap.

Trebuia așadar să mă duc până la un magazin de bricolaj din frumoasa urbe de la poalele Tâmpei, să achiziționez niște chestii.

Zis și făcut. Mă urc în mașină, mă duc. Ajung. Mă dau jos din mașină, mă duc vijelios spre intrare, cu ocol pe la zona aia unde-s parcate cărucioarele.

Acu, dacă frecventați suficient de des magazine mai mari, fie ele supermarketuri, hipermarketuri sau magazine de bricolaj, ar trebui să știți că, aproape de fiecare dată, există cel puțin un cărucior care nu e legat de celelalte și poate fi înșfăcat „la liber”, adică fără să mai introduci monedă în locașul buclucaș, ca să-l poți utiliza.

Ajung la cărucioare, mă scarpin lung sub chipiu și-mi dau seama că nu am monedă pentru numitul cărucior. Pentru că da, de data asta, oricât m-am sucit și m-am foit eu, oricât m-am plimbat agale pe lângă șirurile de cărucioare, n-am putut decât să constat un singur lucru: toate, dar absolut toate erau legate unele de altele.

Logic, primul impuls a fost să mă întorc la mașină să caut monedă, însă după ce m-am mai gândit o fracțiune de secundă, am avut vreo 3 revelații:

– Prima a fost că mai mult ca sigur nu am monedă;

– A doua a fost că nu numai că nu am monedă, dar cel mai probabil nu am nici vreun sfanț numerar, pe care să-l pot eventual converti în monedă;

– Și a treia a fost că avusesem monedă, până cu numai câteva zile înainte, când mai fusesem pe la același magazin de bricolaj și, iată, acum îmi dădeam seama că la ultima tură îmi uitasem moneda în cărucior.

Ceea ce m-a ofticat destul de tare, pentru că nu era o monedă obișnuită, ci una d-aia reutilizabilă – sigur știți despre ce vorbesc, majoritatea magazinelor mari le oferă de ceva vreme: sunt niște moneduțe exact de dimensiunea infamilor 50 de bani de care nu avem niciodată când ne trebuie, de regulă branduite cu marca magazinului și, de cele mai multe ori, cu o găurică în ele, să le poți prinde de-un breloc, ceva.

Eh, fix una d-aia avusesem eu, cumpărată de stimabilul domn soț, care știe ce are la ușă și că ce are el la ușă nu are niciodată fise când îi trebuie.

Dar răul era deja făcut, nu mai avea sens să mă dau cu dosul de pământ c-am rămas fără moneduța-cado’, trebuia să rezolv problema mai stringentă a procurării unui coș de cumpărături.

M-am întors totuși la mașină, cu un firicel de speranță mai subțire decât guta unui pescar. După ce am scormonit prin toate găurile, buzunarele, locașele și locșoarele posibile, am fost nevoită să-mi admit mie-mi ceea ce, de fapt, știam de la bun început: monedă, canci.

Și da, și cea de-a doua revelație s-a dovedit a fi absolut corectă, nu aveam nici un sfanț numerar la mine. Nici măcar 10 bani amărâți, darmite vreo hârtie de-un leu sau alte asemenea averi.

Noroc că uneori mai scot și eu capul din dos când umblu prin lume și mai observ chestii, așa că mi-am adus aminte că ultima dată când fusesem la numitul magazin, văzusem că în interior exista un bancomat. Așa că hai, soro, să producem niscai cash din cutia cu bogății.

Intru în magazin, mândră nevoie mare de cât de mintoasă sunt și ce iute am găsit eu soluția la problema mea, mă proțăpesc la coada care se formase la bancomat – că da, aparent nu eram singura tută care avea nevoie de numerar, mai erau încă trei amețiți în fața mea – scot suma minimă pe care era dispusă mașinăria diavolului să mi-o dea, adică dooj de lei, și victorioasă, ținând ăia dooj de lei în mână de ziceai că-s cel puțin bugetul unei țări din lumea a doua, mă îndrept cu pas vioi spre biroul de informații, unde plănuiam să obțin o monedă de 50 de bani plus mai multe alte bancnote mai mici, în schimbul uneia dintre prea-valoroasele bancnote de 10 lei.

Băi copii, și atunci m-a izbit – că v-am zis că eu scot capul din fund și-s atentă la ce e în jurul meu numai ocazional, nu mereu – bănene, erau niște cozi peste tot, de pentru o clipă am crezut că e ceva manifestație sau ceva.

Vă jur, era puhoi de oameni peste tot: la casele de marcat, la biroul de informații, la cel de retururi, oriunde întorceai privirea, niște cetățeni (și nu puțini), formaseră o coadă.

M-a luat cu amețeală instant. Deja începuse să-mi treacă toată viața prin fața ochilor, mă luase cu transpirații reci și-mi imaginam cum o să mai apuc eu să-l văd pe fi-miu cel mai probabil când va absolvi liceul, că mai devreme de atât nu mă vedeam scăpată de acolo.

În mod normal, mi-aș fi pus frumos palma-n dos, aș fi plecat urgent de acolo și m-aș fi întors cu altă ocazie. Însă întâmplarea a făcut că de data asta efectiv nu aveam cum s-o las baltă, că îmi trebuia musai musai ceea ce a aveam de cumpărat de acolo și nu, nu mai găsisem în altă parte.

Până la urmă am tras adânc aer în piept, mi-am adunat toate fărâmele de curaj și voință și m-am îndreptat hotărât spre biroul de informații.

Până să apuc să mă plantez la coada apoteotică ce șerpuia până hăpt, departe, în măruntaiele magazinului, privirea îmi cade pe un soi de mini-cuieraș, așa, plasat strategic pe tejgheaua de la informații, pe care se bălăngăneau sclipind în soare… ce credeți voi? Dap, fix moneduțe d-alea reutilizabile pentru cărucioare.

Frumușele, argintii, cu tot cu breloc atașat, clincăiau vesele precum niște zurgălăi în curentul provocat de puhoiul de lume care sufla mai mult sau mai puțin la unison p-acolo.

Înșfac o moneduță și mă duc țintă spre una dintre tipele din spatele tejghelei. Aștept să termine de explicat nush ce omului cu care vorbea, îmi cer scuze și întreb dacă aș putea oare achiziționa respectiva moneduță direct de acolo, de la biroul de informații, sau trebuie să stau la coadă la una dintre case pentru a o plăti.

Femeia îmi explică amabilă că da, pot să plătesc și la ele, acolo. Îi mulțumesc și, cu oareșce lacrimi în ochi, mă îndrept spre capătul cozii de la informații.

Acu, tre să recunosc, lacrimile erau amestecate – pe de-o parte erau de jale, că urma să mă prindă următoarea venire a lui Hristos la o coadă dintr-un magazin de bricolaj, pe de altă parte, de bucurie, că totuși coada de la informații era sensibil mai scurtă decât cozile gargantuești de la casele de marcat.

Spre surprinderea mea însă, doamnele de la respectivul birou erau mai mult decât eficiente și expeditive, așa că în doar câteva minute m-am trezit că avansez uluitor de rapid spre obiectivul numărul unu al zilei: obținerea prețioasei moneduțe.

Bine, în momentul ăla mi-am dat seama și că practic scosesem bani degeaba de la bancomat, că acolo aș fi putut plăti cu cardul moneduța vieții, dar mna…

Și cum stăteam eu așa, pierdută-n vise și gânduri inutile, aud: „Unde este doamna care dorea fisă? Haideți, doamnă, în față, nu mai stați la toată coada asta!”

Pfff, nici dacă ar fi cântat un cor de îngerași pufoși și ar fi început să cadă din ceruri curcubeie și vată de zahăr n-aș fi simțit o bucurie mai mare în clipa aia!

M-am dus țintă la extrem de amabila domnișoară care mă ținuse minte (era cea pe care o întrebasem unde pot plăti afurisita de moneduță), am plătit fisa vieții – cu numerar, desigur, că mna, dacă tot aveam… și m-am repezit buluc afară, să-mi iau naibilor în sfârșit coșul de cumpărături și să rezolv ce aveam de rezolvat.

Firește, după cum bine vă puteți imagina, în clipa în care am ajuns în zona de cărucioare, am văzut nu unul, nu două, nici măcar trei, ci direct cel puțin vreo patru cărucioare șezând bine-mersi, nelegate de nimeni și nimic, și pentru care, evident, nu aveai nevoie de fisă ca să le înșfaci și să îți faci treaba cu ele.

Păi să nu-ți **** **** în ea de viață?

sursa foto: freepik.com