Îi înțeleg pe cei care și-au manifestat nemulțumirea vizavi de faptul că n-am scris nimic aici despre primele două zile din drumul către Spania, dar nu prea aveam ce să scriu.

Nu că n-aș fi vrut, dar efectiv nu am avut cum și când. Unde să fac poze și videouri, pe drumuri naționale și autostrăzi?

În prima zi am făcut peste 1.300 de kilometri, am ajuns la Bled rupt în două. Când am intrat în cameră era 22:30. m-am prăvălit în pat și aia a fost. E ultima oară când mai fac așa ceva, n-are niciun sens că conduc toată ziua ca să nu mai fiu bun de nimic când ajung.

Trebuia să dorm io frumos la Timișoara sau la Arad și de-acolo să mă duc fluierând lejer spre Bled. Ajungeam în câteva ore și dacă făceam mersul piticului.

Doar că mi-era așa silă de vremea de căcat din România, că nu știam cum să fac să pun mai repede cât mai multă distanță între mine și leagănul civilizație mondiale, respectiv tărâmul locuit de vajnicii urmași ai dacilor liber.

De altfel, a nins pe drum și-a bătut vântul atât de tare că-mi scotea mașina de pe bandă. Cruise Controlul mai aveau un pic și mă înjura de mamă.

Și uite-așa am ajuns la Bled tocmai seara, rupt și mort de foame.

Partea extrem de bună a fost că hotelul avea restaurant la parter. Partea mai puțin bună, spre rea, a fost că exact când am intrat eu se închisese bucătăria. În aprilie nu e sezon turistic, deci clienți puțini spre deloc, normal că închideau devreme. Mi-a venit să plâng, că nu mai aveam putere să stau să caut restaurante.

Când a văzut ospătarul ce față am făcut, când mi-a zis că s-a închis bucătăria, s-a prins că nu e a bună. N-a fost nevoie să scot vreun cuvânt, a zis din proprie inițiativă „stați un pic” și-a dispărut în bucătărie.

S-a întors și mi-a zis că se mai poate niște șnițel cu cartofi prăjiți, dacă sunt ok cu asta. Bosule, puteai să-mi spui că mai ai doar copite de porc cu știr, că tot aș fi zis că e ok.

Am balotat rapid șnițelul ăla și cartofii, mă pregăteam să urc în cameră, când am auzit că mă strigă cineva. Mă uit de unde venea strigătul și ce credeți voi că văd? Doamne apără și păzește, de undeva de lângă intrare, dintr-o vitrină frigorifică mă striga disperat un cremșnit.

Era panicat tot să nu cumva să plec fără să văd că e și el p-acolo.

Cremșnitul ăla a fost, de departe, cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în prima zi. Era exact ca ăla pe care mi-l făcea mătușă-mea când eram copil, gust pe care nu l-am mai regăsit niciodată la vreun cremșnit. Uite că l-am regăsit acum. De altfel, se pare că cremșnitul, pe numele lui adevărat blejska kremšnita aici a fost inventat.

Dacă vreți să-l vedeți, e aici. Dar vă previn să nu dați click dacă nu sunteți foarte bine cu voi înșivă.

Cam asta a fost cu prima zi.

După care, în a doua zi, adică ieri, m-am trezit la 6:00, că iar aveam peste 1000 de kilometri de făcut, de la Bled la Toulon.

Doar că înainte să plec, am făcut ceva ce știam că voi face încă dinainte să-mi fac orice traseu. Am coborât în fața hotelului și mi-am băut cafeaua exact în locul ăla pe care-l vedeți mai jos.

Prima cafea, băută în prima zi după ce-ai plecat să colinzi coclaurii Europei, nu se compară cu nimic. Cu NIMIC!

Practic, nu bei doar cafea, ci sorbi încet din senzația aia de libertate absolută.

A fost exact cum mi-am dorit.

După care am plecat la drum și-am ajuns la Toulon tot seara, tot rupt de oboseală și tot mort de foame.

Ca să înțelegeți cam cât de gravă a fost situația, nu mi-a ars nici măcar să caut vreun restaurant. Eu având, deși nu cred că bănuiați, o relație specială cu mâncarea. Nope, doar la gândul că trebuie să caut, după care să dureze minim o oră de când mă așez la masă până plec, mi-a trecut.

Am intrat pe mpas, am căutat cel mai apropiat mecdonalț și aia a fost. Ca să înțelegeți dezastrul la adevărata lui amploare, n-am avut stare să mănânc la mec, am luat la pachet și-am mâncat în cameră, ca animalele.

Cam asta a fost cu primele două zile. Azi e a treia, fix pe același calapod, un pic peste 900 de kilometri.

Dar de mâine mă liniștesc, o să stau trei zile în același loc, un orășel basc de care nu auzisem niciodată dar care arată senzațional. Mă rog, cel puțin așa arată din ce găsești pe net, o să văd eu la fața locului.

Nu, nu vă spun numele orășelului. Puteți să încercați să-l ghiciți, dar pot să pariez pe orice că n-aveți vreo șansă.

P.S. Eu v-am zis să mă urmăriți pe Facebook, că acolo mai postez chestii și de pe drum. Pe blog n-am cum să scriu articole din benzinării după ce-am alimentat și-am făcut pipi.

P.P.S. Iulia și-a luat liber azi. Îi place și lu’ femeia asta munca… 🤦‍♂️