Articol scris de Iulia.

…

Disclaimer: dacă vă știți cu stomacul sensibil, săriți peste textul de astăzi. Să n-avem vorbe apoi.

Fiți atenți acilea, că vă povestesc acuș una, care dacă asta nu vă face să vă doriți copii (dacă n-aveți deja, dacă aveți, închideți televizoarele, că sigur ați văzut emisiunea asta deja) acum, pe loc, păi nimic n-o să vă mai determine.

Mdeci. Mergem acu vreo 2 zile să luăm odorul de la grădiniță. Conform bunului obicei, odorul ne ignoră cu grație când ajungem, fiind mult prea preocupat să se lupte cu o sabie realizată dintr-un băț cu un alt odor al cărui tată stă cuminte alături de restul grupului de părinți, așteptând o fărâmă de atenție din partea bulgărelui de fericire al familiei.

La un moment dat, odorul nostru se oprește din joacă și se trântește în țărână. Nu reacționăm (era clar că nu se lovise sau altceva), presupunând că schema face parte din scenariul complex al luptelor între ninjago sau ce alte drăcii se mai joacă copchiii ăștia în ziua de azi.

După câteva momente, se sesizează o educatoare și se duce la el să îl verifice. Observăm în continuare de la distanță, educatoarea schimbă câteva cuvinte cu odorul trântit tot în țărână, după care își caută de drum. Semn clar că nu e nimic care ar trebui să ne impacienteze. Ah, naivii de noi!

După o vreme, o parte din părinți încep să se foiască ușor neliniștiți, semn că se cam termină pauza de masă de la muncă și cam trebuie să își recupereze odoarele și să se ducă cu ele care încotro.

Încet, încet, care mai cu strigăte, care mai cu șpagă („dacă vii acum, îți cumpăr o înghețată!), care mai cu binișorul, care mai pe sus, părinții își recuperează copiii și încep să plece cu ei cu tot.

Când numărul de zgâtii agitate precum niște porumbei care au dat iama în redbull devine tot mai mic, decidem și noi că e cazul să cam luăm copilul de acolo și să ne îndreptăm spre domiciliu. Nu de alta, dar chiar dacă pauza noastră de masă nu e neapărat bătută în cuie, tot mai trebuie să și muncim, că altfel nema bani de miau-mix. Mă rog, ham-mix, tot aia.

Decid așadar să preiau inițiativa și mă îndrept cu pas hotărât spre odraslă. Ajung lângă el și nu apuc să rostesc cuvintele care știu sigur că vor declanșa o ditamai tragedia cu lacrimi de crocodil – „Eric, e timpul să mergem acasă” – că dinspre copil mă izbește fix în moalele capului o duhoare de privată din fundul curții.

Ușor amețită de izul fetid venind dinspre nădragii fiului, încerc să îmi păstrez calmul și echilibrul și să evaluez situația, așa că duc mâna spre dosul individului și pipăi ușor și cu teamă zona turului. Unde mă întâmpină ditamai guguloiul. Practic, cam așa:

Bonus, guguloiul pare să posede de asemenea un oarecare simț al aventurii, întrucât nu pare să se fi limitat la zona budigăilor, ci a și migrat parțial de-a lungul cracului nădragilor de treling ce îmbracă delicatul trupușor al celei mai iubite ființe. Care pute mai rău decât o hazna într-o zi de vară.

Nu vă mint, am intrat ușor în panică. Nu de alta, dar nu mai avusesem parte de astfel de… incidente de ceva vreme, așa că nu i-am mai lăsat copchilului haine de schimb la grădiniță. Ceea ce ar fi fost absolut și imperios necesar în momentul ăla, că nu aveam cum să îl bag în mașină așa.

Mă îndrept cu speranță în priviri spre prietena noastră, a cărei fetiță e colegă de grădiniță cu distinsul fiu. Și-mi aflu o mică parte a salvării la ea – fie-sa are în dulap o pereche de pantaloni de schimb. Roz, dar aia e, la ora aia aș fi acceptat și să fie fucsia și din latex, că alternativa ar fi fost să bag copilul într-un sac de gunoi până acasă.

Mbuuuuun. Iau copilul de-o aripă, mă duc în vestiar, recuperez nădragii roz bombon și ne îndreptăm spre baie, cu un nor verde de duhoare plutind în jurul nostru.

Atentez să dezbrac plodul în așa fel încât să limitez la minimum contactul cu… problema. Ete na, ți-ai găsit! Nu vă mai țin în suspans, ci v-o spun p-a dreaptă: era căcat pe el până în șosete. La propriu.

Așa că l-am despuiat de tot de la brâu în jos, l-am îndesat într-o ghivetă d-aia mică mică mititică cât o puță de furnică (că mna, ele-s gândite să se spele dracii pe mâini, nu să-i bagi cu totul în ele), am spălat la el cât am putut, cu apă rece, că alta nu era, și cu nenumărate proteste și suspine.

Într-un final, am reușit să îl aduc la o stare de putoare rezonabilă, i-am tras pe el nădragii roz bombon ai fetii, fără chiloți, pă comando, așa, că de unde chiloți, l-am încălțat cu adidași, fără șosete și l-am expediat afară.

M-am dus să caut una dintre îngrijitoare sau o altă femeie milostivă care să mă ajute și să îmi dea un sac de gunoi, ceea ce am și reușit să procur, m-am întors în baia care puțea de acum mai rău decât o budă d-aia „ecologică” ToiToi după 3 zile de Untold și am îndesat în sacul de gunoi restul dezastrului ecologic, am sugușat bine la gât sacul și am pornit de urgență spre casă.

Bine, aici mai tre să fac o paranteză: când am ieșit din grădiniță cu sacul cu pericol biologic după mine, fi-miu, îmbrăcat cu izmenele cele roze, care îi erau ușor mari, că Emma (posesoarea) e cu-n an mai mare decât el, alerga de-i săreau opincile (din motiv de lipsă de șosete), ținând c-o mână bățul-sabie, în timp ce cu cealaltă se ținea de betelie, să nu-i plece izmenele la vale.

Bun, plecăm, ajungem acasă. Scot punga morții și zic să mă apuc să pun la spălat. Scot nădragii de treling și șosetele – că atâta am mai putut să recuperez, chiloții i-am trecut la pierderi – mai scobesc prin coșul de rufe după alte elemente de îmbrăcăminte de culori similare și mă apuc să dau drumul la mașina de spălat.

În apărarea mea, date fiind cele ce urmează, aveam privirea încă încețoșată după marea curățare din baia grădiniței, iar odată ajunsă acasă și desfăcând sacul care părea să conțină un sconcs decedat, lacrimile au început să-mi șiroiască din nou.

Trece o vreme, termină mașina de spălat, dau să scot rufele să le pun la uscător. Le trag pe toate afară din mașină și le las să se prăvălească într-un coș de rufe. Dar, când să le pun la uscat, îmi atinge nara un iz destul de înțepător de… mda, ați ghicit!

Mă, ce mama supărării? Io înțeleg că se cacă atomic copilul ăsta, dar chiar așa atomic, de să persiste mirosul și după spălare?!?

Încep să caut prin maldărul de rufe pantalonii incriminați, dar până să apuc să ajung la ei, trecându-mi prin mână alte 2-3 obiecte vestimentare, constat – nu fără maximă surprindere – că și alea cam put. Să fim bine înțeleși, haine care nu fuseseră (credeam eu) în contact cu copilul ori materia maronie ieșită dintr-ânsul.

Ei bine, se pare că m-am înșelat. Se pare că pe hainele pe care le scosesem din sacul de gunoi și le îndesasem cu temeinicie în mașina de spălat, pe undeva, prin vreo cută, prin vreun colț, mai rămăsese o bucățică din silențiosul pe care-l produsese fi-miu.

Care bucățică, firește, în contact cu apa, detergentul și balsamul, se cam lichefiase. Nu suficient încât să fie învinsă de chimia din toate cele, însă suficient încât să se insinueze, așa, în formă lichidă, printre cutele și crevasele burdufului mașinii de spălat. Loc prin care am tras eu tacticos cea mai mare parte a rufelor proaspăt spălate, atunci când le-am scos din mașină.

Bine, acu lucrurile par destul de limpezi, dar atunci mie aproape că mi-au dat lacrimile de disperare. În primul moment, pentru că am crezut că o iau razna, că mi s-a impregnat mirosul de rahat așa de tare în nări și în creier, încât îl simt permanent și nu voi mai scăpa de el.

Mai m-am liniștit după ce l-am pus și pe alde Fritz să miroasă rufele și să-mi confirme că da, put a rahat cu balsam.

Apoi, m-a luat disperarea, etapa a doua – dacă nici cu detergent și balsam n-am reușit să scot mirosul de rahat, ba mai mult, am împuțit și mai multe haine, ce dracu fac? Le arunc pe toate? Am luat serios în calcul și opțiunea asta, vă zic.

Până la urmă am elucidat misterul, am curățat mașina de spălat, i-am dat drumul să ruleze un ciclu în gol cu niscai chimicale să o dezinfecteze, apoi am mai pus o tură rufele cu pricina la spălat, la cel mai lung program pe care l-am putut găsi (și l-am căutat oleacă, că de obicei nu folosesc nici unul mai lung de o oră și ceva), am turnat dero și balsam cu nemiluita și am stat cu inima strânsă până a terminat de spălat.

Când am auzit că s-a gătat treaba, m-am dus cu mâinile tremurând și pulsul 200 să verific situația. Am jurat că dacă deschid ușa de la mașină și simt iar iz de rahat, arunc și hainele, și mașina de spălat și a doua zi mă duc și-mi cumpăr alta.

Din fericire, n-a fost nevoie, lucrurile s-au rezolvat. Dar vă mărturisesc, și acu mă mai uit ușor suspicioasă la ea, ba azi m-am și dus și-am băgat de vreo 2 ori nasul în ea, adulmecând cu teamă, să nu se fi întors cumva Marea Duhoare.

Mno și acu ziceți drept, nu-i minunat să fii părinte?

sursa foto: freepik.com