Articol scris de Iulia.

…

Zilele trecute am simțit cum o umbră amenințătoare își întinde aripile pe deasupra viețișoarei mele (cât de cât) liniștite.

Am simțit din prima clipă că nu e o umbră binevoitoare, una din aia cu care un copac te mângâie blând într-o zi călduroasă de vară, îmbiindu-te la bine și la visare.

Nu, prieteni, era o umbră malefică, cea a cărei răsuflare fierbinte începeam eu să o simt în ceafă. Mă rog, nu chiar în ceafă, ci o să pricepeți imediat cam pe unde.

Pentru că umbra despre care vă povestesc era amenințarea unei potențiale… infecții urinare.

Din cauză că am o experiență mult prea îndelungată în problemele cu rinichii și în lupta cu aceste mișele infecții care te pocnesc când ți-e lumea mai dragă, am învățat să identific relativ din timp amenințarea lor.

Așa că, acu câteva zile, când am simțit prima dată că ceva nu e chiar coșer, am dat fuguța la farmacie și am cerut pastilele care știu eu că mă ajută de obicei.

Tehnic vorbind, nu-s medicamente, cică le încadrează ăștia la „suplimente alimentare” – sigur știți despre ce vorbesc, că-n anotimpul rece geme televizorul de reclame la Pipi-Stop și Anti-Pipi-Usturin cu extract de brusture sălbatic și pană de rândunică indoneziană.

Așadar, după cum ziceam, identificând eu din timp umbra malefică ce amenința să se pogoare cu totul asupra organismului meu, am luat măsuri din timp. Am luat PipiControlul de la farmacie, am început să beau lichide cu hârdăul și, după vreo 3 zile, era cât pe ce să mă bat singură pe umăr și să mă pup pe gură că ce treabă bună am făcut și iaca, am scăpat rapid de prea-odioasa infecție.

Doar că lucrurile nu pot fi atât de simple, firește. Așa că după ce am terminat cele cinci zile de tratament cu Antipipinol, conform instrucțiunilor, am constatat cu neplăcută surprindere că simptomele revin în forță.

Acu, eu mă cam feresc de medicamente mai ceva ca Dracula de usturoi, așa că sper că vă e clar că de luat antibiotice de capul meu, fără analize preliminare și recomandare medicală nici nu poate fi vorba.

Și nu vă gândiți că n-am în casă, că am. Dada, teoretic nu se mai dau fără rețetă, practic, dacă știi cum merg lucrurile pe la noi, orice român destoinic are în permanență în casă cel puțin o cutie de antibiotic.

Deci de avut aveam, dar nu voiam să iau fără să știu ce și cum. Așa că am făcut ce face orice om normal (cred eu, în naivitatea mea) – am făcut pipi în borcan.

După cum vă ziceam, din păcate am o experiență îndelungată în problemele legate de rinichi, așa că la noi în casă se găsește în orice moment cel puțin un recipient de urocultură sigilat. Pe principiul să fie, să nu trebuiască. Asta ca să nu credeți că am spălat un borcan de maioneză și am făcut pipi în el.

Am executat așadar pipi la borcan, după care mi-am luat picioarele la spinare și am purces să duc recipientul la cel mai apropiat laborator de analize. Cu speranța că voi avea rezultatele cât mai rapid posibil, să mă pot duce cu ele la medicul de familie, care să-mi spună ce buline să înghit.

M-am urcat în mașină, cu poșeta și cheile într-o mână și borcanul cu… știți voi ce, în cealaltă. Și am stat o bucată așa, gândindu-mă ce naiba să fac cu el. Dar mi-a venit rapid ideea cea bună: l-am pus, cum altfel, într-unul dintre suporturile de pahare din consola centrală. Pam-pam, problemă rezolvată!

Odată soluționată această mini-problemă, pornesc spre laboratorul de analize. Mă dau jos din mașină, iau frumos recipientul în mână, încerc să îl palmez cumva discret pe după poșetă și intru în instituție.

Acu, în situații din astea, nu prea ai cum să faci lucrurile cu discreție. Că oricât ai vrea tu să îi spui duduii de dincolo de biroul de recepție în șoaptă ce și cum, chiar dacă reușești să îți exprimi doleanțele la volum redus, până la urmă n-ai scăpare și tot trebuie să înmânezi obiectul.

Așa că am decis că las orice discreție la o parte, că oricum ar fi fost practic imposibil – recepția era în capătul unei săli de-a lungul pereților căreia erau șiruri de scaune, pe ambele laturi, pline cu cetățeni așteptând diverse.

Deci am intrat țanțoșă în încăpere, am dat bună ziua clar și răspicat și, odată ajunsă la tejgheaua recepției, am pus cu mână fermă borcanul cu pipi pe respectiva tejghea și am solicitat politicos efectuarea unei uroculturi.

Cu zâmbetul pe buze și fără să i se miște din loc vreuna din genele false de care dispunea, duduia de la recepție mi-a explicat la fel de politicos să-mi iau gândul, că urmează zilele libere, așa că laboratorul nu mai preia probe. Că nush dacă v-am zis, dar era miercuri de dinainte de joia Sfântului Andrei.

Mi-a trecut instant orice urmă de țănțoșeală, m-am tuflit precum o gladiolă uitată într-o vază fără apă, mi-am luat borcănelul de pe tejghea și am ieșit cu coada-ntre picioare de acolo.

Am ajuns înapoi în mașină, am pus borcănelul în locul cu care se familiarizase deja și am început să-mi rumeg opțiunile.

Am deschis gugle maps și m-am uitat după toate laboratoarele de analize și clinicile de prin zonă. Fix prin zonă-prin zonă nu erau neapărat, dar mna, nici Brașovul nu-i chiar New York, așa că am pus degetul pe cea mai apropiată și am luat-o din nou din loc.

Al doilea laborator, aceeași procedură: ies din mașină, palmez discret borcanul cât traversez parcarea, îmi iau aerul cel mai firesc posibil când mă îndrept spre recepție și, cu aceeași naturalețe cu care aș pune 50 de lei pe masa casieriței de la Mega, după ce i-am cerut un pachet de țigări, pun borcanul pe recepția de la clinică și cer analiza.

Cu un profesionalism desăvârșit, duduia tencuită mai ceva decât Capela Sixtină mă refuză la fel de grațios ca prima, din fix același motiv – vin zile libere și laboratorul nu mai preia probe pentru analize. Dar mă așteaptă cu plăcere pe luni. Insert aici zâmbet angelic.

Evident, m-am tuflit și mai tare ca prima dată, mi-am luat din nou borcanul, sub privirile celor aproximativ 85 de cetățeni care-și făceau veacul p-acolo și am plecat.

Acu, gândindu-mă retrospectiv, dacă nu mai preluau probe pentru analize, ăia ce dracu or fi așteptat acolo?! Să li se citească gândurile? Să le dea careva în bobi? Să le alinieze ciacrele?

Nfine. Repet procedura – mașină, borcan în suportul de pahare, gugle, cap compas următorul laborator de pe listă.

Ca să nu vă mai țin în suspans, am bântuit așa, cu paharul meu cu pipi, pe la vreo 6 laboratoare de analize și clinici private care au laboratoare și la toate am fost întâmpinată de domnișoare care mai de care mai tencuite, mai ingenue și mai categorice în refuzul lor politicos, dar ferm, de a se ocupa de pipiul meu.

Cred că pot spune fără să greșesc prea tare că e cel mai plimbat pipi pe care l-am făcut vreodată. Și care, vrând-nevrând, a ajuns fix acolo unde soarta probabil că îl predestinase să ajungă din prima clipă: în budă.

Culmea culmilor știți care e? Că, dintr-un motiv sau altul, azi mă simt ceva mai bine. Mă rog, strict legat de spinoasa problemă de natură urinară. Că altfel mă simt fix ca puiu-n budă, deoarece fiul meu cel adorabil și incomparabil de darnic ne-a adus cado de la grădiniță o nouă viroză pe steroizi, care a pus pe butuci toată familia. Și posibil și vreo 2 prieteni mai apropiați. De-ai noștri, nu de-ai lui.

Printre muci, Nurofene, ceaiuri, sucuri de portocale, picături și șervețele, vă doresc așadar un week-end cel puțin mirobolant, să scăpați cu bine de virozele de sezon și să însoțiți musai micii și fasolea cu cârnați din uichendu ăsta cu niscai Colebil sau Anghirol!

sursa foto: freepik.com