Articol scris de Iulia.

…

Pentru cine a deschis mai târziu televizoarele, subsemnata și familia (adică Musiu Soț, Domnul Fiu, plus potăile din dotare, 3 la număr) suntem în vacanță pă Grecia.

Nu c-ar avea vreo relevanță deosebită unde anume suntem, că pun pariu că și dacă eram în Honolulu, tot de d-astea de urmează să vă povestesc am fi avut parte.

Deci (pardon, fără deci), fiți atenți acilea: locul în care ne-am cazat este un apartament la parterul unei case, ce mai dispune de încă un etaj, intuiesc cu încă un apartament. Care momentan e gol.

Da’ nu asta e important. Important e să înțelegeți cât de cât topografia locului. Așadar: apartament.

Cu un soi de living/bucătărie în care intri direct de afară, plus 2 dormitoare.

Plus o terasă în L, pe două laturi ale casei – partea lungă pe partea cu ușa de intrare în casă, partea scurtă pe latura cu geamurile celor două dormitoare, amplasate unul lângă altul.

În dormitorul mic am cazat copilul cu toate jucăriile și trăsnăile lui aferente, în celălalt dormitor, noi, adulții.

Acu, tre să înțelegeți că dormitorul “mare” e o cameră de vreo…cât să zic? 3 pe 3, în centru se află patul dublu, probabil de 2 pe 1,40 sau 1,60, pe peretele cu ușa este un dulap cu 3 uși, încastrat în perete, iar pe peretele opus, o ușă dublă ce servește și pe post de geam, cu obloane d-alea grele, din lemn, care dă spre terasă, latura scurtă.

Boooon, sper că se înțelege cât de cât, mai ales dimensiunile camerei în care ne derulăm nopțile.

Încă o lămurire, pentru cei care nu cunosc dimensiunile aproximative ale potăilor pe care le deținem: Hanna este un Dog german de cca 60+ kile în viu, Fred este un Schnauzer uriaș de cca 45+ kg în viu, iar Elfie este un pui de Schnauzer uriaș de vreo 21-22 de kile în viu la ultima cântărire.

No, acești simpatici cățeluși simt nevoia acută de a nu dormi peste noapte nicăieri altundeva decât în dormitorul mai sus descris, împrăștiați în jurul patului.

Acestea fiind zise, în primele seri petrecute aici – mă rog, tehnic vorbind, dimineața – ne-am confruntat cu un mister.

Și anume, noi seara, când ne puneam la culcare, lăsam ușa de la dormitor deschisă. Unu la mână, să nu ne coacem de cald și doi la mână, să poată mișuna potăile, dacă ar vrea.

E, și cu toate că seara, la culcare, ușa rămânea deschisă, dimineața, când ne trezeam, ea era închisă.

Mărturisesc, inițial am suspectat copilul. M-am gândit că na, naiba știe, poate l-o fi deranjat corul de sforăieli venind de la noi din cameră și a luat problema în mâini și a venit în creierii nopții să ne izoleze.

Dar când l-am întrebat cu privire la acest aspect, a negat. Ceea ce părea totuși destul de plauzibil, că el foarte rar se trezește peste noapte și, în general, e genul de copil care, odată adormit, poa să treacă rapidu’ pe lângă el, că doarme lemn.

Și uite așa, ne-am tot scărpinat noi în cap a nedumerire vreo câteva zile la rând. Până într-o noapte, când, nefiresc de altfel pentru mine, m-am trezit să fac pipi.

Și în timp ce orbecăiam încercând să mă ridic în poziție bipedă, văd unul dintre câinii mari, ce se afla parcat pe peretele din spatele ușii, cum ar veni, întinzându-se cu spor în somn.

Rezultatul acestei întinderi? Evident, s-a sprijinit cu lăbile în ușa în spatele căreia practic se afla, care ușă, logic, s-a închis. Mister elucidat.

Da ce, credeți că lucrurile se opresc aici? Ntz, nu fiți naivi!

Fiți atenți. Aseară, Musiu Soț se duce la culcare, eu mai rămân un pic pe terasă să îmi termin berea și să frec internetul.

Apoi mă bag și eu în pat. Mă foiesc de colo colo, îmi găsesc într-un final poziția perfectă de nani și, taman când eram pe cale să dau drumul la băluță în colțul gurii, aud de undeva un sunet susurat de apă curgând.

Stau câteva clipe în liniște, încercând să identific potențiala sursă a sunetului. Părea că vine de undeva de foarte aproape.

Mai stau câteva clipe, adresând rugăciuni fierbinți tuturor divinităților cunoscute și necunoscute, doar-doar s-o opri sunetul și nu va trebui să mă ridic, să văd de unde vine.

Ți-ai găsit! Susurul se auzea în continuare, clar ca bună ziua.

Îmi blestem zilele și mă ridic. Iau telefonul pe post de lanternă, să nu trezesc toată casa, navighez prin maldărul de potăi împrăștiate pe podea și încep cercetările.

Baie – robinet la chiuvetă, închis. Zero urme de apă. Baterie duș, închisă, zero urme de apă. Budă – totul coșer, zero urme de apă pe unde n-ar fi trebuit să existe apă.

Bucătărie – baterie chiuvetă închisă, zero urme de apă. Deschid masca ghivetei, mă uit cu atenție. Zero picurat, zero urme de apă.

Stau în mijlocul casei, ciulind urechile. Îmi dau seama că susurul pare să vină de afară. Zic: hait, furtunul!

Că uitai să vă spun, pe latura scurtă a terasei e un robinet cu furtun, pe care îl folosim când venim de la plajă, să dăm jos nisipurile de pe noi și de pe câini, să nu căram chiar toată plaja în casă.

Ies tiptil pe ușă. Bine, tiptil vorba vine, că ușa de la intrare are drept feature special faptul că, în poziție aproape închisă/deschisă, freacă temeinic de podea, provocând un hârâit care ar putea să îl trezească din somnul veșnic și pe Tutankhamon însuși.

Zgomotul iadului e ușor de evitat, dacă ridici un pic ușa, ținând de clanță. Pentru că zgomotul diavolului se produce pe o distanță foarte scurtă din întreaga cursă de deschidere a ușii – câțiva centimetri.

Numa că na, eu fiind buimacă de somn, cu telefonul-lanternă într-o mână și urechile ciulite după susurul de apă, uit să mai salt de ușă.

Care grohăie și horcăie din toate puterile, câinii se trezesc, sar în sus, se reped afară din dormitor și încep să latre care mai de care.

C-o mână încerc să șușui potăile, explicându-le că nu e nici un pericol sau intrus, sunt decât eu, cu alta să țin bine de telefon, să nu-mi zboare cât colo, cu alta să deschid ușa fără să o mai fac să trezească și restul cartierul, puținii ăia care n-or fi fost deja treziți de balamucul de până acum.

Câinii se potolesc, eu reușesc să ies din casă și pornesc tiptil de-a lungul casei, înspre robinetul buclucaș.

Ajung la el. Mă uit lung, inspectez îndeaproape. Zero apă. Între timp, susurul se oprise. Stau o clipă, mai bulversată decât un milițian uitându-se la tabla înmulțirii.

Taman când mă pregăteam să mă înjur singură, zicându-mi că sigur am auzenii, susurul începe din nou.

Ciulesc urechile și găsesc sursa: vecinul din spate uda gazonul. Fix în dreptul gardului aflat fix în spatele dormitorului nostru. La 1 noaptea.

Zic în gând niște cuvinte cam necreștinești și pe care nu le voi reproduce aici și pornesc procedura de revenire în pat.

O iau tiptil pe terasă, calc pe o lopățică de plastic, mai zic niște cuvinte urâte în gând, ajung la ușă, reușesc să o deschid fără sunet și fără să mai declanșez alarmele ecologice patrupede.

Mă strecor tiptil în pat. Nu apuc să ațipesc bine, că încep să aud un fel de buf-buf, cumva înfundat, așa.

Reiau rugăciunile către zeități (deși ultima dată nu funcționaseră, dar mna, omul e dator să încerce), dar degeaba.

Buf-buful înfundat și oarecum ritmic continuă. Insist să nu mă ridic și să nu aprind nici o sursă de lumină. Bag picioarele, mi-e somn, ce-o fi, o fi.

Da de unde? Păi ce, parcă pot să dorm când ceva se izbește în mod clar de altceva, fără să pară a avea vreo intenție de a se opri?

Cedez. Scormon după telefon, aprind lanterna, mă uit buimacă în jur.

Cățeaua mare dormea lățită de-a lungul peretelui cu dulapul/ușa, cumva cu fundul în dreptul dulapului și căpățâna în dreptul golului ușii.

Câinele mare dormea lățit de-a lungul peretelui din spatele ușii, aproape îndesat cu capul pe după ușă. Și visa. Probabil că ceva maraton sau ceva. Cert e că visând, izbea cu picioarele din față în ușă. Care ușă se bubuia ritmic de tărtăcuța cățelei mari, provocând un buf-buf ritmic și înfundat.

Altfel e mișto în concediu, odihnitor și d-alea, ce să zic? 🤷‍♀️