Articol scris de Iulia.

…

Ei bine, așa cum v-am promis săptămâna trecută, azi vă povestesc cum s-a încheiat aventura mea pe meleaguri maghiare.

Am procedat așadar la a urca scările, bazându-mă pe indicația mormăită a recepționerei și pe faptul că pe farfurioiul ăla de lemn spânzurat de cheie se lăbărța artistic numărul 9, așa că intuiția mi-a spus că probabil sunt cazată la etajul 1.

Am urcat scările alea scârțâitoare mai mult târând cățeaua după mine, decât mergând cu ea lângă mine, că era în mod vădit absolut deloc încântată de ceea ce se întâmpla.

Mă rog, am izbutit până la urmă să ajung în fața ușii, am descuiat și am intrat. După care a intrat și cățeaua și eu a trebuit să ies un pic.

Pentru că, vedeți voi, în teorie – dar și în descrierea de pe site-ul pe care făcusem rezervarea – camera aia ar fi trebuit să aibă 16 metri pătrați. Ceea ce, să fim serioși, e o suprafață destul de ok pentru o cameră.

Doar că eu suspectez că camera aia avusese 16 metri pătrați cândva, în vreo epocă trecută, dar probabil o parte din suprafață îi fusese cucerită de vreo cameră vecină vrășmașă și camera mea fusese nevoită să cedeze teritoriile ocupate.

Că altfel nu-mi explic cum se făcea că în camera aia, după ce a intrat cățeaua, ca să nu trebuiască să ies eu un pic, cățeaua n-a avut de ales și a trebuit să se cocoațe pe pat. Bine, a trebuit să mă cocoț apoi și eu un pic pe pat, să pot închide ușa.

Băi, era așa de mică camera aia că mi-a fost frică că dacă adormim, în 10 minute suntem rânjite amândouă, că ne intoxicăm reciproc cu monoxidul de carbon pe care îl expirăm.

Era așa de mică încât atunci când cățeaua dădea din coadă, eu trebuia să sar, ca atunci când sari coarda.

Era așa de mică încât trebuia să inspirăm și să expirăm alternativ, eu și cățeaua, să nu ni se izbească sternurile unul de altul dacă ne sincronizam. Ce mai, era mică, ați înțeles, da?

Și în timp ce contemplam toată această frenezie de spațiu, mi-am adus aminte că bifasem eu acolo, pe site – la plezneală, între noi fie vorba, că nu credeam că chiar există – că vreau cameră de fumători. Așa că am aruncat o privire rapidă în jur în căutarea vreunui obiect care să indice o astfel de cameră – recte, o scrumieră, ceva.

N-am găsit evident nimic de gen, dar apoi mi-am dat seama că una dintre cele 4 lăturici ale cămăruței era acoperită de ceea ce părea a fi un geam, pe după o draperie. Așa că am sărit bucuroasă peste cățea și pat, care se aflau suprapuse – cățeaua pe pat, nu patul pe cățea – și am dat draperia la o parte.

Și nu mică mi-a fost bucuria când am descoperit o ușă de balcon. Am deschis-o rapid și… evident, am ajuns în cel mai mic balcon din Univers.

Era așa de mic încât avea un scăunel acolo, dar ca să poți ieși pe balcon trebuia să bagi scaunul în cameră – sperând să nu spargi oglinda din baie – să ieși pe balcon și apoi să tragi scaunul înapoi, așteptându-l în poziție flexată, ca să ți-l îndeși direct sub dos, că altfel riscai să te împingă peste balustradă.

Da mno, am zis să nu fiu cârcotașă, hai să zic bogdaproste că am unde fuma și bea o bere. Ceea ce am și executat. Adică am fumat vreo 2 sau 3 țigări și am băut o bere, pe care însă o țineam în cameră, în frigider, că pe balcon lângă mine n-avea loc. Da era ok, că de pe balcon ajungeam la frigider fără să mă ridic de pe scaun, deci toate bune.

Ce nu era însă așa bună era liniștea. Băi oameni buni, era o liniște de-ți țiuiau urechile. Băi, nu se auzea nimic, nimica, nimicuța – nu tu o voce de om, nu tu un zgomot de mașină, nu tu un lătrat de câine, un chirăit de motan, ceva, acolo… Nimic. Liniște ca-n vid.

Am încercat să mă ițesc de după balcon și, ținându-mă c-o mână de cățea și cu cealaltă de tăblia patului, m-am atârnat oleacă în afara fațadei, încercând să mă holbez în sus, să văd dacă se mai vede vreo lumină pe undeva, pe la altă cameră.

Canci. Beznă deplină. Încercând să mă îmbărbătez, îmi zic în sinea mea că na, nu e obligatoriu să mai fie lumină, poate restul celor care or mai fi cazați sunt cazați pe cealaltă latură a hotelului și aia e.

Am intrat înapoi în cameră, n-o să vă mint, nu chiar complet relaxată. Da am încercat să nu mă mai gândesc. Planul meu era să hrănesc cățeaua (ceea ce executasem chiar după ce am ajuns), să beau o bere și apoi, după vreo oră – o oră și ceva, să mai scot cățeaua la un ultim kkpipi al zilei și să bag somn.

Dacă tot bifasem 2 din 3, am zis hai să bag oleacă de Netflix sau ceva, să mai treacă un pic de timp până o fi să scot cățeaua la plimbare.

Mă pun frumos pe pat, deschid Netflixu și nu trec 5 minute că începe cățeaua, care până atunci părea că doarme adânc lângă mine, brusc și dintr-o dată, să mârâie.

Băi, dar nu mârâit din ăla de care scot ei înainte să înceapă să latre – cine are sau a avut câine știe despre ce vorbesc – e un mârâit relativ scurt și amenințător, care e urmat apoi la scurt timp de lătrat.

Ei, nu. Cățeaua mea n-a lătrat nici o secundă, în schimb, minute în șir a mârâit cumva înfundat, așa, de undeva din diafragmă, mai degrabă decât din gâtlej, uitându-se fix la ușă.

Vă spui cinstit, ăla a fost momentul în care m-am cam căcat pe mine, scuzați-mi franceza. Și nu neapărat pentru că mârâia cățeaua. Ci pentru că, aparent, mârâia la… absolut nimic.

Vă dau cuvântul meu de onoare că nici de pe hol, nici de afară, nici de deasupra sau de dedesubt nu se auzea nici o fărâmă de zgomot.

La primul mârâit m-am gândit că na, eu fiind prinsă de serialul la care începusem să mă uit, probabil nu am sesizat că se aud ceva pași sau voci pe hol, de pe la alți cetățeni cazați acolo.

Dar după ce am pus serialul pe pauză și am început să trag cu urechea, am auzit fix nimic. Și aia mârâia de nebună în continuare, cu privirea fixată în ușă.

M-am ridicat din pat, mă rog, mint, nu m-am dat efectiv jos din pat, că nu era nevoie, că ajungeam la ușă, da m-am ridicat în capul oaselor și am mai verificat o dată să fie cheia bine răsucită în broască, după care am și zgâlțâit clanța de câteva ori, să fiu sigură-sigură că e încuiat.

Și aia continua să mârâie. Cumva lung, în surdină, așa. Și nu reușeam neam s-o potolesc. Și în continuare, de peste tot se auzea nimic.

Până la urmă, după vreo 10 minute de mârâit de nebună, s-a potolit. Semi-țeapănă de panică, am încercat să mă mai relaxez un pic și am dat din nou drumul la serial.

Probabil că de la combinația de oboseală de după drum, împreună cu panica pe care mi-o luasem, am picat ca MIGu’. Vă jur că habar nu am cum și când am adormit, da ce știu sigur e că am adormit semi-în fund, cumva, cu toate luminile aprinse.

M-am trezit a doua zi, am executat procedurile matinale, mi-am umflat catrafusele și cățeaua și am coborât la parter unde, teoretic, ar fi trebuit să beneficiez de micul dejun inclus.

Numai că, ce să vezi, la parter – nimeni.

Mi-am zis că na, e încă devreme (era vreo 7 și 10 – și 15, așa, iar micul dejun se servea teoretic între 07:00 și 10:00), nu e bai, că abia apuc să îmi duc și eu lucrurile la mașină și să plimb câinele.

Am procedat conform planului de mai sus, am dus boarfele la mașină și am purces la plimbat câine. Și în timp ce mă plimbam, am putut să analizez la lumina zilei împrejurimile.

Prima impresie de cu o seară înainte nu părea să fi fost greșită – părea a fi un cartier de case. În care, în continuare, nu mișca nimeni și nimic.

Una dintre clădiri era o grădiniță, în mod clar. Unde nu mișca nimeni și nimic.

Câteva case mai încolo era ceea ce se autointitula „Cafe & Pizza”. Unde nu mișca nimeni și nimic.

După alte câteva case, înspre capătul care părea să se înfunde al străzii, ceva ce părea a fi o pădurice sau un parc. Unde te-ai gândi că la 7 dimineața vei întâlni cel puțin un pensionar cu-n cățel. Unde însă nu mișca nimeni și nimic.

Da mărturisesc, nici prea mult nu m-am aventurat, că deja simțeam că dacă îmi mai iau o tură de panică la fel ca noaptea trecută, se lasă dreq cu vreun infarct, ceva, și p-acolo îmi putrezesc oasele.

După ce am terminat (cât de repede am putut) această frumoasă plimbare, am revenit la recepție, sperând să fiu îndrumată în direcția micului dejun.

Ei, aș! La recepție – nimeni. Pe recepție – un boton d-ăla de apeși pe el, face ding! și apare recepționerul.

Am dingăit la butonul ăla până m-am făcut verde la față, da de apărut n-a apărut nimeni.

Am încercat să inspectez zona fără ghidare. Alături de recepție era o încăpere în care se vedea prin niște geamuri mari, din podea până în tavan. După aspect, ai fi putut presupune că ar fi putut fi locul de servit masa al respectivului stabiliment.

Un loc de luat masa rămas încremenit prin anii ’70, cu nește fețe de masă înflorate și cu volane și cu scaune tapițate cu cea mai maro și mai hidoasă imitație de catifea posibilă.

Doar că, ce să vezi, nici în acea incintă nu părea să se găsească vreun suflet viu. Nici mușterii, nici personal.

Am mai dat o tură pe la recepție, am mai maltratat o tură butonul. Nimic. Și cum stăteam eu așa și mă uitam ca broasca la contor, undeva în stânga mea, un geam care aparent fusese deschis, da nu-l observasem eu, s-a trântit cu atâta putere că s-a zguduit toată coșmelia.

Vă zic sincer, n-am mai stat să analizez dacă se trântise de la vreun curent dubios, de la vânt (deși afară nu adia nici firicel de vânticel) sau de la dracu mai știe ce spirite malefice or fi bântuit locul ăla.

Am azvârlit cheia de la cameră – pe care sperasem să o pot preda recepționerei, cum știu și io că se face – pe tejghea și ținându-mă strâns de lesa cățelei, am pușcat de acolo ca hoțu din alimentară.

Dacă mă filma careva, cred că am zbughit-o de la ușă până la mașină în ritm de Road Runner, de abia ținea biata cățea pasul cu mine, ba cred că e posibil și să ne fi ieșit amândurora oleacă de fum din tălpi, la ce viteză ne-am luat.

Nici până în ziua de azi nu știu în ce dracu de Zonă Crepusculară oi fi nimerit, în ce hotel bântuit sau operat de traficanți de organe care dezmembrează oaspeți în somn, da cert e că în continuare nu pot decât să mă bucur c-am scăpat.

sursa foto: freepik.com