Articol scris de Iulia.

…

Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele sau nu au nici o treabă cu mine pe feisbuc, urmează o scurtă introducere explicativă.

În prezent, mica noastră gospodărie haotică se compune, în afară de cei trei bipezi – recte Musiu Soț, copilul și subsemnata – din 4 câini (2 Schnauzeri uriași plus 2 Dogi germani) și o pisică (marcă necunoscută, model tigrat). Mă rog, ar mai fi și niște pești într-un acvariu, da ăia-s cuminți și-și văd de treaba lor, așa că nu sunt neapărat relevanți pentru poveste. Încheiem introducerea.

Pisica, pe numele ei oficial Mitzi Miu*, a ajuns la noi dintr-o pură întâmplare, fiind găsită de prietena noastră din capul satului în fața ușii cabinetului veterinar pe unde-și face ea veacul în zilele lucrătoare (și uneori și în alea ne), într-o cutie de pantofi.

Numita mieunătoare avea, estimativ, vreo 10 zile – 2 săptămâni la momentul ăla, precum și onorabila greutate de circa 100 de grame. Și ni s-a trimis o poză cu ea, alături de textul: „N-o vreți?”

Ce să zic, de vrut n-o prea voiam, că la momentul ăla efectivul era compus din 3 Schnauzeri uriași și un metis de cocker, plus un copchil care tocmai învăța de zor cum stă treaba cu poziția bipedă. Deci pericole destul de multe și de mari pentru o făptură atât de prăpădită.

Dar nu ne-a lăsat totuși sufletul, așa că ne-am procopsit cu madam mâța. În special pe principiul practic că mna, suntem la țară, nu știi de unde poa să apară vreun chițcan sau altă jivină similară și d-aia la țară e bine totuși să ai și o pisică-n bătătură.

*De chemat o cheamă Mitzi Miu, pe scurt Miu, pentru că atât de mică fiind, nu era în stare nici să miaune ca lumea, așa că scotea din când în când câte un „miiiiiiiu”. Iar fi-miu când a văzut-o prima dată, a exclamat bătând din palmele grăsuțe: „Uiti, mițiiii!” Deci – Mitzi Miu.

Acu, problema era alta: mâța era atât de extrem de mică și pirpirie, iar Schnauzerii atât de mari, încât ne era teamă că o pot călca în picioare în orice moment. La propriu. Și asta nu pentru că ar fi ei niște câini sadici și lipsiți de scrupule și sentimente, ci pur și simplu pentru că… ei – mari-mari, ea – mică-mică.

Și uite așa se face că, tot cu cooperare din partea vecinei, pisica noastră și-a petrecut primele luni de viață la noi în casă, în pârnaie. Literalmente. Adică a locuit, spre propria-i protecție și siguranță, într-o cușcă de hamsteri.

Ba nu. Mint. Era o cușcă pentru porcușori de Guineea. Suficient de mare încât să îi încapă acolo o căsuță, litiera, boluri cu mâncare, ba chiar și ceva jucării. Ieșea din pârnaie numai sub stricta noastră supraveghere, ca să n-o culegem plată de pe vreo talpă de câine.

…

E, toate astea se întâmplau undeva prin iarnă, noiembrie-decembrie, să fi fost. Când a dat firul ierbii, și pisica părea să fi atins niște dimensiuni mai normale, i-am făcut cunoștință cu Marele Afară.

Și de atunci s-a cam rupt lanțul de iubire. În sensul în care mâța noastră își lua tălpășița de la domiciliu dis de dimineață și mai apărea hăpt, seara, târziu, când o rodea probabil mațul de foame.

De prins șoareci prinde ea, mititica. Numai că nu îi și mănâncă. Vine cu ei în bot, îi prezintă cu mare tămbălău și mândrie și apoi își așteaptă cuminte bobițele, că doar n-o să halești șoareci?!? Ce, suntem sălbatici?!?

În prezent, lucrurile nu stau mult diferit. În sensul în care primăvara/vara/toamna, cât timp temperaturile sunt rezonabile, madam pisică ne frecventează fie numai când are vreo captură cu care dorește să se laude, fie dimineața și seara, când e ora de masă a câinilor, că atunci, să vezi coincidența dracu, fix atunci i se face și dânsei fomiță.

Iarna apare ceva mai devreme pe la uși și zbiară din toți rărunchii să fie lăsată să intre la subsol, unde se instalează comod pe boilerul de apă caldă și nu mai mișcă de acolo până dimineața.

E, dar treaba de la care a pornit toată această poveste și care mă amuză pe mine în mod special e fix aia din titlu: respectiv cum a ajuns mâța din făptură „tolerată” la noi în gospodărie, la prima ființă care primește tainul, când se face ora aferentă.

Că treaba cu mâța a fost așa: Musiu Soț a decretat că noi suntem gospodărie deținătoare de câini, iar o pisică ne-ar perturba ciarcrele, fenșuiu și energiile cosmice. Aum.

Daaaar, dacă țin musai să avem și pisică, e treaba mea să mă ocup de ea și, cel mai important, să mă asigur că nu interferează cu bunul mers al deținerii câinilor. Ceea ce am acceptat, așa că ne-am procopsit cu Miu.

Pentru că, vedeți voi, noi hrănim câinii afară, pe terasă. Și după cum vă ziceam, madam pisică apare, coincidența naibii, fix cam în preajma orei de halit a potăilor. Chestie care nu ar reprezenta neapărat o problemă. Doar că reprezintă.

Câinii noștri o cunosc, știu că e mâța noastră și nici unul dintre ei nu i-ar face vreodată rău intenționat.

Însă pisica fiind pisică, își joacă în fiecare toate cele 9 vieți la ruletă, de zici că are 999, nu dăcât 9 și-atât. Că dacă nu-și capătă mâncarea, fix în timp ce ăia mănâncă, se foiește printre picioarele câinilor, miaună, chirăie și face ca toți indienii, de nu poți să nu stai cu inima cât un purice, gândindu-te că, într-una din zile, uneia dintre potăi o să i se ia de tot circul ăsta, o s-o ia în bot și-o să o înghită ca p-o aspirină, de nu mai rămâne nici vârful vreunei mustăți din ea.

Că am uitat să vă zic, mâța noastră e și cumva mititică, așa, chiar dacă între timp e adult. Nu cred că are mai mult de 3 kile udă și cu bocanci în picioare. Iar câinii noștri cântăresc în total înspre vreo 200 de kile laolaltă. Deci vă dați seama că nici de gustare n-ar fi bună.

Apoi, mai e o treabă: oricât de cuminți și ascultători ar fi câinii noștri, instinctul de vânătoare nu ai cum să îl anulezi 100% niciodată. Așa că n-au ei nici o treabă cu mâța, dacă aia e cuminte și-și vede de treabă.

Însă dacă cumva o apucă dracii ăia răi și decide s-o zbughească cât colo, din varii motive pe care numai o mâță le poate înțelege – de exemplu pentru că vrea să vâneze o cioară, un fluture de noapte sau vreo frunză – există o probabilitate mare spre extrem de mare ca în câini să se declanșeze mai sus numitul instinct de vânătoare, și să o zbughească la rândul lor după ea.

Desigur, nici în cazul ăsta nu i-ar face nimic (mai ales pentru că n-o pot prinde), însă treaba asta poate deveni periculoasă pentru ei dacă zbughitul după pisică se întâmplă când sunt cu burțile pline sau pe cale să se umple.

Fiind câini de talie mare, sunt predispuși la ceea ce se numește „torsiune gastrică” – o chestie nasoală, de foarte multe ori fatală în câteva ore. Nu intru în detalii, pentru cine e interesat există gugle la un clic distanță.

Și uite-așa, ca să prevenim orice posibile interacțiuni prea agitate între clanul Miau și clanul Ham, operațiunile de seară la noi în casă se derulează așa:

Pregătim bolurile cu mâncare ale câinilor, ținem câinii în casă, cu ușa închisă, eu ies afară, îi pun de mâncare pisicii, sau în funcție de anotimp, deschid ușa de la subsol, din cealaltă parte a casei, o invit călduros înăuntru și o hrănesc, și abia dup-aia le vine și câinilor rândul la haleu.

Și invariabil, în fiecare dimineață și seară, când trag ușa după mine și 4 capete curioase se holbează din interior la cum îi pun eu mâței de mâncare, așteptând cuminți la rând, mă bușește râsul și mă gândesc în sinea mea: „Mda, ne-a dresat a dracu’, n-am ce zice!”

…

…

…